”Un bărbat care renunţase la sine şi-şi oferea indiferent capul, ca să-l locuiască şi să umble prin el amintiri amestecate, resturi de idei, imagini de origine impersonală.” Un şantier naval în ruină, labirintic şi fantomatic, pe care numai un individ căzut l-ar fi putut percepe, prin viciata lentilă a ratării, ca pe un fel de ”terre promise”. Laolaltă cu protagonistul, E. Larsen – zis Juntacádaveres, osândit să creadă un timp în propria-i impostură, sfârşim prin a ne lăsa, totuşi, cuceriţi de fezabilitatea unui vis încremenit – resuscitarea economică a portului năpădit de rugină. Atât de îndepărtată îi este gloria încât nimeni nu mai e atât de sigur dacă acest puerto astillero a funcţionat vreodată. Juan Carlos Onetti zideşte meticulos, lipeşte cuvânt lângă cuvânt, ajutându-se de o topică cleioasă, înșelătoare, acaparantă, ce are o nedisimulată inspiraţie faulkneriană – dând greutate frazei şi având însuşirea de a preschimba în obsesie amorul lectorului deja împătimit de arta scriitorului uruguayan.
Un oraş, Santa María, născocit de Onetti din temelii până în cel mai mic detaliu, cu hartă cu tot, după bunul său plac – ca într-un joc de-a fuga din lume şi din viaţă, după cum mărturisea chiar prozatorul. Un oraş care este un personaj în sine – ratat, cotropit de solitudine, îmbâcsit de amintiri şi de tristeţe, echivoc ca şi eroii ciclului romanesc căruia îi serveşte drept decor. Un loc – altfel, neademenitor şi, deopotrivă, fascinant – de joacă şi de moarte. Locul liniştii ultime, definitive, unde se retrag, fără a dispărea şi fără a se mântui, umbrele vârstelor noastre, urmele faptelor comise, regretele nefăptuirilor. Oraşul cu aerul său impur, încărcat de nonsensuri şi de vinovăţii neispăşite, cu străzile gemând de prevestiri care nu se împlinesc nicicând întocmai.
Anti-eroul supranumit Juntacádaveres se numără printre cei care nu se pot sustrage mitului Santa Maríei. Deși exilat din urbe, ca un proscris, cu ani în urmă, fire nevăzute îl trag pe E. Larsen înapoi în topografia care, nu demult, l-a extirpat ca pe ceva dăunător, într-o ineficace tentativă a acesteia de a se purifica. Or Santa María nu are în ursită și șansa purificării, locuitorii săi fiind cu toții niște condamnați, mai mult sau mai puțin conștienți de soarta lor bine pecetluită; niște inși călăriți de felurite vini, mai cu seamă aceea de a se fi irosit. Santa María e Purgatoriul pentru totdeauna. Anticamera Iadului, cu ușile zidite și uitate.
O carte în al cărui stil- mocnit, temeinic, înnămolind actele personajelor, intriga narațiunii – te odihnești, pentru o siestă fără încheiere, ca pe o sofa confortabilă, cu care, dacă inițial îți vine greu să o cedezi altcuiva, până la urmă te vei contopi ireversibil. Literatură cu parfum de tango. Nu-mi sunt familiare înţelesurile ascunse ale tangoului, dar scrisul lui Onetti pare similar paşilor acestui dans – cunoscut de toată lumea, performat de puţini. Un conflict mocnit, transpus în ritual. Un pas înainte, doi înapoi. O piruetă, o fandare, o tensionare și o repliere. Nu învinge nimeni. Nu oamenii-s câştigători, orişicât. Replicile personajelor, cele rostite (e necesar de subliniat asta), sunt dublate de gândurile lor, concurate de acestea în timp real, trădate – aş spune. Dialogul semnificativ se produce în minte. Între minţi, nemijlocit de rostire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu