Shalev maxima - Viața amoroasă

Scandal şi non-valoare

Păcat că adulterul sau, mai precis, sexul extraconjugal, explicit enunţat în pagini de roman, nu mai scandalizează ca în vremea apariţiei Doamnei Bovary! Autorii şi-ar fi asigurat o faimă facilă, imediată, la fiecare nouă ieşire pe piaţă, iar cititorii - ocazii nenumărate să-şi dea curs, în privat, plăcerilor interzise (fie că e vorba de compulsii masturbatorii, fie că e automăgulirea perversă, specifică snobilor, de a lectura un creator „scandalos”, la modă). Cu toate acestea, romane erotice, care deplâng rutina vieţii conjugale, prezentând-o ca pe o oroare, o culme a conformismului, romane cu tematică erotică, aşadar, continuă să fie aruncate pe piaţă, într-un ritm obositor. Sexul gerontofil, sexul zoofil, pedofil, homosexual şi sexul solitar bat deja în chip zadarnic la uşa sensibilităţii noastre tocite.

Astfel se petrec lucrurile, în zilele noastre, cu beletristica iconoclastă, în general. Sunt tot mai puţine subiectele sau abordările stilistice prin mijlocirea cărora să mai poată fi stârnit scandalul public - scopul exclusiv al „artiştilor” văduviţi de valoare. S-au scris o mie şi una de cărţi care denigrează creştinismul ori destructurează familia monogamă - e deja enervant de plictisitor. O mie şi una de cărţi, doldora de amănunte necruţătoare, despre crimele nazismului. Ce anume ar mai putea fi de natură să işte azi polemici? Desigur, textele orientate (ficţionalizate sau nu) împotriva integrismului islamic, ideile liberalismului de dreapta, în ansamblul lor, şi un ponei stupid cu zvastică pe crupă.

Romanul unui adulter

Iată, însă, în cele ce urmează, o carte în stare să declanşeze măcar un scandal în decor intim, o judecată privată, o indignare în oglindă, dublate de o pervertită şi stânjenitoare senzaţie de ménage í trois: tu, păcatele tale şi trama cărţii. Clişeul îmi sare salvator în întâmpinare în tentativa de a rezuma specificul volumului Viaţa amoroasă - foarte izbutită lucrare a scriitoarei israeliene de succes, Zeruya Shalev: romanul unui adulter. Autoarea face o adevărată risipă de talent pentru a se cufunda cât mai realist cu putinţă în sinuozităţile procesului, situat în afara conştiinţei, din care se nutreşte foamea confuză de Altul şi de Altceva, cultivată cu maximă grijă în pepiniera unei căsnicii ratate încă din debutul ei.

Se ştie că există o dublă măsură în receptarea socială a adulterului, în funcţie de genul făptaşului: în timp ce bărbatul "calcă-n străchini", lucru privit cu un soi de amuzament complice, femeia, atunci când înşală, preacurveşte, etichetată fiind definitiv, fireşte, ca stricată. La cei 30 de ani ai săi, Yaarah, soţia lui Yoni, se lipeşte cu bună ştiinţă şi cu un fel de disperare de acest apelativ ostracizant, părăsind apele calme şi sălcii ale căsniciei sale desăvârşite şi aruncându-se de-a dreptul în vraja cu termen scurt a ultimelor spasme, încă onorabile, ale unui penis de 60 de ani.

Oricât ar încerca să-şi îndulcească derapajul, înconjurându-l cu o aureolă romantică, drama infidelei lui Shalev are o amploare mult mai îngustă decât cea a flaubertienei Madame Bovary. Spre deosebire de Emma, Yaarah nu este victima captivă, nemilos tratată, a obtuzităţii religiei şi moralei societăţii israeliene, nici a deşartei pofte pentru lux şi risipă. Nu, pe israeliancă nu o ţine nimeni prizonieră sau credincioasă cu de-a sila, nici măcar soţul ei, darmite amantul cel scăpătat. Dimpotrivă, ea vieţuieşte şi are o carieră promiţătoare în sânul unei societăţi liberale, fiind cel mult o ostatică benevolă a propriei foamete de sex (obsesie care, la rându-i, are ca posibil izvor inconştient nevoia de-a dinamita amintirea relaţiei terne, mincinoase dintre părinţii săi).

