Portnoy’s Complaint

Nu vă dați în vânt după Portnoy’s Complaint (1969) - cunoaștem. Originalitatea și scriitura frustă au fost întotdeauna greu de digerat (o spune și Martin Amis).

Vă arătați excedați de limbajul obscen, neduși la biserică cum sunteți, dar vădind o indubitabilă mentalitate de enoriași; oripilați de tematică - așa ceva nu există, doar Ceilalți se masturbează. Umorul lui Roth vi se pare mai mult decât îndoielnic. Revolta împotriva „Înaltei seriozități”. Evreul antisemit! Nu se glumește cu lucrurile astea, ele tratându-se după rețetă, în spitalele de specialitate. Câtă lipsă de bun gust, nu? Câtă frivolitate, nu? Ce lume bolnavă, nu-i așa?

Ei bine, nu! Dacă romanul lui Roth vă pare indigerabil, nu vă amăgiți că n-ați fi și voi tot niște indigerabili, deopotrivă - cei care-l respingeți sau cei care îl devorați cu poftă.

Cuconet literar - dacă voi vă scobiți în nas ascunși între pereții băii, doar nu o să credeți că diferența dintre voi și cei care se scobesc în public, așteptând verdele la semafor este foarte mare. Dacă familia onanistului rothian e disfuncțională, ce vă închipuiți, că sub maniile spilcuite, de porci educați, ale taților voștri sau sub răbdarea tăcută a mamelor voastre se ascunde o familie model?

Dar ce voiam eu să scriu astăzi nu se referă la obiceiurile unor lectori pudici, văduviți de umor. Voiam, de fapt, să împărtășesc repede cuiva părerea (expusă deja, negru pe alb, tot de M. Amis, în NYT) că un roman ca Portnoy este ceva ce numai romancierul Philip Roth ar fi putut scrie. Cine l-a aprofundat pe Roth, măcar ca mine, știe la ce mă refer. Dar pot depune mărturie în sensul ăsta și puținii cititori care, nespecializați, sunt totuși înzestrați cu acea intuiție de a ghici un scriitor mare chiar din paginile unei nuvele nu în întregime reușite.

Memoriile unui antisemit (Gregor von Rezzori)

O carte copioasă - Memoriile unui antisemit (Gregor von Rezzori), un tânăr protagonist din cale afară de enervant, pentru că-i foarte credibil (auto)portretizat și ne seamănă, întâlnit în plin calvar al maturizării, al ruperii dureroase de educația teutonă, întru obediență, primită în familie; o traducere muncită de Catrinel Pleșu - o gurmandă, foarte bună traducere, atât de bună încât provoacă o satisfacție aparte, fidelă soață a lecturii propriu-zise. Iar lectura curge asezonată cu un melanj de aversiune, dezgust și curiozitate nesățioasă.

A fost odată povestea unui aristocrat austriac (dar și: român, italian, grec, bavarez etc, un mittel-european tipic), pe vremea când era de neconceput să iubești, să te iubești cu un evreu, o evreică, să intri într-o relație umană atât de directă cu un evreu. Mai degrabă treceau drept acceptabile social alte "perversiuni", ca fetișismul și sodomia.

Evreul, oricât de bine educat, îmbrăcat și integrat în societatea est-europeană, deranja, provoca o nestăpânită indignare, dacă nu binevoia să afișeze umilința specifică străbunilor săi etern prigoniți. În schimb, oamenii locului, oricât de imbecili, infectați de orientalism, mincinoși și de neam prost ar fi fost, nu supărau pe nimeni, nu în aceeași măsură. Ca și când prostia, supușenia ipocrită, mămăligeala neaoșă, românească, ar fi oricând de preferat (mai puțin scandaloase) ambiției, poftei de instruire și succesului economic evreiești. Cu evreii, românii au avut în sfârșit ocazia să demonstreze, pe o întindere temporală extrem de redusă, că pot încerca și ei să intre în pielea Stăpânului. N-au avut prea ades ocazia asta în istorie.

Sigur că, în răstimpul în care noi, românii, ședeam și (ne prefăceam că) meditam, cu bărbia proptită-n bâtă, evreii, armenii, macedonenii și alte seminții aciuate pe aici se școleau, munceau, tranzacționau și agoniseau avere. Acționau. Era mai important pentru români să fie lăsați să băltească în nostalgia integrării în absolut nimic, compunând și interpretând la frunză de salcâm poeme pastorale ce, de fapt, cosmetizau folcloric lenea cronică, fatalismul nereflexiv ca simptom al acesteia, imposibilitatea de a ieși din rutina unui tradiționalism, greșit înțeles, ce ne împietrește (de atunci și până azi). N-ar fi nimic în neregulă cu trândăvia de n-ar veni la pachet cu pofta la bunul altuia.

Ca pe urmă, în acest cuibar, să eclozeze ideologii caraghioase, fascisme de opincă, care propovăduiau creștinismul mitic, dacocentrismul, o fantasmagorică puritate morală înnăscută a românului dintotdeauna, și minciunile despre pacifismul și ospitalitatea, pasămite, atât de caracteristice nouă. Popoarele istoricește mici, în lipsă acută de prezent, nu-și pot reprima, la strâmtoare, recursul la zdrențuitele lor episoade glorioase, numărabile pe degete, răspunzând cu manifeste și sloganuri colorate, țipete indignate și poeme, în locul luptei - în împrejurările când sunt călcate pe cap de adevăratele Puteri.

În zilele noastre, cei mai bogați cetățeni din top 500 sunt preponderent români din tată în fiu. Conducătorii pe care ni-i alegem, de asemenea. Cei mai nerușinați hoți ai avutului țării, dovediți și cunoscuți de toată suflarea, sunt de sânge românesc! Însă scormonind puțin forumurile septice de pe site-urile ziarelor veți afla ce bine înrădăcinată & vânoasă e și acum credința că tot evreii sunt răspunzători pentru toate relele (ghinioane geografice, nedreptățiri diplomatice, înapoiere) câte ni se întâmplă...

