Lolita mea (poate şi a lui Nabokov)

Romanul care-și cerșea ecranizarea

Am convingerea că, pentru un surplus de suferinţă de extras din această insuportabilă, bolnavă și, mai ales, credibilă poveste de amor, Lolita lui Vladimir Nabokov – 55 de ani de la ediţia princeps – trebuia turnată în imagini, filmul era obligatoriu! Trebuia găsit un chip al voluptăţii fără etate. O înfăţişare care să siluiască, să compromită, odată pentru vecie, principiul ipocrit al imaculării, al inocenţei vreunei vârste. O imago a violului consimţit – prima carte de identitate pe care multe fete o obțin, o tăinuiesc şi o folosesc pentru a pătrunde brutal în lume, mult prea nerăbdătoare, prea pripite ca să aștepte tipărirea C.I. oficiale, de la ”evidenţa populaţiei”. Cât despre bărbaţi, la o anumită etate, nu foarte precisă, mai toţi se pricopsesc cu lolitele pe care le râvnesc şi – de ce nu? – le merită.

Nu ascund nimănui că e o greșeală (oarecum scuzabilă) a cititorului novice, repetată cu încăpățânare de decenii, apropierea de inegalabilul roman al lui Nabokov ca de o lucrare cu tematică eminamente erotică, în genul lui Sade. Nu mi-e rușine, însă, nici cu distinșii cărturari, exegeți ocazionali ai operei nabokoviene (”mitologi literari” sau ”frunzăritori”, cum îi numește sarcastic autorul însuși, în postfață), care, odată cu anii, au emis pe întrecute cele mai consternante și mai descurajante ”interpretări” posibile – spre hazul (dar) și tristețea rusului americanizat. Or, în înțelesul meu (supus și el erorii), Lolita ar putea fi citită cel mult ca o culme a senzualității artistic pusă în cuvinte, dacă nu ar ilustra, în fapt, potențialul destin de groază al masculului generic de 35+. Nabokov evită la mare distanță picanteriile ieftine de alcov (le evită și pe cele ”scumpe”, poate exagerat de grijuliu). Scopul său e altul.

În Lolita, subiectul extrem de generos, indubitabil pricinuitor de scandal, ce ar fi putut singur să aducă celebritatea chiar și unui scrib de mâna a doua, cu oarece talent, este onorabil ”concurat” (ori dublat, susținut, dacă preferați) de o artă narativă de prima clasă. Nu stă, însă, în intenția mea să demonstrez (sau să demontez), aici, o dată în plus, că inventatele ”memorii ale lui Humbert Humbert”, publicate sub titlul Lolita, sunt, de peste jumătate de secol, o capodoperă de nedetronat. Neîndoios, un adevărat cinema-scris, cartea de față! Încă de la primele fraze, ea își depune voluntar (cu consimțământul autorului) armele-cuvinte la picioarele cinematografiei.

Oarecum înduioșător zvâcnetul puritan al lui Vladimir Nabokov (sau o fi fost o încercare de alibi pentru furtuna mediatică ce va urma tipăririi manuscrisului?) de a-l înfățișa pe blajinul macho intelectual, Humbert, ca pe un personaj patentat patologic. Un ”obsedat”, cum îi spunem noi, profanii. Un ”nimfoleptic”, conform terminologiei de specialitate. Profesorul nimfoleptic irosește pagini întregi de justificări livrești (apelând la literatură, la mitologie sau la antropologie) pentru nerușinata și ilegala sa ispită pentru prepuberele ”9 – 14”. Nu prea cred că era cazul acestei îndepărtări, aparent prudente, a scriitorului în raport cu protagonistul său. Vom vedea de ce…

Iubirea învinsă de cronologie

Un ”Humbert” fără speranță zace, probabil, în orice bărbat îngrozit de vecinătatea ”vârstei a doua”, îngrozit de ofilirea ireversibilă a cărnii, îngrozit de vigoarea încă dureros de tânără a simțurilor. Și, peste toate, înlănțuit de îngustimea unei morale și a unor tabu-uri sociale pe care nici o revoluție sexuală nu va avea puterea să le spulbere! Cred că doar oportunitățile de a acționa despart un Humbert ficțional, stârnit de frăgezimea unui trup de fată, de masculul-pașnic-obișnuit în carne și oase! Humbertul nabokovian este numai un deconspirat, un demascat, dintre numeroșii rămași anonimi. Iar Lolitele…, ele se nasc, cresc și dispar și-n absența Humberților manifești.

L-am înţeles, recent, pe Humbert, tot aşa cum l-aş fi înţeles, empatic, şi la o vârstă mai fragedă. Să pierzi o Lolită la patruzeci de ani echivalează cu a pieri, a fi pulverizat. Nu ai unde să fugi, cum să uiți, unde să te refugiezi din tine. Îţi rămâne doar să bântui, prin aceleaşi locuri (comune), ca un proscris dând compulsiv târcoale scenei crimei, pentru a-ţi nutri la nesfârşit deznădejdea. ”Iar eu m-am gândit că aceste fâșnețe uită totul, în vreme ce noi, bărbații îndrăgostiți, păstrăm cu sfințenie fiecare fărâmă din nimfetismul lor.” Îţi rămâne numai posibilitatea asta, de a te întoarce mereu. De a reveni, de a te învârti în cerc. Dintru bun început, indiferent de istoria vieţii tale de până atunci, porneşti într-o asemenea vâscoasă relaţie cu cvasi-certitudinea finalului dezastruos, a rătăcirii iminente, a abandonului ce aşteaptă rânjind la capătul lunilor de pasiune. A infidelităţii prescrise.