Soţul o iubeşte necondiţionat, „pentru totdeauna” - după cum i-ar fi cerut chiar ea să promită încă din ajunul căsătoriei lor; nu o neglijează în favoarea profesiei, căminul le e cald şi aproape fericit, deşi pluteşte în atmosfera lui apăsarea provizoratului, a unei încordate aşteptări pentru acel altceva... Nici unul dintre ei nu ştie ce. Prin urmare, nu este întrunit nici unul din argumentele care "justifică" grijuliu infidelitatea - neapărat conjucturală! - a soţiei în puritanele filme de serie B americane. Din contră, o aflăm pe tânăra femeie portretizată de Z. Shalev excedată de atâta bine, de faptul că, acasă, totul este previzibil, aşezat, iar ea cunoaşte pe dinafară tot ritualul familial, nimic nu o mai surprinde.

Oroarea de vid

Golul sufletesc pe care Yaarah îşi doreşte să-l umple - îndesând acolo cu o speranţă febrilă carnea mădularului imprevizibil al unui bărbat de vârsta tatălui ei - este de dată mult mai veche, premaritală. Şi anume, acest vid îşi extrage inconsistenţa din căsătoria îmbâcsită de necazuri, frustrări şi reproşuri reciproce a părinţilor săi. E vocaţia târzie a unei neîmpliniri cu care a crescut, strecurându-i-se în cromozomi. Vina (aruncată de părinţi, în mod neglijent, asupra sa) de a-i fi supravieţuit fratelui, răposat înainte de a fi apucat cineva să-i pronunţe numele. Însă, şi mai abitir, vina de a fi pus subit capăt, venind pe lume, celei dintâi iubiri a mamei sale (la un moment dat, Yaarah chiar mărturiseşte că se simţea fericită, odată revenită în patul prietenului sexagenar al tatălui ei, "ca atunci când reuşeşti să repari trecutul", "ca atunci când îţi împaci părinţii despărţiţi").

Deşi, smulgându-se din captivitatea lecturii, îşi poate oricine lămuri originea post-traumatică a oarbei pasiuni sexuale care o rătăceşte pe infidela Yaarah, m-am surprins condamnând-o cu atât mai acerb şi mai obtuz cu cât simţeam cu o tot mai mare limpezime că nu voi fi în veci unul dintre cei îndreptăţiţi să ridice şi să arunce primii piatra penalizatoare. Şi aici, în miezul acestei senzaţii sfâşietoare (care, în autogara din Arad, era cât pe ce să mă determine să ferfeniţez cartea), de înţelegere subită a nimicniciei omeneşti, de dezacord amestecat cu empatie, senzaţie însămânţată cu o pricepere de agronom în inima celui care-i citeşte romanul, am ghicit că stă valoarea cărţii Zeruyei Shalev.

Shalev edifică romanul la persoana I, în fraze lungi, întrerupte cât mai rar de punct, menite să urmeze cât de fidel posibil fluxul conştiinţei omnisciente - întărind impresia de autenticitate şi ademenind cititorul, făcându-l să lunece, repezit, înspre orgia sălbatică şi contradictorie a simţurilor din miezul intrigii. E o poveste gâfâindă, incomodă, spusă dintr-o suflare şi care imploră din toţi porii ei a fi citită aşa cum e scrisă, fără pauze, cu sufletul la gură.

Kaputt

Dintre toate neamurile vizitate, caracterizate (sau, să spun, caricaturizate?), compătimite, dispreţuite sau admirate în deloc neinteresantul Kaputt - roman-reportaj scris de Curzio MALAPARTE şi dat tiparului în 1943 - era oarecum predictibil că românii vor ieşi cei mai şifonaţi. Secole de-a rândul, călătorii străini care au reuşit să penetreze sălbăticia ce ne izola de restul Europei au notat şi propagat pe căi livreşti mărturii despre români, despre obiceiurile şi apucăturile lor (bune şi proaste), despre realităţile politice etc, turnate cam după acelaşi calapod. Nu prea ades măgulitoare aceste mărturii... Şi nu mereu oneste. Totuşi, în cazul în care voiajorii nu se inspirau unii de la alţii, unitatea lor de păreri (nefavorabile), "culese" de-a lungul mai multor secole, ar trebui să ne cam pună pe gânduri.

