M-am măritat cu Roth

Încearcă să nu ucizi

„Întreaga lui viaţă Ira căutase o cale de a nu ucide pe cineva. După ce s-a întors acasă din Iran, toată viaţa lui a fost o strădanie de a dezamorsa acea pornire violentă.” Ira Ringold (sau Iron Rinn, pe numele său „de scenă”) – actor amator, amant focos, puţin mitoman, evreu susceptibil şi degrabă săritoriu la harţă ideologică, a crescut şi s-a format fără a se fi „bucurat” de modelul îndrumător sau de opresiunea autorităţii paterne. Unii şuşoteau că dramatica lui soartă s-ar putea să i se fi tras chiar de la asemănarea izbitoare (accentuată odată cu anii) cu vizionarul preşedinte Abe Lincoln, al 16-lea la număr în istoria SUA. 

Ai fi zis că din întreg Decalogul biblic, strămoşesc, Ringold îşi alesese să se dedice – el, ateul convins – taman poruncii celei mai dificile: Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi. Eşuase din fragedă tinereţe la să nu ucizi. Îşi făcuse şi chip cioplit şi anume, din „progresismul” comunist. De fapt, păstra cu sfinţenie o întreagă galerie de chipuri cioplite cărora li se închina: Marx, Stalin, lideri sindicali locali & Abraham Lincoln. Pe care-l interpreta (imita) fidel şi în mod gratuit pe la diverse festivităţi şcolare sau la adunări populare. Ira se convertise la credinţa sovietică în primul rând fiindcă aceasta era interzisă în Statele Unite. Îl înfuria principiul libertăţii cu porţia. Libertatea WASP. Eroul lui Roth e, mai precis, reminiscenţa tristă a trecutelor zile revoluţionare, din zorii secolului al XX-lea, când individul uman mai aspira la schimbare „în chip programatic, naiv, nebunesc şi de neiertat, subestimând capacitatea omenirii de a schilodi cele mai nobile idei, transformându-le într-o farsă tragică.”

 

Mare păcătos, orişicât! Căci (nu voi dezvălui „din casă”, dar…) nu trăia cât era ziulica numai mestecând discursuri politice, ruinând sistematic prin combustiile sale instantanee seratele organizate cu migală de pedanta sa nevastă. Era, în acelaşi timp, şi „o mare conştiinţă socială asortată cu un mare apetit sexual. Un comunist cu conştiinţă şi un comunist cu sculă.”

A povesti pentru a exorciza

M-am măritat cu un comunist este cartea din cartea lui Philip Roth, iar Nathan Zuckerman este „trimisul” de încredere, martorul lui Roth în America vânătorii mccarthtyste de vrăjitoare bolşevice. Roth „împrumută” pentru uz literar acest titlu bombastico-tabloidic, folosit de una dintre propriile-i protagoniste pentru a-şi publica, în scop vindicativ, memoriile siropoase: telenovelistica (de n-ar fi tragică) viaţă conjugală a unei foste celebrităţi a filmului mut şi a teatrului radiofonic, Eve Frame, soaţă nefericită, dar iubitoare, a vânjosului artist al poporului în variantă capitalistă – Iron Rinn. 

Murray Ringold – fratele mai vârstnic al progresistului Ira – fostul aspru şi eminent profesor de engleză al adolescentului Nathan, îl vizitează pe deja sihastrul scriitor Zuckerman (viitorul Exit Ghost) la „bordeiul” unde acesta din urmă se retrăsese (fugise) din lume. O întâlnire, la câteva zeci de ani de la absolvirea liceului – cum visăm, probabil, fiecare (dacă ar mai fi posibilă) – cu dascălul favorit, cel care ne-a detronat tatăl. Nimic idilic, însă, în această târzie regăsire. Nathan fusese unul dintre elevii străluciţi ai, acum, nonagenarului Murray, poate cel mai bun, dar nu despre situaţia la învăţătură ori despre tehnici narative post-moderne s-a pălăvrăgit cu atâta patimă în, totuşi, scurtul răstimp în care cei doi s-au privit în ochi pentru ultima oară. 

În fapt, nu a fost vorba despre o pălăvrăgeală oarecare. Iar discipolul şi profesorul n-au pus la cale doar o ultimă şi foarte restrânsă reuniune de clasă. Aveau de vorbit despre Ira. A fost mai mult un priveghi plin de învăţăminte, un shiva pe stil iudaic, şase zile din cele şapte ritualice!, sau, dacă preferaţi, o exorcizare post-mortem a amintirii greu încercatului Ira Ringold. Murray venea în calitatea de frate raţional şi înger păzitor al „artistului”, Zuckerman – fanatic admirator al lui Ira în anii săi adolescentini, preuniversitari. De altfel, mai mult de jumătate din întinderea romanului am trăit cu impresia că asist la una din înscenările răutăcioase ale lui Roth, şi că Nathan fusese, de fapt, în mintea autorului, mireasa comunistului newarkez. Nu voi ascunde nici că, în felul său, necoptul Zuckerman îşi trăise şi el partea lui de menaj (intelectual) cu această sosie semită a lui A. Lincoln. Deh, un copil evreu pe care nu-l mai interesa „să se împărtăşească din specificul evreiesc. Nici măcar nu ştiam precis ce însemna el. Nici nu muream de dorinţa de a şti”. Numai bun, deci, pentru îndoctrinarea cu sentimente patriotarde, pacifiste şi egalitariste; cu utopii.

Chirurgul apolitic

Despre relaţia distantă a lui Roth cu personajele sale angajate politic, cu derapajele lor dogmatice, se pot scrie ample cronici, studii. Deşi avem în faţă un roman colcăind de idei politice – pornind de la unele pertinente şi ajungând la altele de-a dreptul fantasmagorice -, e remarcabil că autorul nu apasă balanţa de nici o parte pentru a-şi asuma, îngust şi omniscient, opiniile vreunei tabere. Cel mult, i se trădează părerea devastator de critică faţă de „bigotismul” interesat, ipocrit, al senatorului McCarthy, insomniacul kapo al Comisiei pentru studierea activităţilor anti-americane. Pe Philip Roth pare să-l incite – mai abitir decât vraja utopiilor şi aplicabilitatea programelor sociale – descinderea cu microscopul la ochi pînă-n fărâmele care alcătuiesc întregul unei existenţe, pentru a studia, prin nelimitatele dumisale mijloace literare, cum se înalţă şi, mai cu seamă, cum se prăbuşeşte un idol cu aripi de ceară (Ringold, actorul de cartier, aduce izbitor cu Suedezul din Pastorala americană, veţi remarca); cum se cariază o căsnicie. 

Cu fiecare carte a sa, chiar şi atunci când i le citim în zig-zag (una din anii şaptezeci, alta din anii două mii), P. Roth este solid reconfirmat în rolul lui predilect: de neistovit chirurg îndopat cu tratate de medicină, care „desface”, tăind la milimetru carcasa unui trup, nu atât pentru a vindeca cât pentru a afla pentru sine. M-am măritat cu un comunist nu face excepţie. Cadavrele ambulante, autopsiate „în scop declarat ştiinţific” de scriitorul american în pagini, sunt abandonate aşa, deschise, argument olfactiv în favoarea viziunii amare, caustice şi, în defintitv, nihiliste a lui Roth despre lume şi viaţă. „Vieţii nu i se poate imputa niciodată neputinţa de a-i face pe oameni mai mărunţi. Trebuie să-ţi scoţi pălăria în faţa vieţii şi a metodelor pe care le are la îndemână pentru a despuia un om de însemnătatea lui şi de-al goli cu totul de mândrie.”