Teatrul lui Sabbath

Editura Polirom a tipărit tot felul de autori obscuri în deja clișeicele „condiții grafice deosebite”. A consumat degeaba hârtie albă și coperte cartonate pe, de exemplu, un rateu sonor ca Henderson, regele ploii sau pe Thomas Wolfe. Ion Vianu (nu că ar fi obscur, bietul om, dar...), Le Clézio și Lessing au beneficiat și ei de ediții cartonate, mari și aerisite, lizibile. 
 

Când ajungem însă la Philip Roth, lucrurile se schimbă, se micșorează. Proporțiile nu mai sunt respectate. Autor consacrat, multi-premiat (cu premii care contează în literatură, nu ca Nobelul), scriitor care nu a dat năvală, ca alții, în discuțiile tuturor snobilor numai după ce a fost nobelizat (pentru că n-a fost), Philip Roth apare în românește - bine că apare! - în ediții nepractice, format înghesuit, în ciuda fațadei lucioase. Mai ales volumele sale masive, de peste 300 de pagini, sunt foarte greu de ținut în mână, făcute pe zgârcenie, greu de deschis, așa comprimate cum sunt. Și, mai nou - aproape imposibil de citit! 

Teatrul lui Sabbath, 520 de pagini - o apariție la care jinduiesc de ani de zile, pentru că varianta în original depășește cunoștințele mele de engleză americană, neavând simplitatea si precizia de cristal a lui Everyman - se bucură de o copertă superbă și un corp de literă bună de citit cu lupa filatelică! Cu toate acestea, o citesc, chinuindu-mi ochii în fiecare seară, pentru că-l ador pe Roth.

Roberto Bolaño

Iată unul dintre cele mai greu încadrabile romane citite (iară nu lecturate, căci astăzi mă simt mai puțin snob) în ultima perioadă. Să fi fost vara asta frumoasă, cu ploi venite la timp & canicule mai îndurătoare, să fi fost faptul că m-am rupt puțin de cotidianul mediu toxic, aerul de vacanță, n-aș ști să vă zic. Însă cartea lui Roberto Bolaño a tras cu râvnă niște clopote de sărbătoare în inima mea livrescă!

C.S./iulie 2013

Dincolo de duioșia rememorării unei epoci de-o efervescență creativă dusă până la caraghioslâc, în care toată suflarea juvenilă Latino-americană se precipita înspre poezie, avea-nu avea talent/școală/chemare, dincolo de senzualitatea văratică a anumitor pagini, despuiată de prejudecăți, cum ai jura că sunt și aceste fete estivale ale vârstei mele mijlocii, dar nu sunt, se întinde firul electrificat al unui sarcasm coroziv la adresa cercurilor & saloanelor literare (de poezie), a chinului cultural de a înveli căcatul propriu în țiplă (a-l valida la cenaclu) și a încerca vânzarea lui pe raftul artei spontane, la adresa seriozității scorțoase în general.

Fiind, mai întâi, nerușinat de tineri, "detectivii" disperați și acoliții lor, păreau să ignore entuziaști că adevărata lor operă de "artă" era, la nici 20 de ani, fututul competitiv, orgasmul versificat; arta era excesul, viața în exces: a petrece, a experimenta, a friza impostura. Răzvrătirea previzibilă împotriva Familiei. A vorbi în versuri, ca neoprotestanții în limbi. A deveni. Parcursul logic al fiecărei existențe absurde. Averea lor erau trupul, curiozitatea și prejudecățile laxe. Mai înainte ca viața să-l fi așezat pe fiecare pe locul lui ori "pe locul care i-a convenit ei" (vieții) și pe urmă să-i uite, mai înainte ca rectitudinea burgheză a vieții să pună gheara pe ei și să le ucidă simțurile într-o căsnicie acră, într-un job decerebrant.

Absența autorului totalitar, omniscient - nu-l simți nici măcar cât să încerce așezarea vocilor personajelor sale într-un cor, în oarecare acord. Personajele l-au uzurpat. Disonanța vocilor e maximă, cacofonia dă tonul acestei cărți cu detectivi de improvizație, nu lipsită, totuși, de morți suspecte: premature, târzii - unii oameni mor prematur fiindcă au avut parte de o tinerețe tristă, aflându-și fericirea abia când cronologia le expirase.

Detectivii ad hoc, împărați lirici rupți în fund, rătăcitori înzestrați cu îmbelșugată carismă și spirit anarhic ce depășeau cu mult talentul lor de scriitori, își propun în taină să ia urma unei poete legendare, Cesáreea Tinajero, presupusă fondatoare a realismului visceralist. Unde legendară, ați ghicit, poate fi = himerică = femeia invizibilă = moartea însăși. Alți "detectivi" hotărăsc să-i caute înadins pe primii ori ajung să se intersecteze accidental cu destinele odiseice ale rătăcitorilor, prin orașe de la capătul lumii, pe străzi străine, prin memorie; evocările lor - tot mai imprecise, amintirile tot mai infidele, mitizându-i încet-încet pe celebrii dispăruți, sub imperiul fascinației intacte față de scurta lor vreme de glorie.

C.S./iulie 2013

Romanul se încheagă lent și lipicios din mărturiile (mărturisirile?) diaristice ale detectivilor de pe urmele detectivilor și ale altor personaje - impostori, căței, dar și inși de treabă sau nebuni de legat, prooroci, cassandre - care îndeplinesc alte roluri, câteodată doar aparent episodice. Dări de seamă ce au aerul declarațiilor obținute sub anchetă (rapoarte? delațiuni? bârfe?) sau al comunicatelor stângace, lipite la gazeta de perete; mai toate-s scrise pe un ton frust, ireverențios, un realism nimicitor, puține dau atenție stilului (un enorm merit al acestui volum) - scriitura albă, expresia lui Barthes referindu-se la Străinul lui Camus se aplică aici.

