Cartea rîsului și a uitării

Iubeşte cineva fără umbre? Umbre, nori, pete. Nu am putut iubi nicicând fără umbre. Dar, spre deosebire de ceea ce li se întâmplă altor suferinzi, spaimele mele s-au îndreptat mereu către trecut. Eu nu izbutesc defel să îngrop trecutul, câtă vreme alţii/altele vor, din contră, să şi-l resusciteze. Nu trecutul meu - aşa credeam. Însă, despre al meu este vorba, oricât m-aş ascunde. Oarece, din cele întâmplate mie în zorii vieţii, nu-mi dă nici o tihnă în iubire. Răgazul unei binecuvântate tihne. Să-mi tihnească! Să mă pot, în sfârşit, bucura...

Recenzentului (de ocazie, cum sunt eu şi) puţintel mai comod, Kundera îi întinde cu bunăvoinţă o mână de ajutor, pe la p. 193: Cartea râsului şi a uitării „este un roman despre Tamina” (până la urmă, nucleul care impune mişcarea de revoluţie a variaţiunilor - după model beethovenian - care plăsmuiesc cartea). Când ea iese din scenă, în urma primei intrări, totul devine un roman „pentru” Tamina. Ar fi simplu dacă ar fi (numai) asta. Ar mai putea fi aceasta încă o apropiere a scriitorului ceh de miezul obsesiei sale, de sorginte camusiană: alungarea din lume (ba chiar din propria viaţă) a individului care se încăpăţânează să-şi păstreze autenticitatea, care refuză să se falsifice. Isprăvind cartea, cititorul îşi dă repede seama că orice răspuns, mai înainte aproape sesizabil, acum îi scapă.

Rămasă singură, văduvă, refugiată într-un oraş din Occident, Tamina nu are altă grijă (nici altă pricepere, altă modalitate, de a-şi trăi şi istovi necesarul doliu) decât să-şi „recupereze” trecutul, cei 11 ani petrecuţi împreună cu iubirea vieţii sale - soţul său. Dar trecutul se încăpăţâna să pălească, pe zi ce trecea, în ciuda istovitoarelor exerciţii de memorie. Se dilua, o minţea, devenea diform. Tamina era şi o bună ascultătoare, un umăr bun de udat cu lacrimi sau cu simple confesiuni de pahar. Asta o făcea nespus de populară: toţi iubim cu precădere fiinţele care nu ţin neapărat să spună câte ceva despre ele însele. Care nu replică niciodată cu acel „la fel mi s-a întâmplat şi mie, eu...”. Ci se resemnează a ne accepta ca unici „ocupanţi” ai urechilor lor răbdătoare. Tamina îşi apăra cu o convingere aproape mistică fidelitatea (de fapt, o nostalgie răscolitoare), nu se putea dărui nici unui alt bărbat, nu devenea lubrică sub nici o altă atingere. Nu din principiu: se îngrijora că, odată mort, deci lipsit de apărare, el, soţul, ar putea avea de suferit, ştiind-o în braţele altcuiva („acum, după moarte, soţul ei n-o mai avea pe această lume decât pe ea şi numai pe ea!”). Poate fi unul dintre cele mai sinistre şi mai dureroase gesturi de credinţă conjugală întâlnite în literatură.

Cât timp trăia, soţul Taminei o rugase să ţină un soi de cronică a vieţii lor laolaltă, o existenţă nu lipsită de clipe mai puţin şarmante, de conflicte, plictis. Nici de înalte clipe de inefabilă armonie, printre care se numără şi cele (neconsemnate în jurnale) petrecute în duhul complet străin al odăii lor de pribegi prin ţinutul Alpilor austrieci. Caietele intime rămăseseră acasă la mama soţului, în Cehia sovietizată (ţara fără memorie), într-un sertar bine ferecat. Vitalitatea Taminei se ofileşte, gradual, odată cu intensificarea dorinţei şi a pustiitoarelor sale sforţări de a reintra în posesia manuscriselor - nu deţine o altă relicvă care să ateste ceea ce a fost; urmăreşte a se servi de ele în deşarta muncă de restaurare - eternă liturghie, dedicată scurtei vieţuiri cu bărbatul pierdut. Cu atât mai disperată corvoada cu cât, nu poezia zilelor împreună o revendica biata suferindă, ci însuşi trupul trecutului dispărut, mort, înmormântat. În speranţa că, apoi, îşi va putea duce mai departe traiul. În absenţa amintirilor concrete, imaginându-şi temătoare şi că acele însemnări ar putea cădea sub profanator ochi străin, femeia simte că, realmente, se dezintegrează - condamnată la un prezent hăitaș, de natură a o fugări doar către moarte.

„Absolutul iubirii este în realitate dorinţa de identitate absolută: femeia trebuie să înoate la fel de încet ca noi, să nu aibă un trecut ce-i aparţine doar ei, de care-şi poate aminti cu bucurie.”

Romanul lui Kundera este şi o carte a intenției de a descărna, de examinare prin puternice şi nemiloase lentile, de conştientizare până la caraghioslâc a iubirii trupeşti. Un eseu al devoalării ridicolului unor mişcări mecanice, a unor automatisme „narcotizante”; orgasmul sportiv contemporan, dansul cretin care, neacompaniat de iubire, nu poate fi numit decât sex. Încercarea mizeră de îmblânzire a trupului prin sex, de „îmbogăţire” a vieţii prin perversiune. Demersul aprig al amantelor de a-şi asuma, retrăi, trecutul şi, de cealaltă parte, cel al amanţilor de a li-l nega, mai mult!, de a-l destrăma prin repetate şi anxioase contestări. Râsul provocat actanţilor înşişi (în decursul scurtelor minute de luciditate) de aceste posturi omeneşti degradante. Nuditatea, în paginile lui Kundera, are adesea ceva chirurgical, şi ceva din goliciunea lipsită de orice expresivitate sexuală a evreilor încolonaţi către camerele de gazare. În schimb, aflăm, iubirea inimii „nu poate fi ridicolă. Iubirea nu are nimic în comun cu râsul.”

Mă voi opri aici, pentru a lăsa fiecărui lector şansa descoperirii. Tamina, în căutarea timpului pierdut, va regresa până la presupus-idilica vârstă a copilăriei. Se va vedea, însă, că posesivitatea şi violul tandru nu-i sunt străine nici acestei vârste.

Toate acestea, pe fondul (n-aș pune în decorul) sistemului totalitar comunist - duşman aprig al istoriei, al individualităţii, al identităţii. Totalitarismul care, nu doar că schimbă nişte nume de străzi şi ridică, peste noapte, monumente închinate unor criminali, ci modifică şi destine, sufocă speranţe. Batjocoreşte idealuri, maturizează forţat (uneori, pe merit) firile naive - grăbindu-le spre moarte cu fabrica lui inepuizabilă de lozinci progresiste.

Spaima - Vladimir Makanin

 Era de presupus că pentru gazdă, pentru bătrânul Goşa Gvozdiov al meu, starea de încântare mută în faţa ecranului era normală. Felul lui preferat de mâncare. Felul lui preferat de fiecare zi. Pe care Goşa, mărinimos, îl împărţea cu oaspetele. La urma urmei, eu sunt musafir, el - gazdă. Nu-mi oferise (deocamdată) un ceai. Nu-mi oferise (deocamdată) sendvişurile bătrâneşti. Nici băutură...În schimb mă trata cu felul lui de a trăi.

William-Adolphe Bouguereau

Un mic fragment (nici măcar cel mai reprezentativ), unul rupt din cele 393 de pagini, toate remarcabile. Revelația editorială a anului 2008. Cea mai bună carte despre... mine însumi din câte am citit. E atât de plăcut să-ţi simţi autorii favoriţi de până mai ieri cutremurându-se temeinic sub impresia lăsată de scriitura lui  Vladimir Makanin! E atât de tonic să fii contrazis în convingerile cele prăfuite, ce-ți cântau mieros până mai ieri că: „nu se poate mai bun şi mai frumos" decât ce-am citit până în prezent. Ba se poate! Să vezi zbucium pe mintea-mi, dedată să tot catalogheze pe etajerele ei, să inventarieze, să clasifice. Makanin nu seamănă - pentru mine - decât cu el însuşi.

Despre Milan Kundera aş fi putut spune, frivol, că aduce a M. Walser, Despre Cortazar cel din proza scurtă, că e poe-kafkian, dar mai terifiant şi mai claustrofil decât ăştia doi la un loc. Vladimir Makanin, însă, şade bine cu un picior în Dostoievski (dar într-un Dostoievski cum n-a existat vreodată), cu curul în postmodernismul (rar) de înaltă calitate, şi cu alt picior în viaţa oricui se regăseşte în paginile sale. Cum să o zic mai pe şleau: asemenea spectacol beletristic cuprins între două coperţi trânteşti cu privire mută, ce nu îngăduie refuz, de pieptul celui mai apropiat prieten.

Spoiler (dar să nu mă credeţi pe cuvânt): un bătrân pensionar pare a fi intuit că, uneori, şi anume noaptea, Moartea mai şi doarme şi, de ce nu?, e destul de pudică pentru a pătrunde într-un budoar, ca să-și încaseze tributul. Plăcerea amantlâcului liber, lubricitatea deşănţată, sfidarea cronologiei îi fac rău de la stomac, o pun pe fugă. Prezentă în carte în forma ei nudă, ridicol-hidoasă, Moartea alunecă pe secreţiile abundente ale amorului furat şi nimereşte cu coasa mereu alături.

Dacă o să apucaţi cartea în mână pentru lectură, pregătiţi-vă apoi pentru o zi de concediu, luaţi-vă din timp liber de la muncă și: - Iubiţi-vă! Pe voi înşivă, aşa cum vă iubiţi numai... pe voi înşivă. Pregătiţi-vă să nu mai citiţi o oarece vreme nimic altceva, după aceea. Ar fi o lectură irosită. Viaţa post-Spaimă cere doliu, depresurizare. Rituri îndelungi de trecere.

În ce mă priveşte, oferind în continuare cuvântul mai încercaţilor reviewers, presimt acum că voi „produce" una din cele mai entuziaste, erotice şi inspirate tăceri ale vieţii mele.

Abisex

Eu nu scriu recenzii. Nu nu mă pricep, nu am exerciţiul. Când admir câte ceva înlăuntrul meu, tac, rămân de obicei mut. Nu sunt în stare, am impresia, să scriu cu patimă decât în opoziţie cu alt scris, cu scrisul altuia. M-am obişnut, din contră, să ripostez: timpului, nepăsării, ignoranţei furioase, corectitudinii îmbâcsite. Iar când dau peste o înfăptuire remarcabilă, o carte-sfredel, un gest reparator, o fiinţă omenească înzestrată cu darul rar al prieteniei, cu greu pot potrivi câteva buchii. Pentru a le recomanda pe toate lumii spre o iluzorie încercare de mântuire, aşa cum cei care se mai pricep la scris sunt obligaţi moral s-o facă. Azi voi încerca marea cu degetul, însă.

Vă amintiţi acea ilustraţie, deja „clasică", din manualul de anatomie, la lecţia despre sistemul muscular: un om roşiatic, anonim, despuiat de piele, cu muşchii bine conturaţi, cu ochi holbaţi, siliţi să vadă, fără pleoape. Arăta nu atât ca un util material didactic cât ca un stadiu, al doilea, să zicem, al descompunerii. Avea înfricoşătoarea înfăţişare a unei premoniţii, a destinului rezervat tuturor celor care-l priveam. Ei bine, acel om fără epidermă (ce nu-şi va atinge nicicând destinul) mi s-a revelat în fiecare din cele 180 de pagini ale Abisex-ului „săpat" cu dezesperantă meticulozitate de severineanul Sorin Delaskela. Un roman-proces verbal al cunoaşterii nemiloase de sine. Al autoconştientizării ca pedeapsă, protest, dar şi ca încercare de redempţiune.

