Cozi de șopârlă

Blocada tramvaielor

Ucenicind încă din copilărie – de voie sau de nevoie, dar cu ochii bine deschiși la secretele meseriei – într-un atelier foto care onora nunți sărăcăcioase și botezuri, la numai 20 de ani, David promitea deja să ajungă un mare reporter-fotograf – în căutarea imaginii ”adevărului gol și simplu”, fără încadrări pedante și elaborate. ”Și așa și este, am poza în mână: cu o lumină spectrală dinapoia geamurilor, puțin strâmb și ca o piază rea, tramvaiul vine peste tine cotind pe șine sub o cortină de apă, învăluit ca o aură zbârlită și împrejmuit de mulțimea indiferentă și plouată, o mare de capete care se agită în jurul lui ignorându-l, oameni încovoiați de strășnicia vremii, unii protejându-se cu umbrele, alții cu ziare, cei mai mulți cu nimic. Ai zice că tramvaiul luminat din mijlocul mulțimii este o apariție fantomatică iscată din măruntaiele aversei.”

Se întâmplă ca aceasta să fie fotografia veții lui de artist nesortit de astre. Un instantaneu care capătă neaşteptate valențe de dizidență politică în Spania dictaturii franchiste: un tramvai, circulând fără pasageri prin Barcelona înecată de o ploaie nemiloasă. Suntem în 1951, locuitorii orașului protestau tăcut (dar gata oricând să erupă cu violență), boicotând compania de transport public din pricina scumpirii biletelor de călătorie în plină criză economică.

Înapoi în timp, în urmă cu doar șase ani, întâlnim un David puber, ținându-se numai de măscări, colecționând în neștire cozi de șopârlă – ”leac universal” pentru toate bolile, inclusiv pentru hemoroizii bunului său prieten, Paulino. David – refuzând să mai crească, deși i se tot cere asta, imperios, din toate părțile, jucând timid impostura până și-n privința propriei sexualități. Își alimentează imaginația și nevoia de fantastic, memorând și folosind în mizera sa existenţă replici din cărți, din filme ieftine sau desprinzând cu neegalat talent povești fabuloase din fotografiile (de familie sau tăieturi din reviste) lipite pe pereții casei părintești. David cel efeminat, cârlionțat, scurgându-i-se ochii după rufăria intimă, întinsă la soare pe-o tufă de grozamă de blonda cu piele măslinie: fata din vecini. De nerecunoscut, pe urmă, așa, travestit în straie de fetiță, cu gleznele sale fine și pulpele bronzate, vizitându-și bunica senilă la azil în chip de misterioasă Amanda (o ultimă nălucire a bătrânei, cu puţin înaintea morţii), pentru a-i face un ultim hatâr, dar și pentru a atrage atenția femeii, care se obstina să nu-l învrednicească nici măcar cu o privire, când mergea să vadă de ea, însoțit de maică-sa.

Recuperarea tatălui absent

”- Întotdeauna i-a plăcut să se deghizeze, dacă la asta vă referiți. Și mie-mi plăcea la nebunie când eram tânără”, îl apără mama sa. ”Fiul meu, când va fi mare, va fi artist. Or artiștii, după cum știți, sunt mai altfel decât noi, fac lucruri ciudate.” Până la urmă, am adăuga noi în ”apărarea” incertului plod: de ce alte mijloace îi poate trăsni în cap unui copil să (ab)uzeze pentru a-și suplini (a-și uita?) într-un fel tatăl mereu absent (care nici nu-i dorise venirea pe lume) și pentru a prezerva, anxios, numai pentru sine, dragostea mamei, dacă nu de: inventivitate, spirit ludic (ca să nu zic regres în infantilism), de-o mitomanie de largă inspirație, de impostură sau, la rigoare, de ambiguitatea sexuală?