Și târfele literare, mica mea manie dintotdeauna! Nelipsitele sugative. Prietenia și cauzele mortalității spiritului critic. Puțin importă că-s masculine sau feminine, toate târfele literare sunt mânate, universal, de același crez: a parazita (ei folosesc a frecventa) un presupus om cu talent (sau grup de oameni talentați) se lasă neapărat cu o binecuvântată contagiune. Vecinătatea cu sfânta cultură e molipsitoare, cum ar veni. Dacă și-o mai și trag ocazional, nu se poate ca măcar un dram din infinitele însușiri creative ale idolului să nu treacă, odată cu schimbul de secreții, și în firea parazitului. Te și miri de ce nu toți librarii, sufleurii sau bibliotecarii sunt mari condeieri...

***

O carte crudă pe care am posedat-o într-o bună măsură, unlike me (ca ne-mine), afară, prin parcuri, unde mă lăsam întrerupt de bună voie de glasuri, umbre, degete și raze ce le străbăteau însuflețindu-le ca pe vitralii, întins pe iarba de pe-acuma arsă de dorința atâtor altor trupuri care au ispitit-o, întinzându-se în ea, ca s-o părăsească, minute mai târziu, doar cu o privire scurtă aruncată peste umăr.

Păi, otium sine litteris mors est et homini vivi sepultura, ne avertizează unchiul Seneca: odihna fără preocupări literare e moarte și o îngropare de viu pentru om. Uiți să respiri citind Detectivii sălbatici.

Je m'appelle Brodeck et je n'y suis pour rien

„Je m'appelle Brodeck et je n'y suis pour rien. Je tiens à le dire. Il faut que tout le monde le sache. Moi je n'ai rien fait, et lorsque j'ai su ce qui venait de se passer, j'aurais aimé ne jamais en parler, ligoter ma mémoire, la tenir bien serrée dans ses liens de façon à ce qu'elle demeure tranquille comme une fouine dans une nasse de fer.”

Pe dl Claudel l-am cumpărat (primit), în românește, mereu de la „reduceri”. Întâlnirile cu opera acestui sensibil și pe măsură de nemilos scriitor s-au transformat cu timpul, fără greș, în prietenie. Ferice de noi că Polirom expediază la secțiunea „chilipiruri” și autori foarte buni, care însă nu au cunoscut succesul, din rațiuni nelămurite de mine (snobism?), la cititorii băștinași. Cu universul său mic, cenușiu, claustrant, cu personajele sale minimal conturate, aproape schematice, cam ca în Dogville-ul trasat cu creta al lui Lars von Trier, Philippe Claudel m-a prins și m-a reținut pe-aproape preț de două romane.

O bizară figură omenească, un aparent rătăcit, desprins parcă dintr-un bâlci, oprește și cere găzduire - după război, după Holocaust, după violurile și epurările executate cu sârg de ambele părți - într-un sat uitat de lume.

„Omul acela era o oglindă, n-avea nevoie să rostească nici un singur cuvânt. Îi făcea pe toți să-și vadă propria imagine. Sau poate era ultimul trimis al lui Dumnezeu, înainte să-și închidă prăvălia și să arunce cheia. (...) Iar oglinzile, Brodeck, nu pot decât să se spargă.”(Philippe Claudel - Raportul lui Brodeck)

Taciturnul Anderer, omul-oglindă, schițează pe coli de caiet, din câteva linii apăsate ca niște verdicte inatacabile, portretele sătenilor, gazdele sale din anonima așezare lorenă. Și expune galeria de chipuri în sala mare a hanului. Caricaturi ale sufletelor. Rechizitorii în creion. Portretele, deși schițate inofensiv, fără tușe calomnioase, dezvăluie în mod scandalos ascunzișurile, slăbiciunile și chiar crimele elitei sătești. Oglinzi în care, din nefericire pentru intimitatea celor imortalizați, pot privi, până în profunzime - fără a întâlni vreun obstacol, fără ca vreo taină să rămână neluminată - și Ceilalți. Portretul lăuntric al fiecăruia să poată fi privit (înțeles) și de Alții. Toate mârșăviile, lașitățile înfăptuite, ascunzișurile teribile - date pe față. Anderer trebuie, așadar, să piară.

Celălaltul tipic, acest Anderer: îmbrăcat ca la carnaval, haine ieșite demult din modă, inadecvate, rotofei, cănit & fardat ca un bufon și, dacă e să ne încredem în ambiguitatea sugestivă a descrierilor celor care-i ies în cale și-i adresează cuvântul - puțin invertit. Pedant, zgârcit la vorbă, politicos și darnic, surâzător, voce efeminată. Din cap până-n picioare: altfel. Prescripția nescrisă de prin partea locului, pentru ca oricine o respectă să poată cunoaște răsfățul unei vieți tihnite, era, dimpotrivă, aceea că: „La noi, ca să supraviețuiești, trebuie să nu ieși în evidență cu nimic, să te confunzi cu ceilalți, să fii la fel de simplu și de neșlefuit ca un bloc de granit de pe o culme muntoasă.”

Lumea satului din Lorena nu-i asemenea cronicarului venetic Brodeck (un alt... altul, ales de „consiliul local” să dea seamă despre faptele cele cumplite, în ciuda împotrivirii sale - din acel chinuit „proces-verbal” s-a născut, în schimb, zice-se, cartea asta, Raportul...) - adică, iscoditoare și deopotrivă autoanalitică. Lumea e mai degrabă reticentă, agresivă - dacă e scormonită, vrea să uite, are o aversiune naturală față de destăinuire. Mărturisirea este echivalată de mintea opacă a mișelului cu înfrângerea, deși el ignoră că înfrângerea lui s-a și produs, odată cu păcatul comis.

O istorisire tăioasă și lucidă, personaje ce poartă nume străvezii, fiecare însemnând câte ceva, trădând poate o infimă caracteristică umană; un no man's land  care poate fi, în același timp, și everyman's land. Dincolo de hotarele satului, Istoria la scară „mare”, cu nimic diferită întru ipocrizie, cruzime și absurd.

„Omul e făcut în așa fel încât preferă să se creadă un spirit pur, un creator de idei, de închipuiri, de vise și de minuni. Nu-i place să i se aducă aminte că e și o ființă a materiei și că ceea ce i se scurge dintre fese îl reprezintă la fel de mult ca și ceea ce se naște și îi umblă prin creier.”