Abisex este cartea orbirii depline. Individului rămânându-i doar capacitatea de a cunoaşte lumea prin pipăit, prin penetrare de tip ciocan pneumatic; timp în care obscenitatea devine noua mistică, o mise en abîme alternativă. Limba (da, muşchiul acela neliniştit din cavitatea bucală) este, pentru ezermester-ul ratat al lui Delaskela, unul dintre principalele organe locomotorii, circulând sexual pe carosabilul iubitelor sale scăpătate, dar şi al treilea ochi (organ de de-limitare empirică). La fel, falusul - ultimul argument în bătălia cu nonsensul. Dezbărate de orice alură obscenă, prin suprautilizare şi demonetizare. Obscene apar, în schimb: îmbrăcămintea, ipocrizia, abandonul egoist, minciuna, adică tocmai uneltele de care ne servim zilnic pentru a ne târî prin viaţă. Pornografice sunt, prin contrast: goana seacă a mulţimii de pe stradă, orice fel de războire în numele oricărui ideal, iubirea consumată prin trădare.

Sunteţi familiari cu necesitatea aceea distinctă, la deschiderea unui volum scris cu cârlig, şoapta aceea interioară, anxioasă, ce ne constrânge să ne promitem nouă înşine că-l vom reciti, încă aflându-ne la cele dintâi file, că trebuie să ne întoarcem, cât mai curând după ce am citit sfârşit, la prima pagină. Când am crăcănat Abisex pentru a porni la lectură, pe lângă iţirea în minte acestei ciudate făgăduinţe de care scriu (şi care te face să citeşti frisonat, repezit, biciuit de la spate şi de fraza tăiată scurt, frust), un surâs subţire mi-a invadat trupul: mă strecuram fără prea mare delicateţă între coapsele zvâcninde ale unei femei „scrise într-o limbă dispărută de mult şi pe care nu mi-o aminteam decât foarte vag". Şi am văzut că era bine. Şi am văzut că-mi „plăcea să îi privesc mişcările şi tremurul din priviri, să îi ascult suspinele cărnii şi fâlfâitul de fluture nocturn al inimii". Să nu se mânie autorul - trag speranţă - că l-am parafrazat atât de stângaci.

Am citit cu maximă exigenţă (pe care, ruşinos, unui scriitor străin nu i-aş fi acordat-o 100%!) romanul lui S.D. încă din februarie, deîndată ce mi l-a trimis, binevoitor, cu dedicaţie. De atunci, tot amân să scriu despre el. Spun şi de ce: de teamă că nu va răzbate suficient de clar din cuvintele mele valoarea acestei cărţi şi, astfel, să fac un deserviciu literaturii. Motivele acestei previzibile şi stânjenitoare neputinţe le-am expus în introducerea acestui text. Tonalitatea şi stilul lui Delaskela îl apropie fără îndoială de Pascal Bruckner, cu a sa Iubire faţă de aproapele. Nu mă tem că greşesc.

Voi încheia cu mărturisire hiacintică: spre a-mi ilustra mai potrivit opiniile subiective, aş putea transcrie aici toată cartea. Totuşi, sunt în măsură să optez pentru un fragment de fină lucrătură stilistică: „Tăcerile niciunei alte femei nu te-au provocat astfel, nu au avut o asemenea substanţă, nu au avut aura tăcerilor ei. Ai urmărit cu atenţie şi pasiune feluritele forme de tăcere: tăceri oarbe, goale. Încăperi ce nu ascund nimic. Tăceri grele, otrăvite, pline de spaimă şi nesiguranţă, inocente, şi tăceri reci, ostile, zămislind în taină un rictus. Tăceri dezolate, protectoare, aproape materne, care te învăluie în puful lor cald. Tăceri obeze, scârboase. Tăceri fragile şi tăceri oglinzi în care te răsfrângi şi te destrami.” Destăinui că, personal, cel din urmă tip de tăceri m-au descumpănit cel mai mult la întâlnirea cu o fată/femeie – tăcerile oglindă.

În abisul solitarului severinean dai, totuşi, peste lumina pâlpâindă a unui suflet de „copil întemniţat, îngropat, făcut ghem. Cu genunchii aduşi la bărbie." Infans-ul încă imaculat care-l poate feri pe autor de tentaţia înfiorătoare a seriozităţii. Lichidul amniotic în care pluteşte acest foetus neajutorat: o anume concentraţie de coniac şi fum lăptos de ţigară. Prin „ecranul de coniac" el priveşte viaţa.

„Unde să te duci când n-ai fost niciodată nicăieri?”

The Fixer vs Cârpaciul

Am două întrebări cu răspunsuri relative, încă din primele rânduri de cronică: 1. ce l-a mânat pe Iakov Bok departe de casă, câtă vreme sărmanul se cunoștea prea bine ca fiind un candidat la năpastă și 2. ce anume a inspirat-o pe d-na Antoaneta Ralian, în zilele în care a muncit la traducerea Cârpaciului lui Bernard Malamud, de ne-a știut înminuna cu așa o sărbătoare a tălmăcirii? Romanul este scris în limba engleză în original, dar ceva, un glas neîndoielnic, îmi spune că abia în româneasca de zile mari, potrivită pentru noi de d-na Ralian, acesta a venit, cumva, acasă.

Evreul nu prea rusificat, Iakov Bok, ginerele lui Șmuel, soțul lui Raisl, femeia care-l părăsise din motive de căsnicie neconsumată, domiciliu instabil, ocupație: cârpaci, om-bun-la-toate. Etate: 30 de ani. Educație: ”o brumă de”. Era destul de familiarizat cu ideile filozofice ale lui Spinoza, despre care citise multișor și cu ambiție la viața lui. Ateu nemilitant. Un singuratic, nimerit ca din întâmplare în propria viață.

Într-o bună zi, n-a mai avut de ales: încercat de negre presimțiri, trebuise să-și ia lumea-n cap și să-și părăsească târgușorul. Parcă se legase tot mai puțin din ceea ce făcea. Nu mai avea spor, n-avea noroc la comenzi, iar puțina agoniseală nu-i promitea o pâine sigură și mai acătării. Și-ar fi dorit copii, dar caută nevasta unde nu-i. Nici măcar libertatea interioară, idealizată de ”mentorul” lui, Spinoza – unica la care putea visa un sărăntoc semișcolit ca el, în Rusia țaristă -, nu-i era accesibilă: un concept pretențios și fermecător, ca atâtea altele întâlnite prin cărți.

„Unde să te duci când n-ai fost niciodată nicăieri?”

Pleca Iakov la drum, pentru că ținea la fărâma lui de demnitate și nu mai voia să ignore că-și câștigase, până în clipa marii decizii, „o existență mai mizeră decât a celor cu mai puțină minte și mai puțină dibăcie decât avea el”. Pleca pentru că, potrivit Talmudului, ca orice om fără copii, era și se simțea „viu și în același timp mort”. Om însurat, fără copii; soț înșelat și părăsit de soție. Viață stearpă. Se îndrepta către Kiev – orașul sfânt al Rusiei. Un loc străin, cu creștini străini, dar și cu evrei străini. Un tărâm interzis. În taină, gândul îl purta chiar înspre Amsterdam și New York, însă…

Criminal nu era! Era, totuși, prizonier fără culpă într-o anacronică Rusie-închisoare: reacționară, habotnică, ipocrită, melancolică și, peste toate, antisemită. Colegii săi de ”carceră”: rușii neaoși. Servi la ei acasă. Supușii îndobitociți ai unui regim incapabil să-și mențină autoritatea altfel decât prin teroare și printr-o înapoiere metodică a maselor.

Criminal va deveni. Și ce dacă numai în acte?! Doar fusese ”ucigaș de Dumezeu”, mai întâi – ”păcatul” primordial! Laolaltă cu tot neamul său fără țară, pribeag prin lumea largă. Mâncător de pâine necrescută, frământată ritualic cu sânge de copil creștin. Vrăjitor malefic. Tâlhar de haită, care sugea vlaga pravoslavnicului, cinstitului, cumintelui și de Hristos iubitorului popor rus. Însăși Rusia urma să fie în curând răpusă de bolile pe care le răspândesc ei, evreii împuțiți, neoamenii cu copite în loc de degete la picioare. Ființe neomenești a căror maximă vină (tară, cap de acuzare și sentință) e, firește, nasul cel mare și coroiat… „Ce lucru straniu și extraordinar pentru un ins ca el – un cârpaci de meserie, care în toată viața lui nu a făcut nimănui nici un rău decât că a locuit un timp într-un district interzis – să aibă ca dușmani juruiți și aprigi însuși statul rus, prin reprezentanții săi oficiali, și pe țar, din simplul motiv că se născuse evreu, deci inamicul lor declarat, deși adevărul este că, în inima lui, el nu e inamicul nimănui decât al lui însuși”.

Iudeul – victima la îndemână

Cadrul: Europa secolului al XX-lea… Da, adică: Art nouveau, Belle Époque, Traumdeutung, urmate îndeaproape de Les Années folles, asezonate cu niscai avangardă… ”Efervescență culturală” și o cumplită, primitivă ură de rasă. Civilizație, creativitate și spirit măcelăresc. Nu prea multe noutăți, de la Renaștere încoace.

Iakov Bok știe că iudeii nu-s iubiți nicăieri pe fața pământului. Bogați sau săraci, iscă repulsie și o invidie vecină cu pogromul. Necredincios, „lipsit de ideea intelectuală a lui Dumnezeu și de Dumnezeul învoielilor” (Cel care cade, adică, la învoială cu israeliții Vechiului Testament), departe de a fi un mistic, Iakov stăruie, totusi, să-și închipuie că neșansa și suferința lui inimaginabilă sunt împlinirea penalizatoare a unui soi de destin. „Pretinsese în mod prostesc că ar fi cineva care nu era, sperând astfel să-și creeze ”șanse”…; trăsăturile sale semite, mai estompate ca la semenii săi, îi treziseră slaba speranță că ar putea fi luat drept goi (creștin, caucazian). Fusese ”egoist”, își dorise mai binele pentru el, un nou început; fusese ambițios, se rupsese de târgul tinereții sale ratate și râvnise la marele oraș.

Pentru toate acestea și pentru păcatele seminției sale – mereu scormonite, spre neuitare, de creștinătatea îngustă, de acea creștinătate a lipsei de nuanțe, de creștinătatea pizmuitoare, cea a normelor rigide și a dogmelor care nu mai au nimic în comun cu Credința veacurilor de început – Iakov consideră că a fost sortit să plătească. Să fie desființat, redus la nimic, alungat din el însuși, pradă unei farse cât de poate de serioase; țap ispășitor, căzut ca din cer atât pentru guvernanți cât și pentru plebea clocotindă, smintită de penuria generalizată și de amenințarea zilnică a Siberiei.

Cârpaciul este portretul în sânge al evreității europene, cu toată problematica ei din vreme de pace sau de război – dezrădăcinarea, ura de sine, teama de ziua de mâine, teama de pogrom, voința de a fi altul, setea de a fi integrat, admis, inclus, de a deveni. Tur de forță prin durerea unui Iov fără Dumnezeu. Durerea care nu servește la nimic, nu achită, nu mântuiește, nu explică, nu răscumpără nimic. Ispășirea, poate: a păcatelor necomise. Ispășirea nașterii.

