vineri, 14 mai 2010

Vechi maeştri - Thomas Bernhard

The Artcoholic

Insolitul scriitor austriac Thomas Bernhard (1931 – 1989) își concepe romanul Vechi maeștri, folosindu-se de vocea personajului Reger, în maniera unei emoţionante și, totodată, vehemente pledoarii pentru conservarea inocenței în modul nostru de a recepta artele. O furioasă simfonie, pe alocuri – căutat stridentă, a zădărniciei; un lamento adus efectelor nimicitoare valoric ale consumismului, pandemie care a infectat și artele. Analizându-le cu îndărătnicie, ”în cele din urmă, nu ne mai bucurăm câtuși de puțin de artă și nici de viață, oricât de firesc ar fi acest lucru, deoarece, cu timpul, ne-am pierdut naivitatea și, odată cu ea, nerozia. În locul acestora, nu ne-am însușit decât nefericirea.”
 
În fapt, în metatext, citim un răvășitor monolog al singurătății îmbătrânite strâmb, al singurătății științei-de-carte, al confruntării solitare cu perspectiva morții, moarte care pune stăruitor la îndoială sensul învățăturii (învățătură care, la final, face mult mai greu de îndurat moartea; sete de învățătură ce se dovedește a fi, în realitate, o abia tăinuită teamă de moarte) – toate acestea cu neputință de evitat prin artcoolism-ul ”profesat” cu deznădejde de respectabilul Reger,…

…un reputat critic muzical vienez, om de aleasă cultură, care la cei peste optzeci de ani ai săi, într-un suprem act de sinceritate, ni se dezvăluie a fi complet deșertificat sufletește de surplusul de cunoaștere acumulat pe parcursul unei îndelungate cariere. Cu o evidentă stinghereală, se vede obligat să admită că pe cititorul contemporan, pe meloman, pe amatorul de pictură îi pândește, în timp, comuna primejdie a căderii într-un fel de somnolență estetică (cauzată de moda culturalizării ritmic-sportive). O catatonie, o lehuzie intelectuală în care ne prăbușim prin supraconsum, dacă nu ne prăbușim mai înainte, de bună voie, în capcana abuzului de interpretare. Tot despicând în patru – fie și obiectiv – firul operei, riscăm să ajungem, cu vremea, deosebit de îngăduitori cu propria paradă obscenă cu ”idei exegetice”, cu hermeneutica noastră absolut sterilizantă. ”Feriți-vă să pătrundeți operele de artă, spunea el, o să le distrugeți pe toate și pe fiecare, chiar și pe cea mai îndrăgită.” Sau: ”atât sporovăiesc istoricii de artă despre artă până ce-o omoară. De istoricii de artă e omorâtă arta, prin vorbăria lor” – avertizează Reger. 

Din contră, bătrânul ”profet” e gata să dea mai mult credit competenței naïve a paznicului său preferat de la muzeu (prietenul său ocrotitor) – Irrsigler – de a vorbi despre cutare capodoperă. ”Să-l asculți pe Irrsigler când explică un tablou cuiva care n-are habar de artă e curată bucurie, fiindcă, pus în situația de a explica o operă de artă, el nu flecărește niciodată, nu-i un flecar, ci o persoană care lămurește și informează cu simplitate, care-i lasă privitorului deschisă opera de artă, nu i-o închide cu pălăvrăgeală”. Deslușim aici unul din leit-motivele pledoariei lui Reger: a manipula interpretativ într-o cât mai redusă măsură (a n-o dezvrăji prin verbiaj incontinent) întâlnirea dintre degustătorul de frumos și opera de admirat.

Între a citi picotind și a răsfoi decisiv

Realizând într-un (foarte) târziu catastrofa de care nu s-a putut feri (”deșertificarea spirituală”), Reger ia hotărârea să nu mai citească acasă nici o carte. În schimb, așezat pe bancheta sa plușată de la Kunsthistorisches Museum Wien, parcurge sute de volume în trei decenii. Firește: nici unul până la capăt, felul său original de ”a citi” devenind ”o răsfoială de mare talent”. Poate o să vi se pară o farsă, dar, la o reflexie mai temeinică, veți sfârși prin a simpatiza cu ideea că ”cea mai mare bucurie o avem din fragmente, după cum și în viață simțim cea mai mare plăcere dacă o privim ca fragment, și ce groaznic ni se pare întregul și, în fond, perfecțiunea încheiată”

”Ascultând” argumentația savantului, mai cu seamă pasionată decât fundamentată științific – sceptici și pe bună dreptate contrariați de nemaiîntâlnitele afirmații – tindem, în cele din urmă, să ne apropriem spusele lui și să gândim, măcar în trecere, că ”e totuși mai bine să citim cu totul doar trei pagini dintr-o carte de patru sute, dar de o mie de ori mai temeinic decât cititorul obișnuit, care citește totul, dar nici măcar o singură pagină temeinic”. A nu se trage, însă, concluzia că nu aș fi avut răbdarea (și plăcerea!) să isprăvesc curajosul roman-pamflet al lui Bernhard înainte de a fi început, pasămite, să exercit această nouă ”credință” a fragmentarului.