Omul fără însușiri

Onorată Tanță, de bună voie m-am prezentat dinaintea înălțimii voastre pentru a mărturisi că mă fac vinovat de o infinită vină, după cum se va vedea în cele ce urmează. Mărturisesc că am început să-l citesc pe domnul, actualmente absent, Robert Musil - Omul fără însușiri, din pur snobism. Nu vreau să par acum țâfnos sau să încerc prin vreun vicleșug oratoric a obține îndulcirea pedepsei pe care cu umilință o aștept să cadă nemilos asupra mea, izvorând din întotdeauna imparțiala judecată a înălțimii voastre. Însă mi-a fost dat să văd că snobismul chiar este uneori de ajutor în a ne apropia, a le da cep și a duce la bun sfârșit unele cărți, altfel, imposibile. Cărți atât de grele încât le-am putea folosi cel mult în sezonul rece drept pietre pentru muratul verzei. Snobismul, puterea de neînfrânt a imitației, teama de gura țoapelor literare, a rafinaților cunoscători de beletristică, defecanții de Litere în general, sunt de natură a ne pricopsi cu pleașca unor lecturi esențiale, pe care le-am fi trecut, în alte împrejurări, înspăimântați, cu vederea. 

Multe n-am citi noi. Noroc cu vigilența acelor inse & inși cu prea multe însușiri, bine situați cultural, răsuflând greu și la răstimpuri îndelungate în aerul rarefiat din mediile scriitoricești în care-și poartă aurita existență, și care, chiar și atunci când merg la magazinul din colț în scopul lumesc de a-și reface rezervele de hârtie igienică, o cer vânzătoarei prin mijlocirea perifrazelor baroce sau, din contră, a elipselor minimaliste, iar, dacă dispun de ceva mai mult timp și de-un taburet neșchiop, pot chiar face parada unui stil eseistic fără cusur pe subiectul: cum să ne ștergem cu mătase la fund din trei mișcări.

C.S./Mai 2012

Din păcate, de la o sută douăzeci de pagini încolo (traducere Mircea Ivănescu; curată traducere, deși o groază de la modul într-însa, deh, poate că omul avea o slabă încredere în puterea adverbelor de mod românești neînsoțite de locuțiuni), snobismul singur nu mi-a mai fost, recunosc, onorată Tanță, de nu știu ce ajutor.

Așa am ajuns de mi-am dat seama, prin propriu-mi efort de astă dată, că pe Robert Musil nu trebuie să-l citești neapărat descoperit, stând de-a-n picioarelea, costumat la frac și gâtuit de-un papion alb-negru. Secretul e să nu-l iei în serios nici măcar în cele mai aride și filosofice pasaje ale romanului. Să te lași lunecând liber pe mâzga neostenit caustică ce lubrifiază cap-coadă monumentala-i lucrare. Omul fără însușiri ar trebui citită și, mai ales, recitită ca într-un fel de joacă. Cu-o minte de copil (firește, de copil învățat) care nu și-a pierdut abilitatea de a se juca, de a fi și neserios, pus pe năzbâtii, degeaba îți rulezi ochii, Tanțo! Mi-a pierit schuldbewusstseinul.

Goodbye, Columbus

M-am îmbătat cu Philip Roth într-un weekend. În tren spre casă, fără muzică. Numai eu și cartea, și mirosul de descompunere din vagonul demult casabil. Cât îl îndrăgesc pe Roth! Sunt ca rupt din el, mă scrie, scrie cărțile pe care le-aș fi scris eu, cu vocea pe care o ascund eu de mic în mine, vocea indignării, a intoleranței, a lucidității maxime, a inapetenței pentru minciuna de sine. Scrisul firesc, demitizant, senzualitatea rece care anunță mai mereu eșecuri sonore, drame. Goodbye, Columbus - am citit înfometat, cu ochiul lipit de pagină, până la durere.

Medgidia, orașul de apoi

Medgidia, orașul de apoi - Cristian Teodorescu. Iată o mostră de literatură semiurbană! Un roman „camuflat” într-o culegere de povestiri (strâns legate între ele) „vecine” cu Cartea șoaptelor a d-lui Varujan Vosganian. Fără intenții depreciative și mai mult pentru picanteria lecturii, trebuie să spun că Medgidia... lui Cristian Teodorescu mi-a părut, la lectură, c-ar fi fost construită pus fiind cap la cap ce a rămas mai bun din „forfecările” operate de armean poemei sale de familie: Cartea șoaptelor. 

Cu toate că au ieșit de sub tipar și au apărut în librării la o distanță de numai câteva luni, ai zice să sunt ambele replici din același dialog. Dialog al fiecărui autor cu propriul trecut, al unuia cu celălalt. Reîntâlnirea, într-o memorie infidelă, cu strămoșii e capabilă, şi-n zilele noastre defetiste, să nască opere de raftul întâi. Cărțile cu degete mici, căciuli și babe comuniste ai zice că-s scrise de țânci multitalentați în comparație cu aceste două lucrări de maturitate ale sus-pomeniților.

Dacă vă este dor de povești cu români vechi, gustoase ca niște produse de patiserie turcească, gătite cu untură de porc, să nu fie tocmai halal...

„După ce a prăjit cafeaua toată noaptea, Sarkis a umplut prăjitorul cu năut grecesc și a întețit focul când s-a luminat de ziuă, răspândind asupra orașului mirosul cunoscut al lipsei de cafea.”

Judecătorul, polițistul, cârciumarul, imamul, șeful cazărmii, moșierul, primarul, șeful gării. Potcovarul Chițoiu. Angrosistul Sarkis. Modista. Episodic, se arată și trista figură a lui Mihail Sebastian, dezamăgit, trădat de prietenii orbiți de antisemitism, de intelectualii vrăjiți de ideea că antisemitismul visceral va propăși cumva România, ajutând-o să ardă niște etape....”

Istoria cea „mică”, aici a Medgidiei, se adună în patetice viituri conjuncturale, vărsându-se apoi în istoria „mare”, cea făcută la București.

