America descoperă Europa

Europa sfârșitului de secol XIX. Pătura socială a nou-îmbogățiților americani – în căutarea prestigiului, dar și a clasei pe care simpla deținere a averii încă nu le-o conferise – își trimitea odraslele pe „vechiul continent” atât la școli cât și în vilegiatură presupus educativă. Puritană într-alt sens, America de Nord pierduse pasul cu eticheta europeană, astfel că nu rareori contactul tinerilor americani cu pretențiile sociale europene se solda cu consecințe ridicole, sau, pe alocuri, tragice. Stă în repetatele intenții artistice ale lui Henry James să surprindă acest impact amuzant-dureros ce însoțea fiecare încercare de (re)descoperire a Europei de către America. Moștenitorii bogați ai Statelor Unite se întorceau cu o stângace pioșenie arheologică pe continentul care le expulzase odinioară strămoșii și, crezându-se aici la adăpost de tiranicul amestec al familiei și-al opiniei publice americane, își aflau iubirile printre ruinele romane.

Contemporanii lui Daisy Miller o percep pe aceasta, în virtutea manierelor sale laxe, a francheței sale naive, ca pe o ființă prost educată, nimerită în plin fin de siècle direct din epoca de piatră. De pildă, astfel o văd mătușile și alte cunoștințe de-ale sofisticatului tânăr domn Winterbourne – naratorul. Iar noi, din mileniul al III-lea, zâmbim condescendent: pentru noi, Daisy este fata zilelor noastre; în ea, admirăm portretul „democratizat” al fetei înstărite din vecini. Purtarea ei în lume, în societatea bătrânei și conservatoarei Europe, nu ne scandalizează câtuși de puțin. A intra în vorbă neîntrebată, cu necunoscuți, poate fi riscant, dar nu este în nici un caz scandalos astăzi. Nici a accepta să te plimbi în văzul lumii, în parc, însoțită de tineri pretendenți, mereu alții, dar neînsoțită de mamă. În 1878, însă, asta sau a dansa toată seara cu un singur partener echivala cu acceptarea unei cereri în căsătorie!


Dacă lui Daisy i-a mai pierit, cu anii, din puterea de a indigna, de a șoca sau măcar de a răni morala cititorului tot mai insensibil al vremii noastre – așa cum s-a întâmplat în anul apariției cărții, când s-au găsit critici care să o considere „o ofensă adusă adolescentei generice americane” – totuși, tinerei frivole îi rămân la îndemână, neatinse, suficiente alte „atuuri”, cât să vrăjească, să ne sucească mințile în continuare, grație condeiului de diamant al incontestabilului Henry James.

Irezistibila magie a istericei

Fiică de nouveau riche din statul New York, posesoarea celei mai bine jucate inconștiențe a flirtului din proza citită de mine până în prezent, Daisy „era un amestec extraordinar de inocență și grosolănie” transoceanică. Alături de doamna Walker, o bună prietenă de-a lui Winterbourne, admiratorul și urmăritorul fascinat al americancei free-spirited, am exclamat și eu, nu o dată, în sinea-mi, dintr-un puseu autodefensiv: „Nu cred că e în toate mințile!” Continuând, totodată, consimțind să mă las atras – și, deopotrivă, contrariat – de naturalețea ei sfidătoare, de dezinvoltura ei de cochetă ingenuă. Pentru că cred în și încerc o teamă superstițioasă față de magia irezistibilă pe care un anumit tip de isterie feminină (dar și masculină, vezi câțiva tirani notorii, intens simpatizați, din istorie) o poate exercita asupra unor suflete de asemenea slabe, șchioape, vulnerabile: isteria histrionică (nu căutați termenul în dicționare, tocmai l-am născocit).

Un cuceritor exces de gestică (deși lipsită de teatralitate!) inadecvată, caracteristic multor forme de isterie, abuzul de familiarități verbale și flirt, de natură să inhibe impetuozitatea masculilor ceva mai rafinați, interiorizați de felul lor sau mai scrupuloși; din contră: pradă lesnicioasă asalturilor pragmaticului „amant latin”, cuceritorilor de profesie; frumusețea și drăgălășenia dublate de o oarecare inteligență a clipei; comportamentul năucitor, ignorant și inocent, ce poate expune până și inima privitorului dezinteresat mușcăturii geloziei. Domnișoara Daisy, complet scăpată de sub controlul încă și mai nesocotitei sale mame, nu-și alimentează originalitatea din vreo presupusă atitudine de frondă față de decrepitudinea moravurilor vechiului continent. Și acest lucru frapează amatorii de clasificări reducționiste, pe diagnosticieni. Am să folosesc un truism: ea este așa cum o citim pentru că nu poate fi altminteri!