Anticamera secolului XX

N-aveți impresia – privind înapoi fără mânie înspre literatura acelei epoci – că secolul al XIX-lea a fost unul al funcționarilor? Mai răsăriți, mai obidiți, tineri sau de vârstă mijlocie, unii nevricoși și de-o sensibilă inteligență, alții – mediocri și furioși; unii – cuminți, în curs de ratare, alții – patetici și iubăreți, cu toții își închipuie a deține secretul schimbării radicale a lumii în care trăiesc, atâta doar că nici unuia nu-i ajunge o viață de om pentru a-și și îndeplini „mărețele idealuri”: din cele generoase, revoluționare sau, dimpotrivă, mai mărunte, de dimensiuni personale. Cu toate că vorbim despre o epocă în care burghezo-moșierimea înflorea sălbatic (burghezia se aristocrățea, îmbogățindu-se, iar nobilimea, ca să supraviețuiască, se îmburghezea), oarecarele liberalism economic era dublat, ca să nu spun sufocat, de un fioros aparat de stat, de o birocrație care înghițea aiurea bugete astronomice, numai dacă ne gândim la salariile făcătorilor de nimic.

Slujbașul de stat al Regatului Suediei semăna izbitor (metehne, apucături, calități) cu omologul său austro-ungar, dar și cu confratele țarist. Într-adevăr, era puțin mai neserios, mai superficial, mai tributar rămășițelor eticii protestante, mai solar suedezul, dar… În ăst timp, austro-ungarul era, pur și simplu, un evreu înnegurat, în căutarea unei identități, și care mai târziu se va numi dl. K.; iar rusul, nighilist convins, tocmai îl citise pe Nietzsche, însă, în particular, mai cultiva, totuși, relații cordiale cu Diavolul, care i se înfățișa în clipe de răs-cruce.


Arvid Falk este un tânăr funcționar, mult spus asesor, bine școlit, cu un viitor care-i promitea o ascensiune sigură în breasla din care făcea parte: Colegiul pentru plata lefurilor funcționarilor… Colegiu a cărui activitate se rezuma la a clasa chitanțele cronologic și alfabetic și a le trimite apoi la legătorie. Nimeni nu se prezenta la muncă înaintea orei 1 a după-amiezii, iar arhivarul, de pildă, pentru că nu se mai arătase la birou cam 5 ani de zile, primea salariul acasă, fiindu-i, firește, rușine să se mai înființeze printre colegi după o asemenea perioadă de lipsă. În ciuda acestui ofertant dolce far niente, sau tocmai din acest motiv, realizându-și impostura, în raport cu studiile și aspirațiile sale, Falk hotărăște să părăsească țâța bugetului de stat pentru a deveni scriitor.

Și cum altminteri ai putea deveni scriitor (chiar și-n zilele noastre), dacă nu tocindu-ți turul pantalonilor și tocându-ți puținii bani, o oarecare perioadă, prin cafenele, cabarete, cenacluri și prin saloane cu zvâc creator. Acum circa o sută treizeci de ani, pare-se, muzele se arătau, orișicât, mai zgârcite cu artiștii bine ghiftuiți. Ca să ajungă un scriitor, un aspirant mai avea și opțiunea de a slugări pe lângă un cunoscut magnat de presă, dl. Smith (se supranumise așa din admirație pentru tot ce era american…), făcând pe negrul, pe ghost writer-ul, redactând advertoriale la comandă, pe teme date, conform intereselor zilei. În schimbul acestei munci de hamal, literatul în devenire se alegea cu „un nume” și cu cronici excepționale în oficiosul magnatului. Smith avea faima că putea ”să facă” un scriitor în douăsprezece luni. Falk era, deci, lansat!

Educația primită acasă fabricase din Falk un timid. Întodeauna se temea că ar putea face rău. Fusese crescut înghesuit între pilonii înalți, teribili, strivitori, numiți: drept, cinstit, sincer, adevărat. Cu vremea, văzuse în aceste principii niște judecători fără îndurare care-l scoteau în mod repetat culpabil (de ceva, de orice). În momentul când îl cunoaștem, Arvid Falk „nu simțea nici remușcări, nici regrete pentru viața irosită, ci pur și simplu disperarea că va trebui să moară sufetește încă de tânăr, înainte de a fi realizat ceva, disperarea că va fi aruncat (…) ca vreascurile în foc”. Aceste trăsături, anacronice în raport cu „cerințele vremii”, nu puteau decât să se aștearnă de-a curmezișul visurilor sale creatoare, făcând din el o victimă predestinată spolierii, rătăcirii în forma fără fond care caracteriza așa-zisa „viață literară” ce-și avea nucleul în clubul Salonul roșu.

În fine, cartea nu e pierdere de vreme, iar dacă aș fi întrebat în ce stil (literar) își scrie August Strindberg Salonul roșu, aș exclama, dezlipindu-mă pe negândite de limbajul canonic: într-unul extrem de sarcastic! Ceea ce conferă o nebănuită prospețime romanului (altfel, un roman „de cameră”, cu resturi vizibile de tabieturi dramaturgice în construcția sa) este chiar acest sarcasm neobosit. Un freamăt de ironie metalică străbate întreaga carte – râsul începutului unui final exuberant de secol. Poate fi realmente respirată în pagini efervescența sfârșitului de secol nouăsprezece. Lumea în schimbare. Înnebunită de moda și obiceiurile mai trecătoare, mai repezi, parcă, decât oricând. Europa se scufunda valsând în veacul al douăzecilea: wein, weib und gesang…

Viața într-o zi

Filmări cu camera în mână

Roma – populată, aș spune bântuită, de membrii unei rase (con)damnate: o specie de oameni absolut obișnuiți, recognoscibili; portrete ce ne sunt familiare, fie că fac parte din clasele avute, fie că-s din cele „asuprite”, zise defavorizate. Oameni simpli. Damnați cu toții, supuși fatalității aceluiași blestem primordial: de a-și face repede uitată inocența primilor ani ai vieții, de-a deveni oportuniști, respingători, înrăiți. Maturi cu colții bine șlefuiți de „civilizație”. Năpădiți de răul intrinsec pe care fiecare individ îl revarsă, socialmente, în lume, primindu-l apoi, în plină inimă cu o putere de distrugere înzecită – dinspre lume înspre el.

Polițistul decăzut, divorțat cu scandal, trimis acum slugă (bodyguard) la un politician în amurg de carieră, care, la rându-i, este ilustrul tată al unui graffitian proscris, fugit de acasă, adept orb al revoluției permanente și amant discret, cast și timid al mamei sale vitrege – o femeie încă tânără, ce-și realizează sub ochii noștri ratarea, consfințindu-și-o cu încă o sarcină „dorită”. Și Emma, senzuala mamă quadragenară, care se aruncase cu voluptate în ademenirile false, dar irefuzabile ale celei de-a doua tinereți. Și copiii lor fără copilărie…

Roma – iată cel mai reușit personaj al acestui roman filmat cu camera în mână. Conceput scriitoricește cu o tehnică narativă care nu lasă loc tragerii suflului, pauzei, lenei, și care se anunță dintru început devoratoare cu timpul nostru liber: O zi perfectă, publicat în 2005 de Melania G. Mazzucco. Câte un îndelungat, zăbovitor, gâfâit close-up arheologic pe măruntaiele (rămășițele) dramelor familiale sau individuale, urmat de priviri fugare, furișate cumva implorator către o Romă maternă, rotundă, cu cupolele ei ca niște sâni sterpi, Roma cea goală pe dinăuntru, cu porțile ei desfăcute „ca niște picioare de femeie”; cetatea atât de feminină, al cărei simbol, ca al tuturor femeilor – susține Mazzucco – este golul: „neliniștitul gol roman care subminează totul”.

Metresa tăcută

Città di Roma, o femeie ușoară, amantă înțelegătoare, care se știe face plăcută, înțelege, se dăruie, îți răspunde, te primește. Metresă care nu-și clamează nevoile, știind să le pretindă într-alt mod, mai subtil, etalându-și defectele, lipsurile, frumusețea nestatornică – sol fecund pentru atașamente obsesive. Frumusețea-etalon, originară, ce întrece orice altă frumusețe ulterioară.

Glorioasa Romă, înecată în mizerie. Urbea prin excelență. Trăiește în ritmuri alienante, agresându-și în continuu cetățenii, răpindu-le tihna. Murdărie, aglomerație, șomaj exhibiționist, turiști băgăcioși, grabă, timp puțin, ostilitate. Cerșetori. Mame care apucă să-și contemple copiii crescând doar în scurtul răgaz oferit de călătoria cu mijloacele de transport în comun, pe axa modernă casă-școală-muncă, în gălăgia și-n înghesuiala îmbâcsită din metrou. Trafic. Mariajul adulterin al romanilor cu orașul.

Și, iarăși, acel close-up. Arhitectura geloziei invadând trecutul, otrăvindu-l. Impulsul irezistibil al gelosului de-a afla totul, de-a cere cât mai multe amănunte, în încercarea sa îndoielnică de a înțelege și a accepta, de a se obișnui cu gândul, dar sfârșind prin a suferi și mai cumplit, descoperind că este gelos pe fantome și „concurat” de un trecut ireparabil.

Close-up pe gelozie

Interogatoriul repetat și rafinat până la perfecțiune al gelosului. Scufundarea aproape autoerotică a gelosului în detaliile care-l rănesc definitiv. Foamea lui insațiabilă de a ști cât mai mult dintr-o istorie consumată, numai a ei, pe care el n-o mai poate modifica și, în plus, ale cărei consecințe sunt de neevitat, în prezent. 

Iată ingredientele indispensabile ale urii: o parteneră prea devreme inițiată în tainele sexului, probabil sedusă; fosta iubită, viitoarea lui soție – „futută bine”, la 16 ani, de un teolog de 27 de ani, profesorul ei, așadar, un om superior lui, care ce era? – un polițist ratat, o masă de mușchi patetici. Actuala soție (Emma), fosta iubită așadar, supusă – în perioada ei liceală – unei adevărate „inițieri culturale”, realizată cu pedanterie de dl amant-teolog. Altfel, un om cult, teologul, inteligent, cu o barbă de Christos, care îi împrumuta și-i recomanda fetei cărți, îi ghida lecturile, îi siluia, prin urmare, și mintea, după ce că explorase mai întâi precocele ei trup, înfruptându-se pofticios din inocență. Aspirația imposibilă a lui Antonio gelosul (polițistul-slugă) de a lipi laolaltă, cu sânge, firimiturile purității apuse a iubitei lui neveste.

Pe urmă, violența conjugală. Neîncrederea; din nou întrebările, din nou interogatoriile, primele palme. 

Fanatismul conjugal, sufocarea. Vulgaritatea torturantă a întrebărilor, bănuielile murdare, supravegherea asiduă, acuzațiile neobosite, fără acoperire, de infidelitate. Primii pumni…

Sentimentul copleșirii. Prea multul.

Delictul de a iubi. De a-ți căuta scăparea individual, evadând din dependență (sau ceea ce odinioară fusese o relație romantică), din patologia amorului casnic.

O zi perfectă cât o viață de om. 24 de ore în tot atâtea capitole de roman. O fiică se maturizează forțat, o dragoste (prima) abia se înfiripă și, poate, moare. Un băiețel care vede lumea ca fiind formată din contururi suprapuse, o privește cruciș, cu ochii încălecați, aleargă și el, inconștient, către moarte. Un oraș de învinși, care se sinucid zilnic fără ca, neapărat, să moară. Totul este trecător în Roma lui Mazzucco, doar orașul rămâne etern, durabil.

