Henderson, regele ploii

Antipaticul Bellow

Cu prilejul lecturii prolixei scriituri Henderson, regele ploii, se întâmplă pentru a doua oară – după lectura furioasă alocată romanului Ravelstein – să fiu prins în turbionul atracție-respingere față de modul lui Saul Bellow de-a face literatură. Un considerabil potențial de antipatie își doarme somnul de frumusețe în paginile înnobelatului american. Am impresia că, dând curs exuberanței sale epice, nu rareori i se întâmpla să piardă simțul măsurii, al echilibrului dintre fluxul imaginației și simțul realității – în calitatea sa, larg recunoscută și trâmbițată, de romancier de-un crud neorealism.

Cu un start în forță, de-o ironie acră, ostentativă, nu neapărat rafinată, dar de foarte bună calitate, bucată în care satirizează neîndurător obiceiurile neoburgheze ale proaspăt ieșitei din război societăți americane, Henderson… cade apoi într-o destul de patetică (pentru că, aparent, necontrolată) pledoarie pro-instinctualitate, pro întoarcere la origini, la ”naiva puritate inițială”. Ajunși în miezul tramei cărții, ne surprindem căutând, zadarnic, avizi, o oază de umor, din acela savurat la început, care să mai dilueze puțin din impresia de făcătură, de farsă și din stânjeneala cu care realizăm că am parcurs deja 300 de pagini și tot ce-am ”izbândit” a fost să consumăm enorm din timpul liber (de altfel, restrâns) pe care l-am fi putut acorda unei opere cu adevărat semnificative.

Nici o șansă, însă: autorul își ia protagonistul foarte în serios, iar sarcasmul cu care l-a tratat în primele pagini (ale îndestulătoarei vieți burgheze) se ivește, în a doua parte a cărții – cea a evadării în sălbăticie, doar în variantă mult îndulcită și în mod sporadic; am zice: ivoluntar. Nu aș fi avut nimic împotrivă să citesc un roman plin de patos, dacă acest patos ar fi fost judicios distribuit în pagini. Nici nu m-am apropiat de o nouă lucrare a lui S. Bellow cu intenția prejudecată de a mă strica de râs. Dar așa, după ce am gustat o halcă însemnată de umor acid, evreiesc, în prima ei jumătate, mi-a fost sincer greu să iau în serios ”argumentația” stufos construită, și, în opinia mea, căznit satiriza(n)tă, în sprijinul le bon sauvage, din a doua jumătate.

Daniel către Nabucodonosor

Henderson este de profesie… moștenitor sexagenar, o matahală de om bogat (avere de 3 milioane de dolari), aprig veteran de război, ”cam lipsit de noroc”, dar care, de regulă, ”acționează fără să stea pe gânduri”. Se află la a doua căsnicie, nici aceasta din cale afară de reușită. Motto-ul vieții sale, lozinca după care se ghidează în acțiunile sale, mai mult sau mai puțin închegate, este un verset din Biblie, profeția lui Daniel către Nabucodonosor: ”Că tu vei fi alungat dintre oameni și vei locui împreună cu animalele câmpului”. Nu am habar care ar fi interpretarea teologică cea mai apropiată de adevăr a acestor cuvinte cu tâlc din Scriptură, cert este că agitatului nostru bogătan i se năzare să le aplice ad litteram. Mai întâi, va crește porci. Va crește porci din pasiune, din dragoste, nu ca să facă bani. Și mai avea un motiv solid pentru această opțiune: acela de a-și scandaliza neamul (evreiesc). Totuși, va veni o vreme în care a-și vedea de porcii lui nu-i va mai procura suficientă excitație cotidiană cât să-l ajute să-și tranchilizeze spaimele existențiale.

Viața apropiindu-i-se de zenit, neputincios a se mai amăgi în continuare că tihna traiului său lipsit de griji materiale nu seamănă, în fapt, cu o moarte ”pe picioare”, se hotărăște să plece în pustiul Africii. Pornește la drum cu gândul ferm de a rămâne în savană până ce va fi pregătit să întâlnească din nou oameni, însă fără a-i răni, fără a-i duce la disperare – cum îi stătuse în obicei până atunci. O puternică voce interioară, ale cărei intenții, îi erau, inițial, greu inteligibile, începuse de la un timp să-l mâie – ”Vreau, vreau, vreau!” – înspre târzia trebuință a regăsiri de sine (Ichfindung sau Selbstverwirklichung esențializează impecabil limba germană, fără a avea nevoie de peste 400 de pagini ”pilduitoare”).

”(…)lumea îi poate părea ciudată unui copil, dar lui nu-i e frică de ea, cum îi e omului matur. E fermecat de ea. Dar omul matur e în general îngrozit de lume. De ce? Din cauza morții.” Așa că dl. Henderson aranjează să fie ”răpit de necunoscutul vieții” – un truc care, i se pare lui, îi va îndepărta/păcăli moartea. Iată-l, dar, pe fermierul prolific, fost mare iubitor de porci, dansând cu leii sau lăsându-se ”psihanalizat” de o șefă de trib, într-un colț uitat de Africă, pentru a-și demonstra că nu este unul dintre acei morți-vii ”realizați”, care nu fac altceva decât să-și doarmă viața în așteptarea implacabilului sfârșit. Nu se înșală regele Dahfu când îi pune, și el, diagnosticul: ”Unele părți din dumneavoastră sunt înmormântate de atâta timp, că ar putea să fie categorisite drept moarte.”

Prostia americană

Subiectul este generos și – până să ajungem la punctul de maximă tensiune al istorisirii (când, din păcate, totul capătă lungimi nepermise și senzația de încropeală dilentantă devine de neignorat: animism, newage-ism, rousseauism) – chiar captivant! Paginile zboară, realmente, pe nesimțite. Romanul ne absoarbe. Am fost surprins și încântat, la un moment dat, să-l regăsesc până și pe Ion Creangă cel din Prostia omenească în talentul și tehnica narativă ale lui S. Bellow… Ceva nou?

Recomand cartea, sumar prezentată mai sus, doar în virtutea prețului ei actual (onest), amatorilor de Bellow, dar și neinițiaților dornici să citească un soi de Povestea porcului reinventată de un posesorul unui Nobel pentru literatură (mă întreb dacă a fi scris cu duioșie despre semi-sălbatici l-a ”recomandat” apoi pentru lista scurtă a acestui premiu). Personal, dacă aș fi știut ce mă așteaptă în pagini, m-aș fi apucat mai degrabă de Moby Dick. Melville a tratat o ”chestiune” asemănătoare (atâta că ceea ce la Melville e epopee, la Bellow atinge abia dimensiunile unei psihodrame) la standarde neegalate ulterior.