Pastorala americană

American Beauty

“Trei generaţii. Toate au crescut. Au muncit. Au economisit. Succesul. Trei generaţii extaziate de America. Trei generaţii care au devenit parte a unui popor. Şi acum, cu cea de-a patra, totul se dusese de rîpă. Lumea lor fusese vandalizată complet”. Sau: povestea dramatică a căsniciei unui fiu de evrei de-a treia generaţie post-emigrare – care nu-şi mai dorea să fie perceput ca evreu, ci să se confunde ireversibil cu The American Dream – cu o irlandeză, fostă Miss New Jersey, care se săturase să mai fie frumoasă, hotărând să devină cea mai prolifică văcăriţă a ţinutului (de unde şi titlul romanului, Pastorala).

Progeniturile a două familii non-WASP, o “monstruoasă coaliţie” iudeo-irlandeză, îşi unesc destinele, îmbătaţi de perspectiva accederii în anticamera Visului American, eveniment petrecut graţie privaţiunilor, disciplinei şi spetelii părinţilor lor. Prima generaţie de americani recenţi despovărată de pronunţia ridicolă în limba engleză, de obsesia identităţii şi a originii. Prima generaţie care-şi putea permite cu adevărat să venereze, ca unic zeu, Banul (moneyteism, ar glumi amar, poate, P. Roth) şi să îmbrăţişeze, ca unică rasă revendicată – Reuşita!

Suedezul (Seymour Levov), fiul regelui mănuşilor de piele – protagonistul Pastoralei americane a lui Philip Roth -, un “sportiv învingător”, un campion înalt şi blond al celor mai iubite sporturi (baseball, football, basketball), se regăseşte, la ieşirea din adolescenţă, întru totul contopit cu visul tatălui său despre izbânda obligatorie a emigrantului european în Statele Unite ale Americii. Speranţele întregului cartier evreiesc al oraşului Newark se concretizau în “magnificul trup” cu trăsături teutone al Suedezului (poreclă lipită de el definitiv de primul lui antrenor de baschet). Un “mesia” al inserţiei sociale, al asimilării. Nădejdea întregii sale rase!

Nimeni nu se pricepea “să rezolve” mai bine ca acest “Suedez” semit şi cu o mai imperfectibilă inconştienţă conflictul interior al evreilor “care vor să se confunde cu ceilalţi şi, în acelaşi timp, să iasă în evidenţă, care insistă că sînt diferiţi şi insistă că nu sunt cu nimic diferiţi”. Era atât de pătruns de “botezul” americanităţii încât era greu să decelezi într-însul trăsăturile clişeice, prejudecate, ale iudeilor: smiorcăiala, supunerea simulată, iraţionalitatea, prefăcătoria, şiretenia, intriga. Însă, şi mai adecvat îl portretizează propriul frate, Jerry: “Era un tip teribil de plăcut, de modest şi de stoic. (…) Nu era un tip pătimaş. Doar un ins inimos, a cărui soartă a fost să fie futut de nişte adevăraţi demenţi”.

Astfel, uzând în felu-i caracteristic, neostentativ, de aceste calităţi din care era în exclusivitate alcătuit, Seymour Levov ar fi atins, în perfectă tihnă, atât statutul de respectabil milionar – armonios dizolvat în acea upper middle class a SUA – cât şi centenarul, dacă nu i s-ar fi “defectat”, la un moment dat, fiica: Meredith-Merry Levov.

Pastorala învinsă de ideologie

A patra generaţie americană a familiei Levov – întruchipată de sărmana, smintita şi totuşi inteligenta Merry, cea de la care se aştepase atingerea succesului absolut, implicit ruperea cu respectul pentru îngustimea tradiţiei evreieşti (tradiţie ce fusese, totuşi, unul din ingredientele principale ale Reuşitei…) – dă greş! Istoria dă năvală în viaţa tihnită a Suedezului şi a familiei sale. Istoria americană vine să tulbure pastorala.

Odată ce odorul său de fată “se defectează”, Levov jr. – om de cuvânt, manufacturier cu o preţuire de neclintit pentru gentlemen’s agreement, deloc obişnuit cu sondarea de sine, darmite cu judecarea semenilor – cade în cursa unei devastatoare introspecţii. ”Şi dacă există ceva mai rău decît autoanaliza făcută prea devreme în viaţă, acel lucru e autoanaliza făcută prea tîrziu”. Unde a greşit el atât de flagrant, încât fiică-sa să devieze într-un asemenea hal de la buna creştere şi educaţia şcolară fără cusur pe care i le-a asigurat?

