Eternul discipol

Mica Rusie din Marea Britanie

Trebuie să-i fi citit temeinic pe scriitorii ruși doamna Iris Murdoch, Discipolul ei fiind un fel de dovadă că, deși a mai existat literatură și după moartea lui Dostoievski, aceasta încă mai are de plătit un tribut al originalității ”capilor de opere” numiți, (cum altfel?): Dostoievski, Cehov, Flaubert, Maupassant, Faulkner, H. James, Proust, Joyce etc. E un exercițiu de lector deosebit de incitant să dai peste niște eroi literari, britanici spilcuiți, hăituiți de trăiri abisale, unele greu verosimile, puțin cam ”forjate”, luând în seamă specificul cultural-genetic al ”insulei”. O Mare Britanie, comprimată la dimensiunile unui mic oraș. O mică Rusie, cu apucături nihiliste, de secol XIX, strămutată în conștiința zbuciumată a fiecărui personaj semnificativ. 

Promiscuitate pudică. Împăcați-vă cu paradoxul acestei expresii. E ceea ce emană, la întoarcerea fiecărei file, din însăși plasma acestui roman. Autoarea, mi-e limpede acum, are o altă optică referitoare la sexualitate decât cea a majorității contemporanilor săi. Nu ți-o devoalează de-a dreptul, dacă ar fi fost în stare de asta, de directețe, ar fi avut, pesemne, un loc rezervat și-o audiență, numai ale ei, în Hyde Park. Ceva îmi spune, însă, că, dacă s-ar fi priceput, dacă ar fi avut curajul să-și clameze simțirile ”necuviincioase”, nu ne-ar mai fi delectat cu cartea aceasta – pe alocuri, sufocantă, ermetică până-n prag de implozie, alteori, complăcându-se în pasaje asumat frivole, și totuși consistentă, forțoasă. O rescriere deloc umilă a Demonilor lui Fiodor Mihailovici. Să vedem ce și cum.

Altădată, oamenii trimiteau scrisori

Scrisori succinte sau întinse, opace, interpretabile. Greșit interpretabile. Membrii clasei de mijloc a comunității orășelului fictiv Ennistone (localitatea N), obișnuiesc – printr-un înduioșător artificiu pedant, la prima vedere, cu patină clasică, al naratoarei (cu care noi, cititorii, cădem la învoială tacit) – să păstreze legătura scriindu-și. Bilețele, note, scrisori în toată regula. Ar putea trece drept o formă elegantă, deși de modă veche, de a comunica, dacă nu ar fi adesea semnul unei distinse lașități, al iresponsabilității față de propriile acte, al năzuinței de a manipula cu finețe sau de a întreține ambiguitatea afectivă. Se anunță sau se invită reciproc în vizită prin scrisori. Se scuză (se disculpă) în scrisori. Își gândesc și-și exprimă refuzul, întinzând mâna după un instrument de scris și o coală de hârtie (de multe ori, personalizată, cu antet!). Tineri, vârstnici recurg cu naturalețe la stilul epistolar în atare împrejurări. Ei gândesc adesea, cu tot firescul din lume, ca să se poată cufunda mișelește în somn: ”am să-i scriu mâine o scrisoare de explicații și va înțelege”. Trebuie să verificăm în câteva rânduri, din aceste motive și din altele, când e scris romanul: 1983, pentru a ne convinge că nu citim beletristică victoriană. 

 

Anonimul Ennistone născuse o personalitate măreață, pentru a cărei celebritate orașul devenise aproape neîncăpător. Peste urbe, tronează, așadar, impasibil și arogant filozoful cu rădăcini rusești, Rozanov – proaspăt întors din exil. Asupra multor enistonnieni, gânditorul pare să aibă chiar putere de viață și de moarte. Unora (lui George McCaffrey, de pildă) avea însușirea de a le ține literalmente soarta în mâini; și îi judeca, și-i juca trăgând de sfori invizibile ca pe niște marionete, dacă e să ne luăm după fierberea lăuntrică, transa hipnotică, ce-au răvășit mințile anumitor personaje ”centrale”, la aflarea veștii că fiul faimos al orașului se reinstalează pentru o vreme în locurile natale. Numai pe Renfield al lui Bram Stocker îl am în minte, proorocul lui Dracula, în timp ce rememorez apucăturile iraționale, presimțirile, gesturile necontrolate ale celor din (mai cu seamă) familia McCaffrey, pe măsură ce monstrul inteligent Rozanov amenința să le intersecteze calea și viața. 