Am, de pildă, o puternică îndoială că în Iaşiul anului 1941 localnicii arătau şi se comportau aşa cum creionează crudul şi simţitoriul Malaparte. În realitate, mai mult de jumătate din populaţia Iaşiului era de-o profund urbanizată origine evreiască (minoritate cu ale cărei tribulaţiuni autorul, pe bună dreptate, empatizează). Pe vremea aceea, spre deosebire de ce se întâmplă astăzi, nu baş oricine ajungea şi se stabilea direct în inima târgului. Urbea moldavă era chiar un loc cât se poate de modern şi respectabil, în plin avânt economic (curând curmat de trecerea frontului) la acea dată*! Da, credibil sau nu, până şi-n anii războiului de-al doilea, România ciuntită era un paradox de relativă prosperitate! Degeaba, însă: oamenii păroşi, figuri primitive cu dinţii stricaţi, ucigători de evrei; femeile - slute, cu mustaţă, dar, pare-se, având un jenesaisquoi dezirabil, constituie tot ce a întâlnit reporterul italian mai bun în capitala nedeclarată a Moldaviei.


Asta în timp ce vajnicele femei-soldat sovietice sunt zugrăvite ca nişte cosânzene-cu-o-ţâţă ale războiului, şi ruşii, în genere - cu sufletul lor mare, împovărat de grija salvării lumii, ah, ce mai oameni! Şi cum au izbăvit ei Europa, şi cu ce preţ!, din mâinile germanilor nazişti! Plecăciune lor, sfinţi în viaţă - nimic despre Katyn!? Martiri dezinteresaţi! Îngeri neprihăniţi. Din milă au cotropit, violat, stors de resurse tot ce au prins în cale. Nu ei, ci tata şi mama, bunicul şi bunica au scos la mezat jumătate de Europă în deplin acord cu "fiara" hitleristă. Nu ei, ci membrii familiei mele, tale, sale au stat cu mâinile în sân, neutri nevoie mare, până când germanii le-au bătut în geam, la Stalingrad - atât de tare îi durea cot de suferinţa a trei sferturi de continent!


Şi, uite-aşa, vine Malaparte să-mi spună mie cum i-a înfruntat el pe nazişti folosindu-se de sarcasmu-i necruţător - în timpul festinurilor copioase la care participa, fireşte, cu greaţa aferentă, cot la cot cu ştabii Reich-ului. Ce mai vorbă-ncoace şi-ncolo, era cât pe ce să scurteze durata războiului - cu insinuările lui "spiritual-contestatare", de salon proustian - mai ceva decât "întoarcerea armelor" din august '44!


Atât şi nimic altceva despre Curzio Malaparte - Kaputt. Deocamdată. Eugen Uricaru, traducătorul şi postfaţatorul, mă sfătuieşte în van să citesc cartea fără ură şi părtinire. Nu atât caricaturizarea grosolană a compatrioţilor noştri m-a înfuriat, nici nu mi-a trezit vreo demult uitată rămăşiţă de patriotism retrospectiv, cât sanctificarea arogantă a subomului rus şi a industriei sovietice, a progresului ei neîntrecut şi înduioşător, nu-i aşa?, până la lacrimi. Înălbirea grijulie a intenţiilor expansioniste ale URSS. Învelirea lor atentă, vomitivă, în ţiplă de martiriu. Dacă ăştia-s martirii fondatori ai secolului XX, atunci eu-s Sf Augustin repogorât. Şi, iertat să fiu, ştiu că nu-s!
__________________
*(către finalul romanului, Malaparte execută, în schimb, o frescă obositor de amănunţită, altoită oarecum forţat pe "economia" cărţii şi foarte indulgent-simpatetică, a Neapolelui, situat, cred - ca respectabilitate, mult înapoia Iaşiului, până-n zilele noastre!)