Dulce ca mierea

„Se întâmplă uneori, în istoria unei țări, ori chiar a unui om, un moment de transformare totală. Nimic din ce a fost nu mai e. Nimic din ce se potrivea nu se mai potrivește.” Romanul își țese trama în jurul copleșitorului, subminantului sentiment al nostalgiei. Nostalgia după ultimul război romantic: cavaleresc, cruțat de ideologii, un război al bărbaților, nu al emasculaților propagandiști de cabinet; ultimul măcel generalizat ce-a purtat dantelă însângerată la manșete, un război al autodeterminării, al reîntregirilor naționale, groparul marilor imperii: Primul Război Mondial. Nostalgia după iubirea totală, împărtășită, imediată. Și încă un soi de nostalgie: una improprie celui care o resimte; una fără nume, fără definiție, preluată ca atare de protagonist, ca un virus cu incubație îndelungă, de la ultimii martori demni de crezare ai dulcei orânduiri burgheze.

 Foamea, golul de iubire, încleștarea trupurilor, a trupelor, și rememorarea războaielor ce-au schimbat gândiri, țări, oameni, obiceiuri, crezuri, limbi: bătălii în care am fost folosiți, am servit, ca popor, doar în chip de carne de tun; și alte bătălii, puține, ale noastre, purtate pentru recâștigarea identității și-a unei oarecare însemnătăți în prea maleabilul și amnezicul spațiu european. Lupta pentru a poseda un trup care nu se lasă supus cu una cu două, pentru a-l răvăși drăgăstos; pentru a amprenta definitiv, prin carne, un suflet de femeie. Îmbrățișări mincinoase, distante, sportive, dar și lubrice, disperate, adevărate doar atâta timp cât durează clipa, îmbrățișări neputincios-unificatoare – corpuri care se zbat să se conțină reciproc, cu profeția neizbânzii tatuată, la vedere, în carnea lor. Poezia cinică a realității, contemporaneitatea – imbecilizată de răsturnarea valorilor: sesizate cu ascuțime, fără pudoare, în amănuntul lor cel mai scabros.

Anii ‘60. O lume românească (veche) moare, grăbită de la spate de schimbările (demolările) programatice, nefirești. Împinsă către pieire de gloata de lumpeni, drojdia adusă la putere pe tancurile sovietice de prost înscenata „revoluție” comunistă. Mor manierele elegante și se usucă și cele din urmă vestigii știrbite, păstrate cu sfințenie, în memorie și-n sipete tot mai sărace, și scoase, la ocazii, ca moaștele, în speranța zadarnică a unei continuități, a unei rezistențe subterane – se stinge în uitare „farmecul discret al burgheziei”. Lăsând loc lipsei de stil, mitocăniei, miticismului gros. Ruinei. Amintirile – întotdeauna mai glorioase decât prezentul uniformizant, lipsit de strălucire; morții acuză, tardiv, din morminte, deșertăciunea cauzei pentru care au căzut; frigul de-afară, răceala din inimile oamenilor sunt iscate de suflul înghețat-vindicativ al morților inutili, al eroilor fără cauză, tranzacționați dinainte la masa tratativelor secrete, între criminalii nedisimulați (ca Hitler) și cei cu spoială umanistă, co-autorii morali ai dezastrelor (ca Churchill).

Înmormântarea precoce a unei lumi cândva promițătoare, ce fusese asasinată cu cruzime, postbelic, în văzul ipocrit al Europei.

Viitorul furat

Cum scriam în debutul textului de față, angoasantul roman Dulce ca mierea e glonțul patriei – cu tempo-ul alert, sincopat, senzual, cuceritor și deosebit de a c t u a l (!), consacrat de Petru Popescu – toarnă în urechile minții otrava unei insolvabile nostalgii (alăturarea dureroasă, dar irepresibilă, a lui nostos cu algos, întoarcerea+tristețea, în gr.), sonoritățile de sirenă odiseică ale unui imposibil, torturant, interzis: „ce-ar fi fost dacă…”. Nimic nu mai poate fi înviat, o știm. Totul e pierdut, jumătate de secol irosit pentru români. Atâtea decenii scurse, rătăcind pe un drum care, altfel, în alte împrejurări, nu ar fi fost al nostru. Povestirile amare ale vârstinicilor supraviețuitori, greața eroului-narator față de destinul de împrumut, îmbrățișat cu de-a sila. Nașterea unui vulcanic sentiment al înstrăinării, al neapartenenței (acel grăitor, romantic das Unheimliche). „Eram golit de putere, golit de mine însumi. Și culmea, încet-încet, mi s-a părut că m-aș împăca și așa, că m-aș obișnui, că m-aș supune. În orice fel, poate să fie bine.” Și primejdia resemnării…

Viața oarbă a tânărului suficient sieși, aflat la debutul celei de-a doua adolescențe, viața încă iresponsabilă, dusă ca prin ceață; un ecran care se încăpățânează să nu se fisureze încă-l desparte, hiperprotector, de restul omenirii, o plasă antiseptică, invizibilă – autosuficiența, narcisismul vârstei – placenta. Somnul său treaz, de individ abia căzut în lume. Viața văzută prin somn. O vreme – vremea suspendată, în care timpul nu cunoaște curgere -, a iubi și/sau a nu (mai) iubi au aceeași intensitate, aceeași valoare de adevăr, alternând cu ușurință; sunt deopotrivă verosimile sufletului său necopt, neatins de arsura suferinței. Cum se întâmplă de când lumea, a iubi e prețuit abia atunci când obiectul iubirii i se refuză, alunecându-i din brațe, retrăgându-se, ca un duh capricios, înapoi în misterul insondabil, feminin, din care s-a zămislit.

Soarta dramatică a unei generații – copiii războiului, „tineretul încruntat” – care nu învățase încă să sufere, să creadă sau să se îndoiască. Să zăbovească, să-și dorească a opri timpul. Trăiau oarecum rectiliniu, pradă curenților/curentelor, fără acces la propriul potențial de profunzime, fără idealuri – lipsind din ei înșiși. Suflete gata obosite. Suferința, refuzul, eșecul, realitatea aveau să-i tămăduiască.

America descoperă Europa

Europa sfârșitului de secol XIX. Pătura socială a nou-îmbogățiților americani – în căutarea prestigiului, dar și a clasei pe care simpla deținere a averii încă nu le-o conferise – își trimitea odraslele pe „vechiul continent” atât la școli cât și în vilegiatură presupus educativă. Puritană într-alt sens, America de Nord pierduse pasul cu eticheta europeană, astfel că nu rareori contactul tinerilor americani cu pretențiile sociale europene se solda cu consecințe ridicole, sau, pe alocuri, tragice. Stă în repetatele intenții artistice ale lui Henry James să surprindă acest impact amuzant-dureros ce însoțea fiecare încercare de (re)descoperire a Europei de către America. Moștenitorii bogați ai Statelor Unite se întorceau cu o stângace pioșenie arheologică pe continentul care le expulzase odinioară strămoșii și, crezându-se aici la adăpost de tiranicul amestec al familiei și-al opiniei publice americane, își aflau iubirile printre ruinele romane.

Contemporanii lui Daisy Miller o percep pe aceasta, în virtutea manierelor sale laxe, a francheței sale naive, ca pe o ființă prost educată, nimerită în plin fin de siècle direct din epoca de piatră. De pildă, astfel o văd mătușile și alte cunoștințe de-ale sofisticatului tânăr domn Winterbourne – naratorul. Iar noi, din mileniul al III-lea, zâmbim condescendent: pentru noi, Daisy este fata zilelor noastre; în ea, admirăm portretul „democratizat” al fetei înstărite din vecini. Purtarea ei în lume, în societatea bătrânei și conservatoarei Europe, nu ne scandalizează câtuși de puțin. A intra în vorbă neîntrebată, cu necunoscuți, poate fi riscant, dar nu este în nici un caz scandalos astăzi. Nici a accepta să te plimbi în văzul lumii, în parc, însoțită de tineri pretendenți, mereu alții, dar neînsoțită de mamă. În 1878, însă, asta sau a dansa toată seara cu un singur partener echivala cu acceptarea unei cereri în căsătorie!


Dacă lui Daisy i-a mai pierit, cu anii, din puterea de a indigna, de a șoca sau măcar de a răni morala cititorului tot mai insensibil al vremii noastre – așa cum s-a întâmplat în anul apariției cărții, când s-au găsit critici care să o considere „o ofensă adusă adolescentei generice americane” – totuși, tinerei frivole îi rămân la îndemână, neatinse, suficiente alte „atuuri”, cât să vrăjească, să ne sucească mințile în continuare, grație condeiului de diamant al incontestabilului Henry James.

Irezistibila magie a istericei

Fiică de nouveau riche din statul New York, posesoarea celei mai bine jucate inconștiențe a flirtului din proza citită de mine până în prezent, Daisy „era un amestec extraordinar de inocență și grosolănie” transoceanică. Alături de doamna Walker, o bună prietenă de-a lui Winterbourne, admiratorul și urmăritorul fascinat al americancei free-spirited, am exclamat și eu, nu o dată, în sinea-mi, dintr-un puseu autodefensiv: „Nu cred că e în toate mințile!” Continuând, totodată, consimțind să mă las atras – și, deopotrivă, contrariat – de naturalețea ei sfidătoare, de dezinvoltura ei de cochetă ingenuă. Pentru că cred în și încerc o teamă superstițioasă față de magia irezistibilă pe care un anumit tip de isterie feminină (dar și masculină, vezi câțiva tirani notorii, intens simpatizați, din istorie) o poate exercita asupra unor suflete de asemenea slabe, șchioape, vulnerabile: isteria histrionică (nu căutați termenul în dicționare, tocmai l-am născocit).

Un cuceritor exces de gestică (deși lipsită de teatralitate!) inadecvată, caracteristic multor forme de isterie, abuzul de familiarități verbale și flirt, de natură să inhibe impetuozitatea masculilor ceva mai rafinați, interiorizați de felul lor sau mai scrupuloși; din contră: pradă lesnicioasă asalturilor pragmaticului „amant latin”, cuceritorilor de profesie; frumusețea și drăgălășenia dublate de o oarecare inteligență a clipei; comportamentul năucitor, ignorant și inocent, ce poate expune până și inima privitorului dezinteresat mușcăturii geloziei. Domnișoara Daisy, complet scăpată de sub controlul încă și mai nesocotitei sale mame, nu-și alimentează originalitatea din vreo presupusă atitudine de frondă față de decrepitudinea moravurilor vechiului continent. Și acest lucru frapează amatorii de clasificări reducționiste, pe diagnosticieni. Am să folosesc un truism: ea este așa cum o citim pentru că nu poate fi altminteri!

Până la deznodământul pe care îl ghicim dramatic, naratorului amorez îi va fi foarte dificil să-și dea seama dacă „toată sfidarea lui Daisy era generată de conștiința inocenței ei sau de faptul că era o tânără de nestăpânit”. Cum presimțim drama? Aș zice că o „desprindem” și din prefăcuta strădanie a alter ego-ului autorului de-a ne face pierduți în meandrele obiectivității sale, ale notațiilor sale voit detașate, amuzat-ironice, puțin distante, de om pățit, sceptic, aproape imun. Deschiderea fenomenală a fetei (ce ne trimite iar și iar, neîncrezători, consternați, să verificăm anul conceperii nuvelei – 1878) față de oricine îi caută compania, ori intriganta ei incapacitate de a roși, de pildă; decorul îmbietor-idilic al munților helvetici, ospitalitatea interesată a Romei; ușurința cvasi-neverosimilă cu care decurg apropierile, conversațiile; portretele de inchizitori creionate celorlalte personaje din „distribuție” – toate acestea și multe alte amănunte, care sigur nu vă vor scăpa observației, induc cu neîntrecută metodă un insuportabil suspense, presimțirea, neliniștea unei inevitabile catastrofe care lovește, literalmente, din senin.

