„Unde să te duci când n-ai fost niciodată nicăieri?”

The Fixer vs Cârpaciul

Am două întrebări cu răspunsuri relative, încă din primele rânduri de cronică: 1. ce l-a mânat pe Iakov Bok departe de casă, câtă vreme sărmanul se cunoștea prea bine ca fiind un candidat la năpastă și 2. ce anume a inspirat-o pe d-na Antoaneta Ralian, în zilele în care a muncit la traducerea Cârpaciului lui Bernard Malamud, de ne-a știut înminuna cu așa o sărbătoare a tălmăcirii? Romanul este scris în limba engleză în original, dar ceva, un glas neîndoielnic, îmi spune că abia în româneasca de zile mari, potrivită pentru noi de d-na Ralian, acesta a venit, cumva, acasă.

Evreul nu prea rusificat, Iakov Bok, ginerele lui Șmuel, soțul lui Raisl, femeia care-l părăsise din motive de căsnicie neconsumată, domiciliu instabil, ocupație: cârpaci, om-bun-la-toate. Etate: 30 de ani. Educație: ”o brumă de”. Era destul de familiarizat cu ideile filozofice ale lui Spinoza, despre care citise multișor și cu ambiție la viața lui. Ateu nemilitant. Un singuratic, nimerit ca din întâmplare în propria viață.

Într-o bună zi, n-a mai avut de ales: încercat de negre presimțiri, trebuise să-și ia lumea-n cap și să-și părăsească târgușorul. Parcă se legase tot mai puțin din ceea ce făcea. Nu mai avea spor, n-avea noroc la comenzi, iar puțina agoniseală nu-i promitea o pâine sigură și mai acătării. Și-ar fi dorit copii, dar caută nevasta unde nu-i. Nici măcar libertatea interioară, idealizată de ”mentorul” lui, Spinoza – unica la care putea visa un sărăntoc semișcolit ca el, în Rusia țaristă -, nu-i era accesibilă: un concept pretențios și fermecător, ca atâtea altele întâlnite prin cărți.

„Unde să te duci când n-ai fost niciodată nicăieri?”

Pleca Iakov la drum, pentru că ținea la fărâma lui de demnitate și nu mai voia să ignore că-și câștigase, până în clipa marii decizii, „o existență mai mizeră decât a celor cu mai puțină minte și mai puțină dibăcie decât avea el”. Pleca pentru că, potrivit Talmudului, ca orice om fără copii, era și se simțea „viu și în același timp mort”. Om însurat, fără copii; soț înșelat și părăsit de soție. Viață stearpă. Se îndrepta către Kiev – orașul sfânt al Rusiei. Un loc străin, cu creștini străini, dar și cu evrei străini. Un tărâm interzis. În taină, gândul îl purta chiar înspre Amsterdam și New York, însă…

Criminal nu era! Era, totuși, prizonier fără culpă într-o anacronică Rusie-închisoare: reacționară, habotnică, ipocrită, melancolică și, peste toate, antisemită. Colegii săi de ”carceră”: rușii neaoși. Servi la ei acasă. Supușii îndobitociți ai unui regim incapabil să-și mențină autoritatea altfel decât prin teroare și printr-o înapoiere metodică a maselor.

Criminal va deveni. Și ce dacă numai în acte?! Doar fusese ”ucigaș de Dumezeu”, mai întâi – ”păcatul” primordial! Laolaltă cu tot neamul său fără țară, pribeag prin lumea largă. Mâncător de pâine necrescută, frământată ritualic cu sânge de copil creștin. Vrăjitor malefic. Tâlhar de haită, care sugea vlaga pravoslavnicului, cinstitului, cumintelui și de Hristos iubitorului popor rus. Însăși Rusia urma să fie în curând răpusă de bolile pe care le răspândesc ei, evreii împuțiți, neoamenii cu copite în loc de degete la picioare. Ființe neomenești a căror maximă vină (tară, cap de acuzare și sentință) e, firește, nasul cel mare și coroiat… „Ce lucru straniu și extraordinar pentru un ins ca el – un cârpaci de meserie, care în toată viața lui nu a făcut nimănui nici un rău decât că a locuit un timp într-un district interzis – să aibă ca dușmani juruiți și aprigi însuși statul rus, prin reprezentanții săi oficiali, și pe țar, din simplul motiv că se născuse evreu, deci inamicul lor declarat, deși adevărul este că, în inima lui, el nu e inamicul nimănui decât al lui însuși”.

Iudeul – victima la îndemână

Cadrul: Europa secolului al XX-lea… Da, adică: Art nouveau, Belle Époque, Traumdeutung, urmate îndeaproape de Les Années folles, asezonate cu niscai avangardă… ”Efervescență culturală” și o cumplită, primitivă ură de rasă. Civilizație, creativitate și spirit măcelăresc. Nu prea multe noutăți, de la Renaștere încoace.

Iakov Bok știe că iudeii nu-s iubiți nicăieri pe fața pământului. Bogați sau săraci, iscă repulsie și o invidie vecină cu pogromul. Necredincios, „lipsit de ideea intelectuală a lui Dumnezeu și de Dumnezeul învoielilor” (Cel care cade, adică, la învoială cu israeliții Vechiului Testament), departe de a fi un mistic, Iakov stăruie, totusi, să-și închipuie că neșansa și suferința lui inimaginabilă sunt împlinirea penalizatoare a unui soi de destin. „Pretinsese în mod prostesc că ar fi cineva care nu era, sperând astfel să-și creeze ”șanse”…; trăsăturile sale semite, mai estompate ca la semenii săi, îi treziseră slaba speranță că ar putea fi luat drept goi (creștin, caucazian). Fusese ”egoist”, își dorise mai binele pentru el, un nou început; fusese ambițios, se rupsese de târgul tinereții sale ratate și râvnise la marele oraș.

Pentru toate acestea și pentru păcatele seminției sale – mereu scormonite, spre neuitare, de creștinătatea îngustă, de acea creștinătate a lipsei de nuanțe, de creștinătatea pizmuitoare, cea a normelor rigide și a dogmelor care nu mai au nimic în comun cu Credința veacurilor de început – Iakov consideră că a fost sortit să plătească. Să fie desființat, redus la nimic, alungat din el însuși, pradă unei farse cât de poate de serioase; țap ispășitor, căzut ca din cer atât pentru guvernanți cât și pentru plebea clocotindă, smintită de penuria generalizată și de amenințarea zilnică a Siberiei.

Cârpaciul este portretul în sânge al evreității europene, cu toată problematica ei din vreme de pace sau de război – dezrădăcinarea, ura de sine, teama de ziua de mâine, teama de pogrom, voința de a fi altul, setea de a fi integrat, admis, inclus, de a deveni. Tur de forță prin durerea unui Iov fără Dumnezeu. Durerea care nu servește la nimic, nu achită, nu mântuiește, nu explică, nu răscumpără nimic. Ispășirea, poate: a păcatelor necomise. Ispășirea nașterii.