Până la deznodământul pe care îl ghicim dramatic, naratorului amorez îi va fi foarte dificil să-și dea seama dacă „toată sfidarea lui Daisy era generată de conștiința inocenței ei sau de faptul că era o tânără de nestăpânit”. Cum presimțim drama? Aș zice că o „desprindem” și din prefăcuta strădanie a alter ego-ului autorului de-a ne face pierduți în meandrele obiectivității sale, ale notațiilor sale voit detașate, amuzat-ironice, puțin distante, de om pățit, sceptic, aproape imun. Deschiderea fenomenală a fetei (ce ne trimite iar și iar, neîncrezători, consternați, să verificăm anul conceperii nuvelei – 1878) față de oricine îi caută compania, ori intriganta ei incapacitate de a roși, de pildă; decorul îmbietor-idilic al munților helvetici, ospitalitatea interesată a Romei; ușurința cvasi-neverosimilă cu care decurg apropierile, conversațiile; portretele de inchizitori creionate celorlalte personaje din „distribuție” – toate acestea și multe alte amănunte, care sigur nu vă vor scăpa observației, induc cu neîntrecută metodă un insuportabil suspense, presimțirea, neliniștea unei inevitabile catastrofe care lovește, literalmente, din senin.

Henry James, bântuindu-și succesorii

Henry James este (nu un, ci chiar) Gustave Flaubert al Americii de Nord! Ați întâlnit adeseori seria clișeică, de lemn, menită a omorî curiozitatea: „deschizător de drumuri”, „precursor”, „pionierul romanului modern” etc – atribuită ambilor și știți, probabil, ce a însemnat Flaubert pentru literele franceze și pentru istoria literaturii universale. S-o scriem pe șleau, că doar e o axiomă: nimic n-a mai fost la fel, stil și/sau conținut, după Flaubert!

Adâncit în lectură, ochiul nostru, deși supus obiceiurilor grăbite ale zilelor în care trăim, îl sesizează pe James într-o cu totul altă lumină decât aceea, strâmtă și ingrată, de scriitor al epocii sale, fie el și „părinte al modernismului literar”. Citindu-i nuvelele, am realizat că m-ar fi putut păcăli ușor – cu compoziția sa obiectivă, realistă și perfecționist-miezoasă, asupra căreia trecerea a o sută patruzeci de ani și a mii de pagini de beletristică n-a lăsat urme – de n-aș fi avut informații asupra anilor între care a trăit și a creat. Americanul H. James poate fi considerat, ca să revin la salvatoarele clișee, un „precursor”, o răscruce a narațiunii moderne, dar rămâne și un veșnic contemporan, un concurent cât se poate de viu, viclean și redutabil al propriilor „succesori”. Daisy Miller a lui încă mai frânge inimi!

Iubitor și reprezentant declarat al unei forme mai lungi a prozei… scurte, Henry James depozitează în scrisul lui germenii artei narative a unor scriitori afirmați în secolul XX, ca: Julien Green, Aldous Huxley sau Philip Roth. Amestecul ireproșabil de bine dozată erudiție, dry mock, simplitate, realism, prospețime și vigoare cu un enorm talent de povestitor. Consider relevantă – pentru a reda impresia pe care mi-a produs-o proza scriitorului american – prima reacție pe care am avut-o, isprăvind volumul acesta de nuvele: am scris imediat celei mai bune prietene pe care o am în UK, cu rugămintea înfocată să-mi facă rost de cât mai mult H. James în original. Iar, ca să fiu și radical: a gusta opera jamesiană ar putea fi chiar un criteriu după care ați avea șansa să reevaluați sensibilitățile literare ale grupului dvs de prieteni. Numai spiritele înguste ar avea nătângul tupeu să o respingă ca perimată.