Henry James, bântuindu-și succesorii

Henry James este (nu un, ci chiar) Gustave Flaubert al Americii de Nord! Ați întâlnit adeseori seria clișeică, de lemn, menită a omorî curiozitatea: „deschizător de drumuri”, „precursor”, „pionierul romanului modern” etc – atribuită ambilor și știți, probabil, ce a însemnat Flaubert pentru literele franceze și pentru istoria literaturii universale. S-o scriem pe șleau, că doar e o axiomă: nimic n-a mai fost la fel, stil și/sau conținut, după Flaubert!

Adâncit în lectură, ochiul nostru, deși supus obiceiurilor grăbite ale zilelor în care trăim, îl sesizează pe James într-o cu totul altă lumină decât aceea, strâmtă și ingrată, de scriitor al epocii sale, fie el și „părinte al modernismului literar”. Citindu-i nuvelele, am realizat că m-ar fi putut păcăli ușor – cu compoziția sa obiectivă, realistă și perfecționist-miezoasă, asupra căreia trecerea a o sută patruzeci de ani și a mii de pagini de beletristică n-a lăsat urme – de n-aș fi avut informații asupra anilor între care a trăit și a creat. Americanul H. James poate fi considerat, ca să revin la salvatoarele clișee, un „precursor”, o răscruce a narațiunii moderne, dar rămâne și un veșnic contemporan, un concurent cât se poate de viu, viclean și redutabil al propriilor „succesori”. Daisy Miller a lui încă mai frânge inimi!

Iubitor și reprezentant declarat al unei forme mai lungi a prozei… scurte, Henry James depozitează în scrisul lui germenii artei narative a unor scriitori afirmați în secolul XX, ca: Julien Green, Aldous Huxley sau Philip Roth. Amestecul ireproșabil de bine dozată erudiție, dry mock, simplitate, realism, prospețime și vigoare cu un enorm talent de povestitor. Consider relevantă – pentru a reda impresia pe care mi-a produs-o proza scriitorului american – prima reacție pe care am avut-o, isprăvind volumul acesta de nuvele: am scris imediat celei mai bune prietene pe care o am în UK, cu rugămintea înfocată să-mi facă rost de cât mai mult H. James în original. Iar, ca să fiu și radical: a gusta opera jamesiană ar putea fi chiar un criteriu după care ați avea șansa să reevaluați sensibilitățile literare ale grupului dvs de prieteni. Numai spiritele înguste ar avea nătângul tupeu să o respingă ca perimată.

Sonata pentru cimitir și orchestră

Voci; voce și tăcere. Pagini ale privirilor fără grai. Amintiri lăptoase, mai intense decât faptele din trecut care le-au iscat. Imagini mnezice din care izvorăsc forțe care au lipsit impresiei inițiale. Suferințe și iubiri rememorate cu greu, dar vii, vii – inexprimabile. ”Nu e nici o diferență între ce s-a întâmplat cu adevărat și ceea ce am deformat treptat cu imaginația mea… Nu e nici o diferență între imaginile tulburi pe care mi le amintesc și vorbele crude, pline de cruzime, pe care cred că mi le amintesc, dar care sunt doar reflexe care formează vina.” Timpul care șterge diferențele dintre adevăr și minciună. Dintre dragoste și putreziciunea violenței din cuplu. 

Dimineți. ”Claritatea difuză a luminii.” Ani și vieți făcute doar din luni cu nume de mai, iunie, iulie. Ici-colo, câte un septembrie și apoi, din nou, iulie. Vară. Dizolvare. Mirosuri tari, parfumuri și impresii care se metamorfozează în amintiri, în idei și abia apoi în cuvinte. Cuvinte cumpănite la marginea rațiunii. Cuvinte în placentă. Har scriitoricesc și stil fărâmițat.

Percepția ascuțită a unor amănunte mărunte și uluitoare, atât de la îndemână, de altfel, despre care abia acum, citind, învățăm cât de lesne le pierdem, în pripa noastră de technoameni. ”Zgomotul penelor smulse, în smocuri mari, de mama. Era mereu primăvară. Era mereu mai.” Alternanța asta: acut versus difuz, ce ne zgârie sufletul. Penumbră. Permanență. 

Maraton interior. Un tată care se iluzionează că aleargă cât mai departe de tatăl său, pe care îl poartă, de fapt, adânc, în măduva oaselor sale. Un tată, un fiu. ”O parte din tatăl meu învia când mă priveam în oglindă, când existam și când mâinile mele continuau să construiască tot ceea ce el începuse, în secret, atât de aproape și atât de departe. Atunci, mă gândeam că exista o parte din tatăl meu care rămânea în mine și pe care o transmiteam copiilor mei ca să rămână în ei până când, într-o bună zi (…).” Ca și cum ne-am repeta, etern, unii într-alții. 

O sfâșietoare muzică interioară, răzbătând de dincolo de paragrafele zdrențuite. Liniște. Dimineți, iarăși. Femeile străvezii – muzica lor de pian. Femeile imateriale. Mai târziu, soții prolifice, mame, victime neapărat tăcute, cu priviri imobile, ale bătăilor conjugale. Nume proprii simple, banale, primordiale: Marta, Maria, Hermes, Iris, Elisa, Francisco. Mame și tați universali, strămutabili, de regăsit în istoria, în traumele timpurii ale oricui. Brutalizări mortifiante. 

Mai apar scriitori și după anul 2000, iată! Polirom ni l-a adus pe J. L. Peixoto (care nu este ”noul Saramago”, cum consideră necesar a sintetiza stupid unii recenzenți de coperta a 4-a, ci este cât se poate de el însuși; abia aștept să-l citiți!). Literatura merge, deci, mai departe. Fără vârstă. Lectura lui Peixoto – cel puțin cel din Cimitirul de piane – este caldă, incomodă, toridă, familiară și un strop cam neliniștitoare. Rareori ți-e hărăzit să auzi atât de clar liniștea din cuvinte de roman. Cuvânt lângă cuvânt (conventum = înțelegere lat.), topică, ritm, fragmentarism: liniște. Liniște – pace; liniște – tensiune; liniște – angoasă. 

Peixoto bagă de seamă firimiturile unei zile mai ceva ca o clevetitoare mătușă vădană. Ca orice om care a crescut printre fuste de mătuși. Ca Proust (de ce nu?). Ori ca un suferind. Născut cu ochii prea larg deschiși asupra cruzimii vieții. Se vede de la o poștă că a fost un copil crescut la țară, dedat cu ritmurile așa-zis ”cosmice”, cu măsurarea timpului și a iubirii privind la cer și scotocind în inimă. Cu ghicitul în razele de soare, care pătează dimineața podelele sărăcăcioase ale casei părintești. Peixoto înregistrează traumatic stupizenia ”adultă” a gesturilor, a hotărârilor care dărâmă suflete. 

Prietenia lui cu lumina pulberie a dimineții, cu soarele portughez. Complicitatea lui cu vara. Mama lui, vara.

Pe ultimele zeci de pagini, am citit cu maximă zgârcenie din Cimitirul de piane. Sunt pasaje, dau peste pasaje care mă zguduie sau care mă îngheață. E ceea ce am mai văzut și am mai trăit. E ca și cum mi-aș aminti, în chinuri, și aș povesti chiar eu cele din carte, ”încerc să-mi amintesc cele mai fericite momente, sfârșesc întotdeauna prin a vedea în minte imaginea vagă a unui prânz de duminică”. 

”Lumina dimineții nu simte geamurile curate ale ferestrei în clipa în care trece prin ele, așternându-se apoi pe notele de pian care se revarsă din aparatul de radio și plutesc prin aerul din bucătărie. Așternută pe notele de pian, lumina dimineții se oprește, punctată, pe reflexele faianței albe de pe pereți, pe colțurile mesei placate cu furnir, în picăturile de apă atârnând de pe marginea oalelor spălate și puse la scurs, cu gura în jos…”

Eternul discipol

Mica Rusie din Marea Britanie

Trebuie să-i fi citit temeinic pe scriitorii ruși doamna Iris Murdoch, Discipolul ei fiind un fel de dovadă că, deși a mai existat literatură și după moartea lui Dostoievski, aceasta încă mai are de plătit un tribut al originalității ”capilor de opere” numiți, (cum altfel?): Dostoievski, Cehov, Flaubert, Maupassant, Faulkner, H. James, Proust, Joyce etc. E un exercițiu de lector deosebit de incitant să dai peste niște eroi literari, britanici spilcuiți, hăituiți de trăiri abisale, unele greu verosimile, puțin cam ”forjate”, luând în seamă specificul cultural-genetic al ”insulei”. O Mare Britanie, comprimată la dimensiunile unui mic oraș. O mică Rusie, cu apucături nihiliste, de secol XIX, strămutată în conștiința zbuciumată a fiecărui personaj semnificativ. 

Promiscuitate pudică. Împăcați-vă cu paradoxul acestei expresii. E ceea ce emană, la întoarcerea fiecărei file, din însăși plasma acestui roman. Autoarea, mi-e limpede acum, are o altă optică referitoare la sexualitate decât cea a majorității contemporanilor săi. Nu ți-o devoalează de-a dreptul, dacă ar fi fost în stare de asta, de directețe, ar fi avut, pesemne, un loc rezervat și-o audiență, numai ale ei, în Hyde Park. Ceva îmi spune, însă, că, dacă s-ar fi priceput, dacă ar fi avut curajul să-și clameze simțirile ”necuviincioase”, nu ne-ar mai fi delectat cu cartea aceasta – pe alocuri, sufocantă, ermetică până-n prag de implozie, alteori, complăcându-se în pasaje asumat frivole, și totuși consistentă, forțoasă. O rescriere deloc umilă a Demonilor lui Fiodor Mihailovici. Să vedem ce și cum.

Altădată, oamenii trimiteau scrisori

Scrisori succinte sau întinse, opace, interpretabile. Greșit interpretabile. Membrii clasei de mijloc a comunității orășelului fictiv Ennistone (localitatea N), obișnuiesc – printr-un înduioșător artificiu pedant, la prima vedere, cu patină clasică, al naratoarei (cu care noi, cititorii, cădem la învoială tacit) – să păstreze legătura scriindu-și. Bilețele, note, scrisori în toată regula. Ar putea trece drept o formă elegantă, deși de modă veche, de a comunica, dacă nu ar fi adesea semnul unei distinse lașități, al iresponsabilității față de propriile acte, al năzuinței de a manipula cu finețe sau de a întreține ambiguitatea afectivă. Se anunță sau se invită reciproc în vizită prin scrisori. Se scuză (se disculpă) în scrisori. Își gândesc și-și exprimă refuzul, întinzând mâna după un instrument de scris și o coală de hârtie (de multe ori, personalizată, cu antet!). Tineri, vârstnici recurg cu naturalețe la stilul epistolar în atare împrejurări. Ei gândesc adesea, cu tot firescul din lume, ca să se poată cufunda mișelește în somn: ”am să-i scriu mâine o scrisoare de explicații și va înțelege”. Trebuie să verificăm în câteva rânduri, din aceste motive și din altele, când e scris romanul: 1983, pentru a ne convinge că nu citim beletristică victoriană. 

 

Anonimul Ennistone născuse o personalitate măreață, pentru a cărei celebritate orașul devenise aproape neîncăpător. Peste urbe, tronează, așadar, impasibil și arogant filozoful cu rădăcini rusești, Rozanov – proaspăt întors din exil. Asupra multor enistonnieni, gânditorul pare să aibă chiar putere de viață și de moarte. Unora (lui George McCaffrey, de pildă) avea însușirea de a le ține literalmente soarta în mâini; și îi judeca, și-i juca trăgând de sfori invizibile ca pe niște marionete, dacă e să ne luăm după fierberea lăuntrică, transa hipnotică, ce-au răvășit mințile anumitor personaje ”centrale”, la aflarea veștii că fiul faimos al orașului se reinstalează pentru o vreme în locurile natale. Numai pe Renfield al lui Bram Stocker îl am în minte, proorocul lui Dracula, în timp ce rememorez apucăturile iraționale, presimțirile, gesturile necontrolate ale celor din (mai cu seamă) familia McCaffrey, pe măsură ce monstrul inteligent Rozanov amenința să le intersecteze calea și viața. 