Fănică Teodorescu - personajul central al cărții, cârciumar ca ocupație de bază, cartofor pasional, jucător înrăit, care nu se dădea în lături de la măsluirea cărților. Mai înainte, fusese brutar în Slobozia. Pasionat de varii jocuri de noroc, la care se pricepea să câștige ca nimeni altul, măsluind, a adunat o „mică avere” pe care a investit-o într-un aparat de fotografiat. Plănuise împreună cu dascălul locului să alcătuiască o istorie în imagini a Sloboziei, comuna sa de baștină.

Episodul Dans pe linia moartă este, de departe, povestea de dragoste cea mai reușită a cărții (da, mai sunt și altele acolo). Doi amanți cu o îndelungată istorie, doctorița Lea & maiorul Scipion, meniți să fie împreună, tot amânaseră să se căsătorească, fiecare din grija celuilalt, „dar și din lejeritatea pe care le-o dăduse o singurătate la care nu le mai venea să renunțe. Erau și împreună și separat, cu o fidelitate nesilită care admitea și accidentele rare...” Chiar și numai aceste câteva zeci de cuvinte citate probează literatura cu L.

În formulări ocazionale ca: „singurătatea ei de unică feministă a orașului” sau „reputația ei paradoxală” (și altele, nu prea multe) l-am recunoscut cu o neplăcută strângere de inimă pe G.G. Marquez. Aș fi preferat să nu...

C. Teodorescu demonstrează că a devenit cu timpul, dacă n-o fi fost dintotdeauna, un as al comprimării. Povestirile domniei sale, părți din întregul romanesc, au tăria, robustețea & independența unor pastile. Aceste pastile își au efectul optim dacă-s citite leneș în ritmul de câte una pe zi, și nu în mod „profesionist”, cu gândul la o eventuală recenzie. Remediu pentru lungoarea literară, deci: citiți câte o pastilă pe zi.

Îți poți învinge, presupun, mai lesne obișnuita teamă dinaintea unei lucrări de mare întindere epică, abordând-o „mișelește”, dar cu o inspirație de zile mari, prin tehnicile prozei scurte.

Captiva. Fugara

Dacă aș face o repezită clasificare a personajelor antipatice din Căutarea timpului pierdut, imediat în urma celor doi neîntrecuți Verdurini - pe care îi percep ca pe o unică ființă bicefală, vampir social - ar veni absentul, dar mult invocatul pictor cu nume prețios, artificial, Elstir, descris ca un fel de zeu moral al epocii sale, o „conștiință”, un „fermecător spiritual”. Reperul absolut, guru-ul consultat de toată suflarea cu pretenții culturale a epocii.

Cu ajutorul pisicii, am isprăvit și Captiva. Fugara. În chinuri. Greoi final. Glorioasă expandare! Odată buretele de absorbit amintirile mustind de apă murdară, Proust îl stoarce cu o ultimă mișcare energică, brutală, n-aș spune însă și neașteptată: „Albertine a plecat”. A părăsit de bunăvoie colivia sa de aur din centrul Parisului. Îi rămân recunoscător Albertinei că a împachetat și s-a tot dus, încotro văzu cu ochii. Oscilația aceea vicioasă între gelozie, interes și indiferență, jocul de-a iubirea, angoasa de separare mă obosiseră. Sau mi-au amintit, ca să fiu cinstit, de prea multe de-ale mele.

Libertina Albertine alege să iasă din „captivitate” pe ușa principală, care, de altfel, stătuse mereu descuiată. Nu sare pe fereastră, nu se sinucide. Cel puțin, deocamdată. Nevinovată sau vicioasă, cum o bănuia tânărul Marcel, nu mai îndură să trăiască în deținere, împăiată, prezervată ca un trofeu, la discreția umorii schimbătoare a gardianului ei.

Muri Albertine (aseară) într-un accident de cal. Se poate spune așa, nu?, dacă se folosește și expresia accident de mașină.

Hird feat. Yukimi Nagano - I Love You My Hope

O voce superbă, superbă, superbă, ce sună ca și când un întreg convoi de sclavi negri ar hummm în cor în sângele care-i irigă corzile vocale. O execuție jazzistică de-o lascivitate felinică & plictisă, moale, buzoasă, răgușită, întinzătoare pe toate saltelele, canapelele și recameurile din preajmă. O jelanie îndărătnic senzuală. Totuși, cu nedisimulată uluială o spun, am bucuria să scriu aici nu despre o negresă cu acte, ci despre o suedeză de origine japoneză - Yukimi Nagano! Colaboratoare strălucită a proiectelor Hird (Keep You Kimi) și Koop. Sigur, n-o să ascund că sunt un pic impocrit și că ascultăm Hird din fragedă tinerețe, am pătruns în new jazz prin ușile larg deschise de Hird, Koop, St Germain (Navarre), Waldeck, Micatone, Nicola Conte și alții asemenea. În fine, new jazz numai bun de Midsommar. Dar ce departe e Midsommar-ul...

Frumoasa Domnului

Sfârșit de an. Mi-e dat să citesc Cartea! Iată cea mai scurtă recenzie a mea: Belle du Seigneur de Albert Cohen (Ed. Samuel Tastet, trad. Irina Mavrodin) este Cartea; neinvitată, s-a prezentat la întâlnirea noastră cu o punctualitate ce-mi dă frisoane. O citesc fix la anii cuveniți. Mă întreb, aşa cum mă întreb la orice carte frumoasă de care am norocul să mă bucur: oare i-a plăcut şi lui Alex. Leo Şerban, de-o fi citit-o.

Uneori, ea închidea obloanele, trăgea perdelele, încuia ușa camerei, își punea bule de ceară în urechi spre a nu fi deranjată de zgomotele de afară, zgomote pe care această frumoasă pedantă le numea reductori antagoniști. În întuneric și în liniște, culcată, închidea ochii și își povestea, surâzătoare, ce se petrecuse ieri seară, tot ce-și spuseseră și tot ce făcuseră, și-l povestea, ghemuită, cu detalii și comentarii, își oferea o sărbătoare a povestirii, cum spunea ea, și apoi își povestea și ce se va întâmpla diseară, și atunci i se întâmpla să-și atingă sânii.

