Spune-mi ceva despre Cuba

Stalin – emigrant în SUA

Din câte am înțeles, Spune-mi ceva despre Cuba a fost, inițial, gândită de Jesús Díaz și de prietenii lui ca un scenariu de film. Bag de seamă că ideea l-a prins într-o asemenea măsură pe scriitor (printre altele, și cineast) încât acesta nu s-a mai putut opri din scris decât atunci când romanul a fost gata.

L-aș imagina ca pe o peliculă blagoslovită cu o distribuție lipsită de celebrități, ci, dimpotrivă, animată de actori anonimi, proaspeți ochiului, capabili să transmită vibrația aceea din spatele paginilor: dor, inadecvare, credulitate, senzualitate; un film-pastel, delicat, circular – un cerc care, însă… nu se închide, mustind de o nostalgie aproape de neînțeles pentru un anglo-saxon educat în rigorile logicii și-n cultul muncii; un film în care protagoniștii să fie ”mutați” de colo-colo pe pânza cinematografică, din vârful pensulei, întocmai unor pete de culoare ale căror profunzimi să fie puse în valoare nu atât de obositoare pagini de introspecție cât de felul cum, de pildă, cade lumina soarelui într-un anumit moment al zilei. Un film în general cețos, imprimat în tonuri pale și subiectiv ca amintirea – în genul îndeobște îndrăgit de mine -, narat din off, cu duioasă ironie, așa cum numai regizorii hispanici știu să conceapă. Povestea unui om bătut de destin cu afecțiune.

Martínez, sau ”vocea din off”, este fiul quadragenar al unui tată spaniol, are mamă cubaneză, este născut și locuiește la Havana și printre multiplele-i metehne se numără aceea că părinții i-au pus prenumele Stalin, după ”tătucul popoarelor”. Nu e singurul dintre plozii familiei tarat cu un nume revoluționar: soră-sa răspundea la imposibilul nume de Stalina, iar frate îi era Lenin… Stalin cere azil politic Statelor Unite. Curat titlu de tabloid! Stalin emigrează în două rânduri în SUA, dar cam fără voia sa! Stalin nu poate abandona cu lejeritate idealul depășit al unei Cube prospere, deși e umilit de înapoierea în care se zbate, el – totuși, absolvent de stomatologie, și nedreptățit și scandalizat zilnic de corupția semenilor. Din fericire, Jesús Díaz nu face apologia mincinosului paradis al Cubei castriste, jinduit din toropeala bibliotecii de toată stânga vest-europeană. El scrie despre dorul de casă al desțelenitului și despre anxietatea indusă lui de stringența adaptării la tumultul tehnicist al Occidentului; despre sentimentul de trădare, care nu apare raportat la politica de stat a patriei, ci la familia lăsată în urmă, pe decrepita insulă totalitară. Trădarea din închipuirea lui Martínez = ”vina nestinsă a exilului”, vina fericirii lui departe de familie (în prezentul romanului, fericirea americană a dentistului era încă în proiect).

Ghidul azilantului în șase pași

”Stalin era prost de bun; sfios și nesigur, incapabil să ia singur o hotărâre. Poate că de aceea, bietul de el, îl lăsase nevasta pentru altul. Cineva trebuia să-l împingă de la spate, să-l ajute să trăiască.” Tocmai de aceea, Yemaya sau cine știe ce altă zeitate uitată a Cubei atee aranjase să-l… ”emigreze” (în ciuda împotrivirii bietului), la o vârstă mijlocie, când viața lui insulară nu mai prevestea nimic deosebit, blazarea prinzându-l binișor în laț. Statele Unite ale Americii, aflate de la câteva lungimi de plută artizanală, erau un tărâm pe care Stalin Martínez se obișnuise să-l urască, manipulat ideologic pe timpul celor trei decenii și jumătate de istovitoare ”revoluție permanentă”, declanșată pe când avea el șase ani. În același timp, tehnica și cărțile tehnologice, filmele americane și muzica îi treziseră față de Țara tuturor posibilităților o ”admirație vecină cu idolatria”. Îndemânatic doar într-un domeniu profesional penibil plătit în țara de origine, inapt să facă bani la negru, din ”bișniță”, cum reușeau tot mai mulți concetățeni ai săi, încornorat de voluptuoasa stripteuză mulatră Idalys (portretizată cu o forță erotică capabilă realmente a o ”scoate” din carte!), antieroul nostru este luat de-a binelea în grijă de propria Soartă, ce pare mai degrabă exasperată de dolce-le și naivul lui far niente.

Șase capitole alerte are cartea, corespunzătoare celor șase zile petrecute de refugiatul nostru de conjunctură pe acoperișul casei fratelui său, Lenin (un nearly American), decojindu-se încet sub soarele nemilos al Floridei, în așteptarea zilei în care ar fi arătat ca un plutaș cubanez ”clasic”, numai bun pentru râvnitul statut de azilant. Nu-mi șade în obișnuință să fac dezvăluiri lipsite de bun simț din intriga cărții. Voi mai aminti, deloc în treacăt, umorul cu totul special (absurd, potolit, amărui sau, pe alocuri, extroverit-hohotitor), ce condimentează în cantități nesupărătoare mai fiecare pagină. Stilul literar aparte al lui Díaz: unul dintre scriitorii care au găsit calea către profunzime uzând de simplitatea rostuirilor lexicale. Din câteva salturi, m-am trezit la mijlocul cărții și, mărturisesc, am regretat apoi că numărătoarea filelor era descrescătoare. Spune-mi ceva despre Cuba mi-a apărut în cale taman în clipele când hotărâsem să fac o pauză de beletristică și să mă ”detoxific” cu niște eseuri sau cu istorie. Și s-a dovedit – departe de a fi fost o ”lectură de plajă” – că, până la urmă, am avut parte de cea mai tonifiantă scriitură parcursă în ultimele trei luni. Am citit-o cu bucurie.