Tipicar ca orice erudit, cvasi-inexistent în afara studiului, simțind că poate respira liber numai într-o ambianță intens culturală, vârstnicul și iconoclastul Reger frecventa cu smintită regularitate, de 30 de ani, Muzeul de Artă (Kunsthistorisches Museum) din centrul fostei capitale a Habsburgilor. Nu neapărat pentru a-l lua la pas, sală cu sală, ci ca să se oprească, iar și iar, pentru a se reculege în colțișorul său favorit: sala Bordone, înaintea tabloului Bărbatul cu barbă albă, pictat de Tintoretto. Nu că ar fi pregătit o lucrare despre pictorul venețian, cum s-ar putea intui în grabă. Se așeza pe bancheta dinaintea Bătrânului… avid, pur și simplu, de influența reală pe care lumina din acea încăpere o avea asupra stării lui sufletești. Acolo își putea el decanta mental mai eficient, printre altele, și cronicile pentru Times – dar, înaintând în lectură, vom descoperi multe alte rosturi, și mai intime, ale tabietului său.

”Alții se duc dimineața la bodegă, și beau trei-patru halbe de bere, eu șed aici și-l privesc pe Tintoretto". Căruia i-a identificat, de altfel, o serie de imperfecțiuni, dar nimic amar în demistificarea practicată de exigentul critic: un mic eșec al creatorului, nedesăvârșirea creației îl liniștesc, îl umplu de speranță, îl fac chiar fericit! Se cuvine să precizăm că Reger nu prinde a demola mai tot ce întâlnește în calea minții sale pentru a nu pune nimic în loc. Dimpotrivă, el ”predică” nașterea unui consumator de cultură pe care l-ar dori mereu nemulțumit, scormonitor, cu un solid miez combativ – vigilența estetică a receptorilor fertilizând (incitând) creativitatea sau reactivând expresivitatea artistului (a ”vechiului maestru”). Mintea se cuvine să fie o minte scormonitoare, ce caută erori, o minte ce caută erorile omenirii, o minte ce caută eșecul. Mintea omenească este o minte omenească numai dacă, într-adevăr, caută erorile omenirii.” Admirația tâmpă nu face decât să tranchilizeze impulsurile creatoare, mărginindu-le; inteligența adevărată nu cunoaște admirația: ”respectă, prețuiește, asta-i totul”.

Vechii maeștri și efectul lor analgezic

Departe de a fi construit după tipicul unei proze clasice – cum, poate v-ați fi așteptat, în virtutea aparentului reacționarism al opiniilor atribuite de Thomas Bernhard unui anume ”domn Reger” -, cu un flux narativ neconvențional, dominat de-o curgătoare vorbire indirectă, lipsit de ”obișnuita” structură pe capitole, romanul austriacului ar fi de întâmpinat mai curând ca un extins eseu polemic (pe alocuri, brutal și nedrept, dar tocmai asta mi-a provocat deliciul), un testament artistic mai mult decât o ars poetica. Un manifest, de-un negativism reconfortant, pentru re-semnificarea Artei; un îndemn pătimaș a ne opri din devorarea capodoperelor în scop terapeutic sau în nădejdea performanței sociale – pentru că doar o temporară amăgire va fi ceea ce vom obține, un pasager efect analgezic. Cuvintele lui Bernhard sunt, din fericire, mult mai necăutate și mai puțin prețioase decât ale mele, de aceea, în mod garantat mai convingătoare. Dar, pentru a vă lămuri singuri – pregătiți să vă deranjați puțin preconcepțiile (oricât de neplăcut ar fi) -, vă invit, fără ocolișuri și fără amânare, să citiți cartea!

”Și recunoașteți că nu aceste mari spirite și nici acești vechi maeștri sunt aceia care v-au ținut timp de decenii în viață, ci numai unicul om pe care l-ați iubit ca pe nimeni altul”.

2 comentarii:

BBB spunea...

Eu am citit "Da" de Thomas Bernhard, o luasem din intamplare captivat de titlul concis.Mi a ramas, asa,o atmosfera de o tristete imanenta.Cartea e deprimanta dar mi a placut pentru scriitura.Indraznesc sa spun ca o recomand!

Cristian SÎRB spunea...

Multumesc; am de gind sa citesc TOT ce a aparut in RO (vreo 3 volume, toate la Paral 45) de Th. Bernhard. M-a rascolit 'Vechi maestri'.

Sigur ca e la fel de latent suicidar si-n 'Vechi maestri', dar nu ma deranjeaza. E o scriitura incomoda.