Belle du Seigneur

Unde Domnul nu este însuși Dumnezeu din ceruri, ci stăpânul cât se poate de terestru al inimii ei, iubitul cel chipeș: înalt, smead, cameleonic, fruct copt, bine poziționat social - evreu de viță veche.

C.S./Timișoara 2012

Ariane este prima infidelă din literatură care, inexplicabil, nu mă face gelos, ci empatic, ba mai mult: solidar! Infidelele lui Proust, ale Zeruyei Shalev, sociopatele lui P. Roth şi W. Styron, voluptoasele femei împlinite ale Melaniei Mazzucco sau cele otrăvite cu literatură ieftină ale lui Flaubert și Tolstoi - toate m-au făcut să sufăr deznădăjduit pentru pasiunile lor extraconjugale: mereu (și) cu alții, niciodată (numai) cu mine. Pe mine ori pe nimeni altul - așa se punea problema! Și dacă, totuși, nu și nu pe mine, ci pe altul, atunci să te fi ținut morală inflamată, cugetări scandalizate de inspirație creștină, cele zece porunci scoase în soare & suflate de praf, virtuoasă oroare, grețuri, purgative, vărsături.

Ariane a ales o dată greșit, prea tânără: din slăbiciune, din recunoștință, din neputința de a spune nu, așa cum aleg atâtea femei, fără să iubească de fapt, asaltate îndărătnic și astfel epuizate de curtea asiduă a unor bărbați neînvățați cu renunțarea, cu înfrângerea. A doua oară alege dramatic, dar conștient, consimte să fie sedusă cu mijloace savante, privindu-și sfios amantul în ochi și, prin fereastra ochilor, în suflet. Şi văzând acolo ceea ce-şi închipuie ea că vede.

Opusul radical al blajinului și ipocritului soț - împlătoșat și făcut aproape invizibil de micile manii burgheze - un bărbat, Altul, o cucerește pe Ariane prin franchețe misogină, prin disprețul lui zgomotos față de ritualurile prostești de curtare. De care, fără teamă că se contrazice, pretendentul se folosește din plin, cu scârbă și talent... Conversație aleasă, schimb de cadouri și de amabilități, vizite pudice, mese luate împreună, săruturi caste depuse pe dosul palmei, toaletări maniacale, aparențe salvate, baletul falselor bune intenții menite să sfârșească toate în pat, implacabil, topite într-o pastă neomogenă cu parfum tare de sex, în patul unde-și dă duhul lustrul de civilizație, în același pat în care educația își probează stadiul epidermic: cor de gemete despuiate, suspine neomenești, atingeri obscene, grohăieli și țipete lubrice.

Baletul social de mai înainte, metamorfozat într-un dans modern în doi, abstract, cu izbituri și plescăieli, susținute de îndemnuri monosilabice rostite sacadat. Totuși, extremismul acesta opiniatru, verismul lui amoros, spiritul lui dizolvant specific evreiesc sunt departe de-a face din amant un iubit mai puțin tandru...

La valse aux adieux

La valse aux adieux - Milan Kundera, éd. Gallimard, 1990.

„- Cher ami, un amour excessif est un amour coupable, et vous en êtes sans doute la meilleure preuve.”

***

„Si le monde perfide des femmes l'effrayait à ce point, ne pouvait-elle trouver un réconfort dans le monde des hommes? Difficilement. La jalousie possède l'étonnant pouvoir d'éclairer l'être unique d'intenses rayons et de maintenir la multitude des autres hommes dans une totale obscurité.”

***

„C'est une des grandes épreuves de la vie. Ceux qui y succombent et deviennent pères malgré eux sont à jamais condamnés par leur défaite. Ils deviennent méchants comme tous les hommes qui ont perdu et ils souhaitent le même sort à tous les autres.”

acceptasei, îndurasei şi făcusei

„Fireşte că aveai dreptate, fată nesăbuită, să nu vrei să revii în Peru, să urăşti ţara care-ţi aducea aminte de tot ce acceptasei, îndurasei şi făcusei ca să scapi de ea.” (M.V. Llosa - Rătăcirile fetei nesăbuite, Humanitas, 2011, trad. Luminiţa Voina-Răuţ)

C.S./xperia-arc S/Cartea de nisip/2013

Hai, pe cuvântul dumitale, Luminiţa Voina-Răuţ, chiar astea să fie conjugările mai mult ca perfectului la persoana a II-a singular? Pe considerentul că în acest fel l-ai auzit dumneata, și ți s-a imprimat în cromozomi, din gura lu' mamaia din dotare, indubitabil undeva prin sudul ţării, ignor pe unde, întrucât nu mă interesează neam cum vorbiţi voi acolo.


Mă interesează, în schimb, şi mă doare că formulele astea de limbaj neglijent, folosite fără nici o justificare argotică în traducerea de faţă, îmi fac întregul cărţii îndoielnic şi cumva antipatic! Fiindcă te-a apucat pe dumneata, Luminiţa Voina-Răuţ, către finalul romanului, febra tălmăcirii. Ţi-ai intrat în mână, cum se spune, şi-o „deteşi” pe sudisme repezi...


Traducători de ocazie, improbabili prieteni de ceai ai imensului cărturar Liiceanu - ceai plătit de voi înşivă, cunoscută fiind avariţia nu foarte culturală cu angajaţii de rând a acestui Atlas al cărţilor - începeţi mai bine să transpuneţi o carte în limba română abia după ce v-aţi asigurat prudent că graiul mamaiei din Adunaţii Copăceni sau al bunei din Cristuru Secuiesc nu vă mai infectează exprimarea.


Nu aveţi nici cea mai infimă cădere să porcăiţi - prin urechisme lexicale, dintr-o nesimţită fobie (lene plătită prost?) faţă de un dicţionar, faţă de o gramatică elementară - să-mi stricaţi plăcerea dintotdeauna (durează dinainte de voi, în orice caz) a întâlnirii cu autorii mei preferaţi!