Juan Marsé lasă depănarea poveștii Cozilor de șopârlă în seama unui copil nenăscut, ”fără prea mare poftă de a-mi croi drum spre sângeroasa splendoare a lumii acesteia.” Din pântecele mamei, ”un fetus foarte flecar” narează chiar și de la distanță, deocamdată plutind iresponsabil în placentă, însă sufletește implicat în desfășurarea evenimentelor, nenumăratele năzbâtii serioase ale fratelui mai mare – David, pendularea lui amețitoare între tangibil și neverosimil. Acesta din urmă, în căutare de modele masculine puternice, dar, în aceeași măsură, setos de originalitate, ”rivalizează” cu trei bărbați care, în momente temporale destul de distincte, își dispută favorurile tinerei, atrăgătoarei și impertinent de roșcatei sale mame.

1. Tatăl, Victor Bartra – un fost militant de antifascist, vânat de poliție, fugar și cam bețiv, care rătăcește prin lumea fantazată de fiul său cu nădragii rupți și cu o fesă rușinos despicată de-un ciob de sticlă, pe când o ștergea de sub nasul sticleților; jalnic erou, vărsându-și “generos curul pentru un viitor mai bun și pentru victoria idealurilor noastre”. 2. Un pilot britanic (posterul lui, la loc de cinste în camera băiatului), refugiat din calea naziștilor – între el și Roșcată, înțelegem, avusese loc un coup de foudre stângaci mascat, dar împărtășit, în scurtul răstimp cât aviatorul fusese găzduit (ascuns) de familia Bartra. 3. Chipeșul polițist – coborât, ai zice, din benzile desenate americane -, însărcinat cu supravegherea casei proscrisului Bartra, cade și el în mrejele, totuși, neîntinse, neintenționate, ale irezistibilei Roșcate.

”Fortis imaginatio generat casum”*

Familia lui David și a nenăscutului său frate locuiește cu chirie în câteva odăițe dintr-o, odinioară, măreață vilă a unui orelist, la periferia Barcelonei. Vila e situată pe buza unui, odinoară, tumultuos torent, care a lăsat în urma lui o râpă ramolită, înfundată cu gunoaie menajere și stârvuri. Capul familiei, odinioară un erou, lipsește de acasă de luni de zile, bănuit a-și fi refăcut altundeva viața de alcoolic și muieratic, așa cum dăduse unele semne încă din timpul vârstei de aur a relației sale cu focoasa-i soție. Spania întreagă e obligată să se hrănească din născociri, din amintirea gloriei sale de… odinioară. Oamenii ei își trăiesc acum pitiți viața.

Fantastica viață interioară a lui David se țese, scurtă, tristă și febrilă, între cele trei ”borne”, aparținând de o realitate imprevizibilă: labirinticul său cămin de împrumut, torentul secat și cinematograful cu filme peticite. Un decor, prin ruina și inconsistența lui, cum nu se putea mai potrivit pentru infinite fabulații. Plăsmuirile minții îndulcesc, vremelnic, penuria și sentimentul apăsător al regresului, umplu himeric stomacul, mint nevoile și fac să pară surmontabile slăbiciunile. Aceasta, însă, câtă vreme injecțiile cu fabulos sunt atent dozate. Altfel, parafrazând un pic ceea ce spune proverbul latin*: o imaginație stăruitoare se poate revărsa în real, alterându-l. Veți vedea în ce mod, în carte.

În cea mai mare parte a romanului Cozi de șopârlă nu vom identifica hotare bine definite între realitate și închipuire. Iar trecerea epică de la una la cealaltă este realizată în stilul marii literaturi. Cartea ar fi putut foarte bine să fi fost ”despre nimic” și tot m-aș fi declarat copleșit de nivelul compoziției, de poezia pură și brutală ce răzbate din unele pagini, de rezonanțele limbii originale, păstrate, parcă, intacte în limba română!

”Nu știu ce fel de însorită îndurare cade peste torent și peste vocile fără trup care răsună aici. În coturile întunecoase ale fostelor vâltori de ape, unele pietroaie acoperite de mușchi par niște sipete. Cu ifosele și vicleșugurile sale de râu, deși nu mai poate arăta altceva decât malurile difuze și albia uscată cine mai știe de când, torentul simulează un vuiet de ape iuți și răgușite, îndărătnicindu-se încă să se manifeste și să care cu ele orice gunoi care tot ar zăcea dosit prin vreun cotlon, orice lucru nelalocul lui, aruncat, disprețuit, nefolositor, precum sângele rebel ce putrezește în curul tatei.”