Bărbați și femei, tineri nesăbuiți ori oameni în toată firea, se lasă în chip facil seduși și fascinați de charisma acestei eminențe cenușii de talie globală. Înțeleptul fără egal. Atâta că acest Übermensch al rațiunii pure dintru început dă semne că ar fi cam secătuit de îndoieli, de angoase și de necesitatea grabnică de a trage învățămintele finale dintr-o viață dedicată ideilor. De aproape, oricăror ochi neidolatri li s-ar fi înfățișat ca un om cam decăzut și dezabuzat. Nu are mai nimic din pacea interioară pe care se presupune că bătrânețea înțeleaptă ar aduce-o celor care-și cultivă neostenit spiritul. Nimic nu-i împiedică, totuși, pe ceilalți să vadă în el autoritatea morală ultimă. Patriarhul. Până și cei care-l știu exclusiv ”din spuse” se lasă cuprinși de psihoza admirației fără temei. 

Conștient de influența sa, dar mimând neimplicarea, Rozanov își mută de colo-colo ”candidații”, ca pe niște piese ale unui joc de șah pe viață și pe moarte. Face să li se încrucișeze decisiv existențele. Joacă șah cu Ennistone-ul. Și, în ciuda faptului că a ochit câteva victime predilecte, întreaga așezare – căsnicii, destine, amoruri și simple umori – pare să se rotească în juru-i. Mișcă o ”piesă” și se schimbă situația întregii table.

Un roman în căutarea protagonistului

Nefericitul George, primul dintre cei trei frați McCaffrey, este, în fapt, Discipolul. Consecvent ignorat de fostul lui profesor (același John Robert Rozanov), cu ”sprijinul” căruia se și ratase odinioară, în studenție – un prilej de intensă durere și de furioasă umilință -, demonicul George se simte foarte în largul lui în postura de țap ispășitor al comunității, de fosă septică a răutății latente ce submina sistematic aparenta solidaritate civică și ”armonioasa conviețuire” a celor din Ennistone. Am fi tentați să-l desemnăm, pripit, pe George drept ”erou principal” al cărții – condiționați, eventual, de schemele lecturilor anterioare, în compulsiva, reducționista nevoie de stabilire a unui ”erou principal”. Pentru un plus de ”siguranță” sau de comoditate mentală. 

Dar, în cazul în care decidem comod că George este protagonistul, cădem într-o bine întinsă capcană a d-nei Murdoch. Capcană menită doar să ne alarmeze că citim schematic, neatent. Îmi îngădui părerea (nedefinitivă) că, dacă e musai să ne oprim neapărat asupra unei ”figuri centrale” a cărții aceea ar fi… inconștientul colectiv: extrem de permeabil, ușor de accesat, ușor de asimilat, lesne de ”citit” și de asumat de orice locuitor al Ennistone-ului. Rând pe rând, orice localnic poate deveni expresia acestei imprevizibile instanțe suprasociale. 

Nenorocul lui George: este perceput aproape în unanimitate ca un om respingător. Lui, însă, acest ”rol” impus din afară, de îngusta și afectata opinie publică, îi vine ca o mănușă. Ratat profesional, spera ca măcar în Răutate să răzbată, să ajungă cineva. Așadar, el trăia ”într-o schemă temporală foarte ciudată, e ca un criminal care a fost condamnat și eliberat pentru niște crime pe care le va comite în viitor.” Un criminal care nu învățase încă să se căiască. ”Actul îngrozitor” pe care publicul ennistonian și însăși familia sa îl așteptau de la George – împingându-l mai mult sau mai puțin discret să-l comită – avea să-l confirme în propriii ochi. Un distructiv și la îndemână Ersatz pentru cariera sa filozofică, cinic curmată de sfatul excesiv, lipsit de nuanțe, al unui mentor egocentrist – ubicuul J. R. Rozanov. Intuise că facerea de rău ar fi putea fi modalitatea prin care să se salveze de el însuși. 

Grozavă, amplă povestire! Te lăfăi în ea boierește. Asta până când simți jarul de dedesubt. Și când confortul inițial se preschimbă în acută și ambivalentă nevoie de a continua, de a scăpa, de-a te preda, de a continua… Și câte ar mai fi de scris!

M-am măritat cu Roth

Încearcă să nu ucizi

„Întreaga lui viaţă Ira căutase o cale de a nu ucide pe cineva. După ce s-a întors acasă din Iran, toată viaţa lui a fost o strădanie de a dezamorsa acea pornire violentă.” Ira Ringold (sau Iron Rinn, pe numele său „de scenă”) – actor amator, amant focos, puţin mitoman, evreu susceptibil şi degrabă săritoriu la harţă ideologică, a crescut şi s-a format fără a se fi „bucurat” de modelul îndrumător sau de opresiunea autorităţii paterne. Unii şuşoteau că dramatica lui soartă s-ar putea să i se fi tras chiar de la asemănarea izbitoare (accentuată odată cu anii) cu vizionarul preşedinte Abe Lincoln, al 16-lea la număr în istoria SUA. 

Ai fi zis că din întreg Decalogul biblic, strămoşesc, Ringold îşi alesese să se dedice – el, ateul convins – taman poruncii celei mai dificile: Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi. Eşuase din fragedă tinereţe la să nu ucizi. Îşi făcuse şi chip cioplit şi anume, din „progresismul” comunist. De fapt, păstra cu sfinţenie o întreagă galerie de chipuri cioplite cărora li se închina: Marx, Stalin, lideri sindicali locali & Abraham Lincoln. Pe care-l interpreta (imita) fidel şi în mod gratuit pe la diverse festivităţi şcolare sau la adunări populare. Ira se convertise la credinţa sovietică în primul rând fiindcă aceasta era interzisă în Statele Unite. Îl înfuria principiul libertăţii cu porţia. Libertatea WASP. Eroul lui Roth e, mai precis, reminiscenţa tristă a trecutelor zile revoluţionare, din zorii secolului al XX-lea, când individul uman mai aspira la schimbare „în chip programatic, naiv, nebunesc şi de neiertat, subestimând capacitatea omenirii de a schilodi cele mai nobile idei, transformându-le într-o farsă tragică.”

 

Mare păcătos, orişicât! Căci (nu voi dezvălui „din casă”, dar…) nu trăia cât era ziulica numai mestecând discursuri politice, ruinând sistematic prin combustiile sale instantanee seratele organizate cu migală de pedanta sa nevastă. Era, în acelaşi timp, şi „o mare conştiinţă socială asortată cu un mare apetit sexual. Un comunist cu conştiinţă şi un comunist cu sculă.”

A povesti pentru a exorciza

M-am măritat cu un comunist este cartea din cartea lui Philip Roth, iar Nathan Zuckerman este „trimisul” de încredere, martorul lui Roth în America vânătorii mccarthtyste de vrăjitoare bolşevice. Roth „împrumută” pentru uz literar acest titlu bombastico-tabloidic, folosit de una dintre propriile-i protagoniste pentru a-şi publica, în scop vindicativ, memoriile siropoase: telenovelistica (de n-ar fi tragică) viaţă conjugală a unei foste celebrităţi a filmului mut şi a teatrului radiofonic, Eve Frame, soaţă nefericită, dar iubitoare, a vânjosului artist al poporului în variantă capitalistă – Iron Rinn. 

Murray Ringold – fratele mai vârstnic al progresistului Ira – fostul aspru şi eminent profesor de engleză al adolescentului Nathan, îl vizitează pe deja sihastrul scriitor Zuckerman (viitorul Exit Ghost) la „bordeiul” unde acesta din urmă se retrăsese (fugise) din lume. O întâlnire, la câteva zeci de ani de la absolvirea liceului – cum visăm, probabil, fiecare (dacă ar mai fi posibilă) – cu dascălul favorit, cel care ne-a detronat tatăl. Nimic idilic, însă, în această târzie regăsire. Nathan fusese unul dintre elevii străluciţi ai, acum, nonagenarului Murray, poate cel mai bun, dar nu despre situaţia la învăţătură ori despre tehnici narative post-moderne s-a pălăvrăgit cu atâta patimă în, totuşi, scurtul răstimp în care cei doi s-au privit în ochi pentru ultima oară. 

În fapt, nu a fost vorba despre o pălăvrăgeală oarecare. Iar discipolul şi profesorul n-au pus la cale doar o ultimă şi foarte restrânsă reuniune de clasă. Aveau de vorbit despre Ira. A fost mai mult un priveghi plin de învăţăminte, un shiva pe stil iudaic, şase zile din cele şapte ritualice!, sau, dacă preferaţi, o exorcizare post-mortem a amintirii greu încercatului Ira Ringold. Murray venea în calitatea de frate raţional şi înger păzitor al „artistului”, Zuckerman – fanatic admirator al lui Ira în anii săi adolescentini, preuniversitari. De altfel, mai mult de jumătate din întinderea romanului am trăit cu impresia că asist la una din înscenările răutăcioase ale lui Roth, şi că Nathan fusese, de fapt, în mintea autorului, mireasa comunistului newarkez. Nu voi ascunde nici că, în felul său, necoptul Zuckerman îşi trăise şi el partea lui de menaj (intelectual) cu această sosie semită a lui A. Lincoln. Deh, un copil evreu pe care nu-l mai interesa „să se împărtăşească din specificul evreiesc. Nici măcar nu ştiam precis ce însemna el. Nici nu muream de dorinţa de a şti”. Numai bun, deci, pentru îndoctrinarea cu sentimente patriotarde, pacifiste şi egalitariste; cu utopii.

Chirurgul apolitic

Despre relaţia distantă a lui Roth cu personajele sale angajate politic, cu derapajele lor dogmatice, se pot scrie ample cronici, studii. Deşi avem în faţă un roman colcăind de idei politice – pornind de la unele pertinente şi ajungând la altele de-a dreptul fantasmagorice -, e remarcabil că autorul nu apasă balanţa de nici o parte pentru a-şi asuma, îngust şi omniscient, opiniile vreunei tabere. Cel mult, i se trădează părerea devastator de critică faţă de „bigotismul” interesat, ipocrit, al senatorului McCarthy, insomniacul kapo al Comisiei pentru studierea activităţilor anti-americane. Pe Philip Roth pare să-l incite – mai abitir decât vraja utopiilor şi aplicabilitatea programelor sociale – descinderea cu microscopul la ochi pînă-n fărâmele care alcătuiesc întregul unei existenţe, pentru a studia, prin nelimitatele dumisale mijloace literare, cum se înalţă şi, mai cu seamă, cum se prăbuşeşte un idol cu aripi de ceară (Ringold, actorul de cartier, aduce izbitor cu Suedezul din Pastorala americană, veţi remarca); cum se cariază o căsnicie. 

Cu fiecare carte a sa, chiar şi atunci când i le citim în zig-zag (una din anii şaptezeci, alta din anii două mii), P. Roth este solid reconfirmat în rolul lui predilect: de neistovit chirurg îndopat cu tratate de medicină, care „desface”, tăind la milimetru carcasa unui trup, nu atât pentru a vindeca cât pentru a afla pentru sine. M-am măritat cu un comunist nu face excepţie. Cadavrele ambulante, autopsiate „în scop declarat ştiinţific” de scriitorul american în pagini, sunt abandonate aşa, deschise, argument olfactiv în favoarea viziunii amare, caustice şi, în defintitv, nihiliste a lui Roth despre lume şi viaţă. „Vieţii nu i se poate imputa niciodată neputinţa de a-i face pe oameni mai mărunţi. Trebuie să-ţi scoţi pălăria în faţa vieţii şi a metodelor pe care le are la îndemână pentru a despuia un om de însemnătatea lui şi de-al goli cu totul de mândrie.”