Pe profesor îl vom afla (ca pe oricare temerar de acest soi) încolţit de dezesperanta intuiţie, sau premoniţie, că-i va fi sortit curând a-şi surprinde pupila părăsindu-l; încă nu se ştia ceasul când. Însă, acum el e fericit. Acum, în momentul în care deschidem cartea sau proiectăm filmul, el trăieşte în paradisul simţurilor. Renăscuse… Fusese, existenţialmente, reconfirmat. Timpul nu-i mai curge, i s-a oprit în loc. Nu dă semne limpezi, totuşi, c-ar fi reuşit să înţeleagă că o iubeşte, de fapt, pe impura Dolores cu o rană în loc de inimă. O iubeşte cu o deficienţă în loc de suflet. O iubeşte alergând servil în fuga ireparabilă a timpului, iar pentru asta, pentru acest prea vizibil efort, este deîndată pedepsit de nimfetă. Nefericitul profesor nu are de vecuit doar – aşa cum s-ar fi înscris într-o anumită “normalitate” – o descăpăţânată iubire, o patimă târzie, ci îşi înscenează însăşi lupta pentru viaţă, truda sa deznădăjduită şi nu pe deplin conştientă de regenerare personală. Refuzul său de a îmbătrâni şi acuta percepţie a inutilităţii ridicole a acestui refuz.

Precocitatea – voilà un scandale

Nimic scandalos în afecţiunea cu speranțe de veşnicie a unui cvadragenar pentru o cocotă preadolescentină, de altfel, pe de-a-ntregul împlinită pentru acest lucru – adică, pentru aspectele fizice, carnale, ale amorului. Atâta că, pentru nimfetă durata nu înseamnă nimic. Imediatul şi prestigiul sunt totul. Prin prestigiu înţelegând şi stima de sine, dobândită în braţele rigide (pentru că nu vor să se închidă decât pentru totdeauna!) ale unui bărbat care are de trei ori vârsta ei. Scandaloase rămân, așadar, din toată povestea, abia îmbătrânirea și moartea.

După revelarea trădării, Humbert are dificultăţi în a găsi găsi un ţap ispăşitor care să-l sprijine în ineficientele sale tentative de a-şi obloji şi alina sufletul. Nu are asupra cui să-şi reverse spaima de vid, pentru a şi-o drămui în sine în doze suportabile. I-ar fi convenit ca Lolita să fi fost răpită şi molestată de un răufăcător. Să fi fost cărată undeva împotriva voinţei ei. Pentru ca el să-i poată fi salvator. Dar fata plecase de bunăvoie, tot cu o figură paternă, tot un scriitor (dramaturg), dar unul mai excentric, mai potrivit uşurătăţii ei și patimei sale pentru hollywoodianismul ieftin, siropos.

Lolita ”mea” e o împreunare desăvârșită între filmul lui Adrian Lyne (cu Dominique Swain) și romanul-eclipsă al lui Nabokov. Ce a avut o mare însemnătate, pentru mine, în Lolita, a fost să examinez ”mecanismul îndrăgostirii”. Sunt de o senzualitate împovărătoare cele dintâi gesturi ale seducţiei (părând uneori, realmente, fără ţintă precisă, doar-doar s-o găsi cineva să se prindă în mreje). Tălpile lui Dolores, picioarele mereu goale, jocul degetelor lor răşchirate, parcă trâmbiţând acea înspăimântătoare dorinţă precoce (despre care scriam mai sus) de a fi posedate laolaltă cu întreg trupul – care, la rându-i, inspiră frăgezime, instinct patern şi erecţie dureroasă, toate de-a valma. Picioarele ei, mereu neastâmpărate şi expuse ochilor setoşi ai respectabilului Humbert; ”era întotdeauna ciudat de neatentă sau lipsită de rușine sau și una, și alta, în ceea ce privește expunerea picioarelor”. Spectacolul lor infatigabil, atingerile lor neîntâmplătoare. Curbele lor încă neperfectate, în expansiune. Şi inocenţa vulgară a privirilor.

Şocul pe care aş fi dorit eu, regizor/scenarist închipuit, să-l provoc nu ar fi venit din înfăţişarea şi osândirea artistică a imoralităţii raportului amoros dintre bărbatul trecut bine de 40 de ani şi o fetiţă de nici 14 – dezvăluit lumii printr-un film. În intenţiile mele, “şocul” ar consta într-o demonstraţie neîndurătoare, estetic şi practic – incontestabilă, definitivă! (aşteptată a fi avut efecte de neînlăturat), a faptului că naşterea dorinţei fizice, a lubricităţii sociale (a senzualităţii, a tentaţiei seducţiei gratuite), a viciului nu coincid nicicând cu “vârsta legală”.

Precocitatea este un eufemism cu nume ciudat: de bacterie ucigătoare, de bacil sau de demenţă. Adevărul crud despre de-alde Lolite sălăşluieşte, de fapt, în predispoziţie – în vocaţia ademenirii, a desfrâului fără câştig. Acestea şi urmările lor negândite, tragice.