Zăpezile de altădată

Nici una din suferinţele copilăriei mele n-a fost atât de chinuitoare ca intensitatea sfâşietoare a acestei iubiri care pretindea mereu de la mine ceva ce nu eram în stare să ofer. Ceea ce pretindea mama era mai mult decât intenţia mea de a fi un copil bine educat, de a creşte şi a prospera sub îngrijirea ei. Simţeam că aştepta de la mine să întruchipez ceva ce nu se limita să fie doar un clişeu al fiului reuşit, perfect educat, care-şi iubea mama în mod necondiţionat. În concepţia ei, ar fi trebuit să reprezint ceva ce îi lipsea ei însăşi. Eram o unealtă, o armă în mâna ei, o armă împotriva pustiului din ea - poate presimţirea nebuloasă a destinului ei, a cărui stringenţă nu voia s-o accepte.

Fie şi numai pentru a da peste fragmente ca acesta de mai sus, rămâne o imensă plăcere - secretă & vinovată (dar și o plăcere incomodantă, ținând seama de amintirile din copilăria proprie, unele încă febrile, pe care în mod cert vi le va trezi fiecăruia) - a-l citi pe bucovineanul Gregor von Rezzori în Zăpezile de altădată. Titlul original - Blumen im Schnee, mult mai frumos decât opţiunea oarecum facilă a editorului; o altă mură-n gură, să nu lase loc de echivoc, pesemne.

Traducerea din limba germană (foarte inspirată, caldă, izbutind să reconstituie întru totul nostalgia bănuită a scrisului original): Sanda Munteanu. Genul acela de traducere care nu permite să simțim că citim o traducere... Carte minunată, apărută la editura Humanitas, anul trecut. Încă o dată e dovedit - cu toate că eu n-aveam nevoie - că există volume de memorii ce întrec calitativ ficțiunile aparținând unor nume răsunătoare ale literaturii universale.

Citită dintr-o suflare!

La tante Julia et le scribouillard

„Si d'aventure je me marie, je n'aurai jamais d'enfants, lui dis-je. Les enfants et la littérature sont incompatibles.”

Nu din snobism citesc Llosa, Mătuşa Julia şi condeierul (La tante Julia et le scribouillard, éd. Gallimard), în lb. franceză, ci din foarte pământeana pricină că dl Liiceanu o vinde prea scump.

Unde mai pui că editorul a ştampilat pe toate copertele seriei de autor M.V. Llosa (tradus în română) inscripţia Premiul Nobel pentru literatură, fără a menţiona anul. Lăsând să se înţeleagă - în scopuri de marketing „deştept”, bazat pe o românească, deci pardonabilă & „minoră” ambiguitate (o practică și alții, la noi), spre prostirea entuziaștilor semidocţi hip - că baş pentru cartea pe care o ţii în mână peruanul a primit Nobelul. Asta cu condiţia să nu fi ajuns deja să credem că a fost nobelizat pentru întreg raftul!

Mai bine dau banii aceia pe un abonament de un an la Institut Français. Şi-s gata să suport cu stoicism larma copiilor aduşi cu arcanul de părinţii nouveaux riches la lecţii de franceză.

citiţi-l pe Henry James

Dacă vreodată vă veţi regăsi imobilizat din nou într-o „criză” de cititor, cinci cărţi începute şi (pe cale de a fi) abandonate pe noptieră, altele reînghesuite cu nejustificat regret în rafturi, şi inima pradă ghimpilor vinovăţiei, şi semnele părăsite amăgitor între pagini, ca pentru o altă dată - uitaţi totul, citiţi-l pe Henry James! Orice din H. James, căci nu am dat peste nici o operă prost alcătuită de-a acestui autor excepțional. Începeți chiar de astăzi cu Washington Square, de exemplu.

Joyce Carol Oates

Femeile lui Joyce Carol Oates se lasă dominate voluptuos de bărbați, indiferent care e natura relației - căsnicie sau adulter. Bărbații le acaparează, le captivează (le țin captive, la propriu, câteodată). Ei întind doar lațul, ele intră singure în rotundul imperfect al lațului, și-l strâng cu delicatețe ca pe un cordon chic în jurul taliei.

Dorința fascinantă (compulsia) de a sări orbește în neprevăzut, atractivitatea subită a primejdiei. Femeia - victimă a propriei specii. Bărbatul o ia (ca pe o marfă), o posedă, intră în posesia ei, o îngrădește, timp în care el își caută deja o altă împlinire efemeră, în altă parte. Fără a slăbi lațul. Actele de clemență, fărâmițarea proprietății îl emasculează. Bărbați care se înfig în femei până-n prăsele, până în conștiința acestora. Bărbați pe care femeile îi interiorizează, îi integrează în propriul psihic (ca pe tații lor).

Nu se îndreaptă nici o fată înspre un băiat necunoscut, întins la soare pe plajă, ca să îngenuncheze lângă el și să-i mângâie părul, brațele, întreg trupul. Ca el s-o ia apoi deasupra lui și s-o sărute pasional. Nu se întâmplă asemenea lucruri. Dar e frumos să le crezi posibile.

Șaman-isme

Dacă Șaman de Adina Dabija este „una dintre cele mai spectaculoase cărţi apărute, în ultimii ani, în limba română” (Simona Sora, Dilema veche, nr. 483, 16-22 mai 2013), nu sunt atât de sigur că această apreciere neînfrânată e de privit ca un compliment pentru autoare cât ca un diagnostic nu prea măgulitor pentru restul scrierilor recente din literatura noastră. Înseamnă că stăm prost. Scurt: dacă Șaman e spectacol, nu știu dacă vreau să citesc celelalte romane „spectaculoase” de după 1989! Cu excepțiile, mai vârstnice, numite: V. Vosganian și C. Teodorescu (bine, treacă și câte ceva din M. Cărtărescu & G. Adameșteanu).