Şantierul de literatură

”Un bărbat care renunţase la sine şi-şi oferea indiferent capul, ca să-l locuiască şi să umble prin el amintiri amestecate, resturi de idei, imagini de origine impersonală.” Un şantier naval în ruină, labirintic şi fantomatic, pe care numai un individ căzut l-ar fi putut percepe, prin viciata lentilă a ratării, ca pe un fel de ”terre promise”. Laolaltă cu protagonistul, E. Larsen – zis Juntacádaveres, osândit să creadă un timp în propria-i impostură, sfârşim prin a ne lăsa, totuşi, cuceriţi de fezabilitatea unui vis încremenit – resuscitarea economică a portului năpădit de rugină. Atât de îndepărtată îi este gloria încât nimeni nu mai e atât de sigur dacă acest puerto astillero a funcţionat vreodată. Juan Carlos Onetti zideşte meticulos, lipeşte cuvânt lângă cuvânt, ajutându-se de o topică cleioasă, înșelătoare, acaparantă, ce are o nedisimulată inspiraţie faulkneriană – dând greutate frazei şi având însuşirea de a preschimba în obsesie amorul lectorului deja împătimit de arta scriitorului uruguayan.

Un oraş, Santa María, născocit de Onetti din temelii până în cel mai mic detaliu, cu hartă cu tot, după bunul său plac – ca într-un joc de-a fuga din lume şi din viaţă, după cum mărturisea chiar prozatorul. Un oraş care este un personaj în sine – ratat, cotropit de solitudine, îmbâcsit de amintiri şi de tristeţe, echivoc ca şi eroii ciclului romanesc căruia îi serveşte drept decor. Un loc – altfel, neademenitor şi, deopotrivă, fascinant – de joacă şi de moarte. Locul liniştii ultime, definitive, unde se retrag, fără a dispărea şi fără a se mântui, umbrele vârstelor noastre, urmele faptelor comise, regretele nefăptuirilor. Oraşul cu aerul său impur, încărcat de nonsensuri şi de vinovăţii neispăşite, cu străzile gemând de prevestiri care nu se împlinesc nicicând întocmai.

Anti-eroul supranumit Juntacádaveres se numără printre cei care nu se pot sustrage mitului Santa Maríei. Deși exilat din urbe, ca un proscris, cu ani în urmă, fire nevăzute îl trag pe E. Larsen înapoi în topografia care, nu demult, l-a extirpat ca pe ceva dăunător, într-o ineficace tentativă a acesteia de a se purifica. Or Santa María nu are în ursită și șansa purificării, locuitorii săi fiind cu toții niște condamnați, mai mult sau mai puțin conștienți de soarta lor bine pecetluită; niște inși călăriți de felurite vini, mai cu seamă aceea de a se fi irosit. Santa María e Purgatoriul pentru totdeauna. Anticamera Iadului, cu ușile zidite și uitate.

O carte în al cărui stil- mocnit, temeinic, înnămolind actele personajelor, intriga narațiunii – te odihnești, pentru o siestă fără încheiere, ca pe o sofa confortabilă, cu care, dacă inițial îți vine greu să o cedezi altcuiva, până la urmă te vei contopi ireversibil. Literatură cu parfum de tango. Nu-mi sunt familiare înţelesurile ascunse ale tangoului, dar scrisul lui Onetti pare similar paşilor acestui dans – cunoscut de toată lumea, performat de puţini. Un conflict mocnit, transpus în ritual. Un pas înainte, doi înapoi. O piruetă, o fandare, o tensionare și o repliere. Nu învinge nimeni. Nu oamenii-s câştigători, orişicât. Replicile personajelor, cele rostite (e necesar de subliniat asta), sunt dublate de gândurile lor, concurate de acestea în timp real, trădate – aş spune. Dialogul semnificativ se produce în minte. Între minţi, nemijlocit de rostire.

Lolita mea (poate şi a lui Nabokov)

Romanul care-și cerșea ecranizarea

Am convingerea că, pentru un surplus de suferinţă de extras din această insuportabilă, bolnavă și, mai ales, credibilă poveste de amor, Lolita lui Vladimir Nabokov – 55 de ani de la ediţia princeps – trebuia turnată în imagini, filmul era obligatoriu! Trebuia găsit un chip al voluptăţii fără etate. O înfăţişare care să siluiască, să compromită, odată pentru vecie, principiul ipocrit al imaculării, al inocenţei vreunei vârste. O imago a violului consimţit – prima carte de identitate pe care multe fete o obțin, o tăinuiesc şi o folosesc pentru a pătrunde brutal în lume, mult prea nerăbdătoare, prea pripite ca să aștepte tipărirea C.I. oficiale, de la ”evidenţa populaţiei”. Cât despre bărbaţi, la o anumită etate, nu foarte precisă, mai toţi se pricopsesc cu lolitele pe care le râvnesc şi – de ce nu? – le merită.

Nu ascund nimănui că e o greșeală (oarecum scuzabilă) a cititorului novice, repetată cu încăpățânare de decenii, apropierea de inegalabilul roman al lui Nabokov ca de o lucrare cu tematică eminamente erotică, în genul lui Sade. Nu mi-e rușine, însă, nici cu distinșii cărturari, exegeți ocazionali ai operei nabokoviene (”mitologi literari” sau ”frunzăritori”, cum îi numește sarcastic autorul însuși, în postfață), care, odată cu anii, au emis pe întrecute cele mai consternante și mai descurajante ”interpretări” posibile – spre hazul (dar) și tristețea rusului americanizat. Or, în înțelesul meu (supus și el erorii), Lolita ar putea fi citită cel mult ca o culme a senzualității artistic pusă în cuvinte, dacă nu ar ilustra, în fapt, potențialul destin de groază al masculului generic de 35+. Nabokov evită la mare distanță picanteriile ieftine de alcov (le evită și pe cele ”scumpe”, poate exagerat de grijuliu). Scopul său e altul.

În Lolita, subiectul extrem de generos, indubitabil pricinuitor de scandal, ce ar fi putut singur să aducă celebritatea chiar și unui scrib de mâna a doua, cu oarece talent, este onorabil ”concurat” (ori dublat, susținut, dacă preferați) de o artă narativă de prima clasă. Nu stă, însă, în intenția mea să demonstrez (sau să demontez), aici, o dată în plus, că inventatele ”memorii ale lui Humbert Humbert”, publicate sub titlul Lolita, sunt, de peste jumătate de secol, o capodoperă de nedetronat. Neîndoios, un adevărat cinema-scris, cartea de față! Încă de la primele fraze, ea își depune voluntar (cu consimțământul autorului) armele-cuvinte la picioarele cinematografiei.

Oarecum înduioșător zvâcnetul puritan al lui Vladimir Nabokov (sau o fi fost o încercare de alibi pentru furtuna mediatică ce va urma tipăririi manuscrisului?) de a-l înfățișa pe blajinul macho intelectual, Humbert, ca pe un personaj patentat patologic. Un ”obsedat”, cum îi spunem noi, profanii. Un ”nimfoleptic”, conform terminologiei de specialitate. Profesorul nimfoleptic irosește pagini întregi de justificări livrești (apelând la literatură, la mitologie sau la antropologie) pentru nerușinata și ilegala sa ispită pentru prepuberele ”9 – 14”. Nu prea cred că era cazul acestei îndepărtări, aparent prudente, a scriitorului în raport cu protagonistul său. Vom vedea de ce…

Iubirea învinsă de cronologie

Un ”Humbert” fără speranță zace, probabil, în orice bărbat îngrozit de vecinătatea ”vârstei a doua”, îngrozit de ofilirea ireversibilă a cărnii, îngrozit de vigoarea încă dureros de tânără a simțurilor. Și, peste toate, înlănțuit de îngustimea unei morale și a unor tabu-uri sociale pe care nici o revoluție sexuală nu va avea puterea să le spulbere! Cred că doar oportunitățile de a acționa despart un Humbert ficțional, stârnit de frăgezimea unui trup de fată, de masculul-pașnic-obișnuit în carne și oase! Humbertul nabokovian este numai un deconspirat, un demascat, dintre numeroșii rămași anonimi. Iar Lolitele…, ele se nasc, cresc și dispar și-n absența Humberților manifești.

L-am înţeles, recent, pe Humbert, tot aşa cum l-aş fi înţeles, empatic, şi la o vârstă mai fragedă. Să pierzi o Lolită la patruzeci de ani echivalează cu a pieri, a fi pulverizat. Nu ai unde să fugi, cum să uiți, unde să te refugiezi din tine. Îţi rămâne doar să bântui, prin aceleaşi locuri (comune), ca un proscris dând compulsiv târcoale scenei crimei, pentru a-ţi nutri la nesfârşit deznădejdea. ”Iar eu m-am gândit că aceste fâșnețe uită totul, în vreme ce noi, bărbații îndrăgostiți, păstrăm cu sfințenie fiecare fărâmă din nimfetismul lor.” Îţi rămâne numai posibilitatea asta, de a te întoarce mereu. De a reveni, de a te învârti în cerc. Dintru bun început, indiferent de istoria vieţii tale de până atunci, porneşti într-o asemenea vâscoasă relaţie cu cvasi-certitudinea finalului dezastruos, a rătăcirii iminente, a abandonului ce aşteaptă rânjind la capătul lunilor de pasiune. A infidelităţii prescrise.

Pe profesor îl vom afla (ca pe oricare temerar de acest soi) încolţit de dezesperanta intuiţie, sau premoniţie, că-i va fi sortit curând a-şi surprinde pupila părăsindu-l; încă nu se ştia ceasul când. Însă, acum el e fericit. Acum, în momentul în care deschidem cartea sau proiectăm filmul, el trăieşte în paradisul simţurilor. Renăscuse… Fusese, existenţialmente, reconfirmat. Timpul nu-i mai curge, i s-a oprit în loc. Nu dă semne limpezi, totuşi, c-ar fi reuşit să înţeleagă că o iubeşte, de fapt, pe impura Dolores cu o rană în loc de inimă. O iubeşte cu o deficienţă în loc de suflet. O iubeşte alergând servil în fuga ireparabilă a timpului, iar pentru asta, pentru acest prea vizibil efort, este deîndată pedepsit de nimfetă. Nefericitul profesor nu are de vecuit doar – aşa cum s-ar fi înscris într-o anumită “normalitate” – o descăpăţânată iubire, o patimă târzie, ci îşi înscenează însăşi lupta pentru viaţă, truda sa deznădăjduită şi nu pe deplin conştientă de regenerare personală. Refuzul său de a îmbătrâni şi acuta percepţie a inutilităţii ridicole a acestui refuz.

Precocitatea – voilà un scandale

Nimic scandalos în afecţiunea cu speranțe de veşnicie a unui cvadragenar pentru o cocotă preadolescentină, de altfel, pe de-a-ntregul împlinită pentru acest lucru – adică, pentru aspectele fizice, carnale, ale amorului. Atâta că, pentru nimfetă durata nu înseamnă nimic. Imediatul şi prestigiul sunt totul. Prin prestigiu înţelegând şi stima de sine, dobândită în braţele rigide (pentru că nu vor să se închidă decât pentru totdeauna!) ale unui bărbat care are de trei ori vârsta ei. Scandaloase rămân, așadar, din toată povestea, abia îmbătrânirea și moartea.