Ce anume poate împinge a proper American girl în ghearele ipocrite, “progresist-liberale” ale unei doctrine în esenţa ei criminală, deşi, în mod făţarnic, pusă în slujba pacifismului? Cum eşuează, “de regulă”, o progenitură? Din pricina unui nesăbuit gest patern, comis timpuriu şi pasibil a fi interpretat de copil ca un avans sexual incestuos? Din “prea mult bine”? În aşteptarea unei atitudini părinteşti ferme, care să pună capăt teribilismelor adolescentine? Ca “ripostă”, ca protest faţă de bunăstarea călduţă, autosuficientă, fluturată cu mândrie de părinţi şi cu nişte consecinţe uneori strivitoare pentru personalitatea fragedă a copilului? Întreg romanul este răscolit de şi construit pe aceste întrebări, cu obişnuitele variaţiuni, speculaţii, răsturnări de tonalităţi şi schimbări bruşte de accente original rothiene.

Insolvabila singurătate

Ce pare a-şi fi propus Philip Roth să transmită din hăţişul, pe alocuri, halucinant al paginilor Pastoralei…, din monoloagele interioare de-o luciditate lipsită de speranţă, e că, deşi deosebit de înzestrate în a iluziona până la psihoză masele, mai ales pe veşnicii candidaţi la frustrare, ideologiile nu-s capabile să rezolve preocupările într-adevăr chinuitoare, frământările reale ale individului uman: singurătatea, bătrâneţea, finitudinea. Acestea sunt câteva din marile suferinţe intime ale umanităţii, pe care nici Revoluţia permanentă propovăduită de avortonii lui Marx, nici consumismul capitalist nu pot visa să le treacă în tabelul-manifest cu probleme “soluţionabile”.

Puterea cuvintelor bine aşezate

Dacă la alţi autori favoriţi am îndrăgit ştiinţa lor de a lăsa lucrurile în suspensie, de a jongla cu elipsele, cu subînţelesurile, la Roth ador ambiţia lui impetuoasă de a spune tot. Angoasa totalizării. Tot şi de-a dreptul. Fără ocolişuri, fără a cădea în ridicol, mulţumită şi cunoscutei doze de autozeflemisire; fără pudori stupide – despre mizeria condiţiei de om.

Spre deosebire de romanele scrise de romancierul nord-american în anii 2000 – excelând prin frazarea de diamant, şlefuirea obsesivă, alegerea migăloasă a celor mai percutante expresii colocviale, formatul compact -, Pastorala americană, terminată în 1997, ne înfăţişează un Roth (sau Zuckerman, căci el narează…) baroc, reuşind, totuşi, un slalom de punctaj maxim printre preţiozităţi, lungimi inutile şi prolixitate; un Roth industrial (în sensul propriu al cuvântului), stăpân pe o neîntrecută metalurgică a textului, îmbătat de puterea cuvintelor bine aşezate de a genera imagini stridente, inconfortabile şi de a vehicula idei controversate, lipsite de bunul simţ anesteziant regăsit de noi la alţi scriitori (nu mai puţin valoroşi).

Un Roth al dialogurilor frenetice. Am impresia că aceste dialoguri, de un realism mai rar întâlnit în literatură (dar deloc străin de literatură), sunt punctul lui forte, alături de sarcasm, cinism, ironie, alături de talentul de a parodia, de a maimuţări luarea în serios şi snobismul high-flown arty, refugiul fanatic în doctrine politice. Un Roth înviorător, necontaminat de militantism, care îmbucură prin detaşarea lui batjocoritoare, relativă la politicul dus la nivel de religie, dar şi faţă de rigiditatea perfecţionistă a campionilor fericirii din clasa de mijloc.

P.S. NU m-a prea convins traducerea. Ceva (din fericire, abia perceptibil) nu funcţionează acolo, probabil că adaptarea. Sunt curios, de pildă, ce expresie americană este tradusă, exasperant, prin futu-i… Tot e bine; ce s-ar fi întâmplat dacă traducătoarea ar fi optat pentru “în puii mei”!?