Doamna Sora a scris foarte frumos despre Șaman în articolul la care trimit mai sus. Din acest motiv am și cumpărat cartea. Dacă ar fi trăit, alș mi-ar fi servit de la fileu o replică-perdaf care ar fi făcut referiri nimicitoare la memoria mea prea scurtă, legat de alte recomandări bizare emanate din rubrica dilematică a Simonei Sora (țin minte și acum ce consternare mi-a produs un neașteptat fragment elogios la adresa lucieit, în plin „conflict” internautic; dar aflu că erau cam prietene, făceau schimb de mâțe). Iar acum, întocmai văcarului, am pe cine da vina: pe sat. Satul e de vină că am întâmpinat opera Adinei Dabija cu niște așteptări aproape frenetice! Mi-am amânat alte lecturi, (Zweig, Peixoto, Yourcenar - de pe listele mele, destinate să pună ordine în haos) ca să mă arunc fără discernământ, cu nebănuite resurse de credulitate, în lectura Șamanului.

Din toare referințele găsite despre carte, înainte să mă apuc de treabă, e valabilă doar aceea cu „se citește pe nerăsuflate” (O. Nimigean, pe coperta a IV-a). Cineva ar putea spune că mă contrazic. Însă chiar e posibil să citești cu sufletul la gură un roman nu neapărat spectaculos, ci scris bine. Șaman e scris bine, cuminte, corect, cinstit. Nu am putut discerne, totuși, nimic realmente „curajos” în pagini, în sensul dat adjectivului de Simona Sora în cronica domniei sale. Pe lângă „aprecierile” înșirate mai înainte, aș adăuga neapărat și aceea că am citit un roman pur (vădit și neascuns) feminin. Nu mă puneți să definesc ce înțeleg eu prin romane „feminine”, că nu ajungem departe, nici nu isprăvim subiectul. În orice caz, nu e vorba de ceva măgulitor. Fără forță. Fără vână. Diafan, cețos, levitant. Lirism în cantități diabetice, lirism de liceu, întrerupt, ce-i drept, de unele pasaje impecabile.

Dacă ar fi să-i comparăm scriitura cu un gen muzical - A. Dabija compune un vals în genul lui Berlioz. Prozatoarei nu-i lipsește simțul ritmului, dar nu și pe întinderi mari. Dovedește capriciosul obicei de a-și abandona partenerul (cititor) în timpul dansului. Nu dezvoltă suficient. Rezultă de aici o caraghioasă mișcare de rotație a cititorului în jurul propriei axe.

Misoginismul ce pereche are când e adresat bărbaților (români)? Ei bine, găsim și din ăsta în carte. În schimb, bărbații canadieni sunt de un rafinament ce frizează cabernet sauvignon-ul... Categorie în care bănuim că se numără și înclinația lor pentru sex în grup și ménage à trois. Un mascul român ortodox, grosolan, nespălat și ursuz, nu ar accepta niciodată grozăvii din astea în patul matrimonial, nu-i așa? Am fi surprinși...

În fine, până să citesc niște interviuri cu Adina Dabija, fusesem și mai pofticios să-i trântesc romanul. Însă m-a potolit considerabil o anume confesiune, care, într-un mare fel, tranșează și justifică totul: „Nu mă consider scriitoare, de exemplu. Sunt cineva care încearcă să vadă cine este și să înțeleagă ce se întâmplă.” Ei bine, abia de aici ar fi trebuit să începem. Nu-mi pusesem în gând să deconstruiesc valoarea metafizică, de autoficțiune sau de bildung a prozei de față. Dar și stilul scriiturii e departe de a fi pe gustul meu. Și atunci, ce mai rămâne din entuziasmul inițial?

Rămâne un episod puternic, construit ca la carte, către final. Înaintea călătoriei inițiatice în ținutul inuiților, într-o cameră de hotel eliadescă (vezi Noaptea de sânziene), alter ego-ului autoarei i se arată - în vis? aievea? - două figuri paterne: tatăl real întors din morți, acum mai înțelept, tatăl care cu ani în urmă renunțase lesne la ea, spre binele fetei (o fac mulți alții, în numele acestui Bine), la o vârstă infimă o dăduse unei mătuși, și un prieten apropiat, care, într-un rând, jucase cu mai mult succes rolul de tată, în viața ei de adult, o protejase, o răzbunase. O ajutase să spere că omenia dezinteresată este încă posibilă. Fragmentul m-a emoționat cât nu m-a mișcat cartea întreagă.

„Nu este o îndepărtare de poezie în adevăratul sens al cuvântului. La un moment dat, sufletul tău e mai fluid, simți nevoia de poezie – cum e în etapa în care descoperi poezia. În altă etapă de transformare a sufletului, simți nevoia să analizezi.” (interviu pe bookaholic.ro) Nu mă feresc să spun că mă ia cu fiori ori de câte ori dau peste acest tu impersonal ca opțiune de traducere (îmi pare vulgar, neîngrijit) sau de narațiune, iar când cartea e scrisă numai bazându-se pe tribulațiile câte unui tu de acest soi (te trezești, te speli, te gândești că, treci strada și simți că...), mă năpădește urticaria! Mă neliniștesc într-un inexplicabil fel cei care vorbesc despre sine la persoana a doua...

Una peste alta, prozatoarea scrie cum ar face-o cineva care nu a consumat foarte multă beletristică. Cititoare de esoterisme, mistică orientală și despre miracolul plantelor - da. Sare în ochi imediat.

Pe Adina Dabija o apreciez acum mai mult privind-o prin lentila interviului de pe bookaholic. Pare a fi un om minunat. Echilibrat. Nu se ține a fi o scriitoare, or asta ar fi fost îndeajuns să-mi spulbere apetitul critic. Nu o preocupă „viața literară”, tabere de creație, petreceri ieftine, beții între „artiști” - unde vom găsi mai mulți entuziaști lipsiți de talent, plus paraziții lor, decât oameni cu har. Sentimentul meu penibil și înciudat se îndreaptă, de aceea, pentru a fi cumva decontat, către d-na Sora, căreia i-am dat din nou ascultare cu naivitatea uitucului vesel. Sunt eu penibil, deci, că m-am lăsat prostit de obișnuitul cor al lăudătorilor, mâini ce spală alte mâini, decăderea criticii, primatul prietenușagurilor...