Bărbați și femei, tineri nesăbuiți ori oameni în toată firea, se lasă în chip facil seduși și fascinați de charisma acestei eminențe cenușii de talie globală. Înțeleptul fără egal. Atâta că acest Übermensch al rațiunii pure dintru început dă semne că ar fi cam secătuit de îndoieli, de angoase și de necesitatea grabnică de a trage învățămintele finale dintr-o viață dedicată ideilor. De aproape, oricăror ochi neidolatri li s-ar fi înfățișat ca un om cam decăzut și dezabuzat. Nu are mai nimic din pacea interioară pe care se presupune că bătrânețea înțeleaptă ar aduce-o celor care-și cultivă neostenit spiritul. Nimic nu-i împiedică, totuși, pe ceilalți să vadă în el autoritatea morală ultimă. Patriarhul. Până și cei care-l știu exclusiv ”din spuse” se lasă cuprinși de psihoza admirației fără temei. 

Conștient de influența sa, dar mimând neimplicarea, Rozanov își mută de colo-colo ”candidații”, ca pe niște piese ale unui joc de șah pe viață și pe moarte. Face să li se încrucișeze decisiv existențele. Joacă șah cu Ennistone-ul. Și, în ciuda faptului că a ochit câteva victime predilecte, întreaga așezare – căsnicii, destine, amoruri și simple umori – pare să se rotească în juru-i. Mișcă o ”piesă” și se schimbă situația întregii table.

Un roman în căutarea protagonistului

Nefericitul George, primul dintre cei trei frați McCaffrey, este, în fapt, Discipolul. Consecvent ignorat de fostul lui profesor (același John Robert Rozanov), cu ”sprijinul” căruia se și ratase odinioară, în studenție – un prilej de intensă durere și de furioasă umilință -, demonicul George se simte foarte în largul lui în postura de țap ispășitor al comunității, de fosă septică a răutății latente ce submina sistematic aparenta solidaritate civică și ”armonioasa conviețuire” a celor din Ennistone. Am fi tentați să-l desemnăm, pripit, pe George drept ”erou principal” al cărții – condiționați, eventual, de schemele lecturilor anterioare, în compulsiva, reducționista nevoie de stabilire a unui ”erou principal”. Pentru un plus de ”siguranță” sau de comoditate mentală. 

Dar, în cazul în care decidem comod că George este protagonistul, cădem într-o bine întinsă capcană a d-nei Murdoch. Capcană menită doar să ne alarmeze că citim schematic, neatent. Îmi îngădui părerea (nedefinitivă) că, dacă e musai să ne oprim neapărat asupra unei ”figuri centrale” a cărții aceea ar fi… inconștientul colectiv: extrem de permeabil, ușor de accesat, ușor de asimilat, lesne de ”citit” și de asumat de orice locuitor al Ennistone-ului. Rând pe rând, orice localnic poate deveni expresia acestei imprevizibile instanțe suprasociale. 

Nenorocul lui George: este perceput aproape în unanimitate ca un om respingător. Lui, însă, acest ”rol” impus din afară, de îngusta și afectata opinie publică, îi vine ca o mănușă. Ratat profesional, spera ca măcar în Răutate să răzbată, să ajungă cineva. Așadar, el trăia ”într-o schemă temporală foarte ciudată, e ca un criminal care a fost condamnat și eliberat pentru niște crime pe care le va comite în viitor.” Un criminal care nu învățase încă să se căiască. ”Actul îngrozitor” pe care publicul ennistonian și însăși familia sa îl așteptau de la George – împingându-l mai mult sau mai puțin discret să-l comită – avea să-l confirme în propriii ochi. Un distructiv și la îndemână Ersatz pentru cariera sa filozofică, cinic curmată de sfatul excesiv, lipsit de nuanțe, al unui mentor egocentrist – ubicuul J. R. Rozanov. Intuise că facerea de rău ar fi putea fi modalitatea prin care să se salveze de el însuși. 

Grozavă, amplă povestire! Te lăfăi în ea boierește. Asta până când simți jarul de dedesubt. Și când confortul inițial se preschimbă în acută și ambivalentă nevoie de a continua, de a scăpa, de-a te preda, de a continua… Și câte ar mai fi de scris!