Spaima - Vladimir Makanin

 Era de presupus că pentru gazdă, pentru bătrânul Goşa Gvozdiov al meu, starea de încântare mută în faţa ecranului era normală. Felul lui preferat de mâncare. Felul lui preferat de fiecare zi. Pe care Goşa, mărinimos, îl împărţea cu oaspetele. La urma urmei, eu sunt musafir, el - gazdă. Nu-mi oferise (deocamdată) un ceai. Nu-mi oferise (deocamdată) sendvişurile bătrâneşti. Nici băutură...În schimb mă trata cu felul lui de a trăi.

William-Adolphe Bouguereau

Un mic fragment (nici măcar cel mai reprezentativ), unul rupt din cele 393 de pagini, toate remarcabile. Revelația editorială a anului 2008. Cea mai bună carte despre... mine însumi din câte am citit. E atât de plăcut să-ţi simţi autorii favoriţi de până mai ieri cutremurându-se temeinic sub impresia lăsată de scriitura lui  Vladimir Makanin! E atât de tonic să fii contrazis în convingerile cele prăfuite, ce-ți cântau mieros până mai ieri că: „nu se poate mai bun şi mai frumos" decât ce-am citit până în prezent. Ba se poate! Să vezi zbucium pe mintea-mi, dedată să tot catalogheze pe etajerele ei, să inventarieze, să clasifice. Makanin nu seamănă - pentru mine - decât cu el însuşi.

Despre Milan Kundera aş fi putut spune, frivol, că aduce a M. Walser, Despre Cortazar cel din proza scurtă, că e poe-kafkian, dar mai terifiant şi mai claustrofil decât ăştia doi la un loc. Vladimir Makanin, însă, şade bine cu un picior în Dostoievski (dar într-un Dostoievski cum n-a existat vreodată), cu curul în postmodernismul (rar) de înaltă calitate, şi cu alt picior în viaţa oricui se regăseşte în paginile sale. Cum să o zic mai pe şleau: asemenea spectacol beletristic cuprins între două coperţi trânteşti cu privire mută, ce nu îngăduie refuz, de pieptul celui mai apropiat prieten.

Spoiler (dar să nu mă credeţi pe cuvânt): un bătrân pensionar pare a fi intuit că, uneori, şi anume noaptea, Moartea mai şi doarme şi, de ce nu?, e destul de pudică pentru a pătrunde într-un budoar, ca să-și încaseze tributul. Plăcerea amantlâcului liber, lubricitatea deşănţată, sfidarea cronologiei îi fac rău de la stomac, o pun pe fugă. Prezentă în carte în forma ei nudă, ridicol-hidoasă, Moartea alunecă pe secreţiile abundente ale amorului furat şi nimereşte cu coasa mereu alături.

Dacă o să apucaţi cartea în mână pentru lectură, pregătiţi-vă apoi pentru o zi de concediu, luaţi-vă din timp liber de la muncă și: - Iubiţi-vă! Pe voi înşivă, aşa cum vă iubiţi numai... pe voi înşivă. Pregătiţi-vă să nu mai citiţi o oarece vreme nimic altceva, după aceea. Ar fi o lectură irosită. Viaţa post-Spaimă cere doliu, depresurizare. Rituri îndelungi de trecere.

În ce mă priveşte, oferind în continuare cuvântul mai încercaţilor reviewers, presimt acum că voi „produce" una din cele mai entuziaste, erotice şi inspirate tăceri ale vieţii mele.