După revelarea trădării, Humbert are dificultăţi în a găsi găsi un ţap ispăşitor care să-l sprijine în ineficientele sale tentative de a-şi obloji şi alina sufletul. Nu are asupra cui să-şi reverse spaima de vid, pentru a şi-o drămui în sine în doze suportabile. I-ar fi convenit ca Lolita să fi fost răpită şi molestată de un răufăcător. Să fi fost cărată undeva împotriva voinţei ei. Pentru ca el să-i poată fi salvator. Dar fata plecase de bunăvoie, tot cu o figură paternă, tot un scriitor (dramaturg), dar unul mai excentric, mai potrivit uşurătăţii ei și patimei sale pentru hollywoodianismul ieftin, siropos.

Lolita ”mea” e o împreunare desăvârșită între filmul lui Adrian Lyne (cu Dominique Swain) și romanul-eclipsă al lui Nabokov. Ce a avut o mare însemnătate, pentru mine, în Lolita, a fost să examinez ”mecanismul îndrăgostirii”. Sunt de o senzualitate împovărătoare cele dintâi gesturi ale seducţiei (părând uneori, realmente, fără ţintă precisă, doar-doar s-o găsi cineva să se prindă în mreje). Tălpile lui Dolores, picioarele mereu goale, jocul degetelor lor răşchirate, parcă trâmbiţând acea înspăimântătoare dorinţă precoce (despre care scriam mai sus) de a fi posedate laolaltă cu întreg trupul – care, la rându-i, inspiră frăgezime, instinct patern şi erecţie dureroasă, toate de-a valma. Picioarele ei, mereu neastâmpărate şi expuse ochilor setoşi ai respectabilului Humbert; ”era întotdeauna ciudat de neatentă sau lipsită de rușine sau și una, și alta, în ceea ce privește expunerea picioarelor”. Spectacolul lor infatigabil, atingerile lor neîntâmplătoare. Curbele lor încă neperfectate, în expansiune. Şi inocenţa vulgară a privirilor.

Şocul pe care aş fi dorit eu, regizor/scenarist închipuit, să-l provoc nu ar fi venit din înfăţişarea şi osândirea artistică a imoralităţii raportului amoros dintre bărbatul trecut bine de 40 de ani şi o fetiţă de nici 14 – dezvăluit lumii printr-un film. În intenţiile mele, “şocul” ar consta într-o demonstraţie neîndurătoare, estetic şi practic – incontestabilă, definitivă! (aşteptată a fi avut efecte de neînlăturat), a faptului că naşterea dorinţei fizice, a lubricităţii sociale (a senzualităţii, a tentaţiei seducţiei gratuite), a viciului nu coincid nicicând cu “vârsta legală”.

Precocitatea este un eufemism cu nume ciudat: de bacterie ucigătoare, de bacil sau de demenţă. Adevărul crud despre de-alde Lolite sălăşluieşte, de fapt, în predispoziţie – în vocaţia ademenirii, a desfrâului fără câştig. Acestea şi urmările lor negândite, tragice.

Vechi maeştri - Thomas Bernhard

The Artcoholic

Insolitul scriitor austriac Thomas Bernhard (1931 – 1989) își concepe romanul Vechi maeștri, folosindu-se de vocea personajului Reger, în maniera unei emoţionante și, totodată, vehemente pledoarii pentru conservarea inocenței în modul nostru de a recepta artele. O furioasă simfonie, pe alocuri – căutat stridentă, a zădărniciei; un lamento adus efectelor nimicitoare valoric ale consumismului, pandemie care a infectat și artele. Analizându-le cu îndărătnicie, ”în cele din urmă, nu ne mai bucurăm câtuși de puțin de artă și nici de viață, oricât de firesc ar fi acest lucru, deoarece, cu timpul, ne-am pierdut naivitatea și, odată cu ea, nerozia. În locul acestora, nu ne-am însușit decât nefericirea.”

 

În fapt, în metatext, citim un răvășitor monolog al singurătății îmbătrânite strâmb, al singurătății științei-de-carte, al confruntării solitare cu perspectiva morții, moarte care pune stăruitor la îndoială sensul învățăturii (învățătură care, la final, face mult mai greu de îndurat moartea; sete de învățătură ce se dovedește a fi, în realitate, o abia tăinuită teamă de moarte) – toate acestea cu neputință de evitat prin artcoolism-ul ”profesat” cu deznădejde de respectabilul Reger,…

…un reputat critic muzical vienez, om de aleasă cultură, care la cei peste optzeci de ani ai săi, într-un suprem act de sinceritate, ni se dezvăluie a fi complet deșertificat sufletește de surplusul de cunoaștere acumulat pe parcursul unei îndelungate cariere. Cu o evidentă stinghereală, se vede obligat să admită că pe cititorul contemporan, pe meloman, pe amatorul de pictură îi pândește, în timp, comuna primejdie a căderii într-un fel de somnolență estetică (cauzată de moda culturalizării ritmic-sportive). O catatonie, o lehuzie intelectuală în care ne prăbușim prin supraconsum, dacă nu ne prăbușim mai înainte, de bună voie, în capcana abuzului de interpretare. Tot despicând în patru – fie și obiectiv – firul operei, riscăm să ajungem, cu vremea, deosebit de îngăduitori cu propria paradă obscenă cu ”idei exegetice”, cu hermeneutica noastră absolut sterilizantă. ”Feriți-vă să pătrundeți operele de artă, spunea el, o să le distrugeți pe toate și pe fiecare, chiar și pe cea mai îndrăgită.” Sau: ”atât sporovăiesc istoricii de artă despre artă până ce-o omoară. De istoricii de artă e omorâtă arta, prin vorbăria lor” – avertizează Reger. 

Din contră, bătrânul ”profet” e gata să dea mai mult credit competenței naïve a paznicului său preferat de la muzeu (prietenul său ocrotitor) – Irrsigler – de a vorbi despre cutare capodoperă. ”Să-l asculți pe Irrsigler când explică un tablou cuiva care n-are habar de artă e curată bucurie, fiindcă, pus în situația de a explica o operă de artă, el nu flecărește niciodată, nu-i un flecar, ci o persoană care lămurește și informează cu simplitate, care-i lasă privitorului deschisă opera de artă, nu i-o închide cu pălăvrăgeală”. Deslușim aici unul din leit-motivele pledoariei lui Reger: a manipula interpretativ într-o cât mai redusă măsură (a n-o dezvrăji prin verbiaj incontinent) întâlnirea dintre degustătorul de frumos și opera de admirat.

Între a citi picotind și a răsfoi decisiv

Realizând într-un (foarte) târziu catastrofa de care nu s-a putut feri (”deșertificarea spirituală”), Reger ia hotărârea să nu mai citească acasă nici o carte. În schimb, așezat pe bancheta sa plușată de la Kunsthistorisches Museum Wien, parcurge sute de volume în trei decenii. Firește: nici unul până la capăt, felul său original de ”a citi” devenind ”o răsfoială de mare talent”. Poate o să vi se pară o farsă, dar, la o reflexie mai temeinică, veți sfârși prin a simpatiza cu ideea că ”cea mai mare bucurie o avem din fragmente, după cum și în viață simțim cea mai mare plăcere dacă o privim ca fragment, și ce groaznic ni se pare întregul și, în fond, perfecțiunea încheiată”! 

”Ascultând” argumentația savantului, mai cu seamă pasionată decât fundamentată științific – sceptici și pe bună dreptate contrariați de nemaiîntâlnitele afirmații – tindem, în cele din urmă, să ne apropriem spusele lui și să gândim, măcar în trecere, că ”e totuși mai bine să citim cu totul doar trei pagini dintr-o carte de patru sute, dar de o mie de ori mai temeinic decât cititorul obișnuit, care citește totul, dar nici măcar o singură pagină temeinic”. A nu se trage, însă, concluzia că nu aș fi avut răbdarea (și plăcerea!) să isprăvesc curajosul roman-pamflet al lui Bernhard înainte de a fi început, pasămite, să exercit această nouă ”credință” a fragmentarului.

Tipicar ca orice erudit, cvasi-inexistent în afara studiului, simțind că poate respira liber numai într-o ambianță intens culturală, vârstnicul și iconoclastul Reger frecventa cu smintită regularitate, de 30 de ani, Muzeul de Artă (Kunsthistorisches Museum) din centrul fostei capitale a Habsburgilor. Nu neapărat pentru a-l lua la pas, sală cu sală, ci ca să se oprească, iar și iar, pentru a se reculege în colțișorul său favorit: sala Bordone, înaintea tabloului Bărbatul cu barbă albă, pictat de Tintoretto. Nu că ar fi pregătit o lucrare despre pictorul venețian, cum s-ar putea intui în grabă. Se așeza pe bancheta dinaintea Bătrânului… avid, pur și simplu, de influența reală pe care lumina din acea încăpere o avea asupra stării lui sufletești. Acolo își putea el decanta mental mai eficient, printre altele, și cronicile pentru Times – dar, înaintând în lectură, vom descoperi multe alte rosturi, și mai intime, ale tabietului său.

”Alții se duc dimineața la bodegă, și beau trei-patru halbe de bere, eu șed aici și-l privesc pe Tintoretto". Căruia i-a identificat, de altfel, o serie de imperfecțiuni, dar nimic amar în demistificarea practicată de exigentul critic: un mic eșec al creatorului, nedesăvârșirea creației îl liniștesc, îl umplu de speranță, îl fac chiar fericit! Se cuvine să precizăm că Reger nu prinde a demola mai tot ce întâlnește în calea minții sale pentru a nu pune nimic în loc. Dimpotrivă, el ”predică” nașterea unui consumator de cultură pe care l-ar dori mereu nemulțumit, scormonitor, cu un solid miez combativ – vigilența estetică a receptorilor fertilizând (incitând) creativitatea sau reactivând expresivitatea artistului (a ”vechiului maestru”). Mintea se cuvine să fie o minte scormonitoare, ce caută erori, o minte ce caută erorile omenirii, o minte ce caută eșecul. Mintea omenească este o minte omenească numai dacă, într-adevăr, caută erorile omenirii.” Admirația tâmpă nu face decât să tranchilizeze impulsurile creatoare, mărginindu-le; inteligența adevărată nu cunoaște admirația: ”respectă, prețuiește, asta-i totul”.

Vechii maeștri și efectul lor analgezic

Departe de a fi construit după tipicul unei proze clasice – cum, poate v-ați fi așteptat, în virtutea aparentului reacționarism al opiniilor atribuite de Thomas Bernhard unui anume ”domn Reger” -, cu un flux narativ neconvențional, dominat de-o curgătoare vorbire indirectă, lipsit de ”obișnuita” structură pe capitole, romanul austriacului ar fi de întâmpinat mai curând ca un extins eseu polemic (pe alocuri, brutal și nedrept, dar tocmai asta mi-a provocat deliciul), un testament artistic mai mult decât o ars poetica. Un manifest, de-un negativism reconfortant, pentru re-semnificarea Artei; un îndemn pătimaș a ne opri din devorarea capodoperelor în scop terapeutic sau în nădejdea performanței sociale – pentru că doar o temporară amăgire va fi ceea ce vom obține, un pasager efect analgezic. Cuvintele lui Bernhard sunt, din fericire, mult mai necăutate și mai puțin prețioase decât ale mele, de aceea, în mod garantat mai convingătoare. Dar, pentru a vă lămuri singuri – pregătiți să vă deranjați puțin preconcepțiile (oricât de neplăcut ar fi) -, vă invit, fără ocolișuri și fără amânare, să citiți cartea!

”Și recunoașteți că nu aceste mari spirite și nici acești vechi maeștri sunt aceia care v-au ținut timp de decenii în viață, ci numai unicul om pe care l-ați iubit ca pe nimeni altul”.