Escaladează muntele doar cât să te lămurești că e un munte. Niciodată până-n vârf. Cam așa povățuiește un proverb antic, probabil chinezesc, căci chinezii au zicale la îndemână pentru toate situațiile. Aharon Appelfeld se cațără, târâș, cu fiecare carte pe care o concepe, până pe buza rănilor sale sufletești, le pipăie marginile dureroase, dar ne dăm negreșit seama ce spaimă îl cuprinde mereu când e să privească înăuntrul lor. Și ce greu îi cade să-și amintească ceea ce ține prea limpede minte! Povestea unei vieți e o plagă deschisă. Se parcurge cu ochii sufletului acoperiți (a oroare) cu palma, urmărind rândurile printre degete.
De douăzeci de… cărți – se destăinuie autorul – își tot propune să regăsească dumnezeirea copilăriei sale lipsite de umbre, dar și să împărtășească întocmai atrocitățile prin care a trebuit să treacă în timpul prigoanei naziste – copil fiind, evreu fiind: evadarea din lagăr, ”marșul forțat” prin noroaie și prin păduri neștiute, dar mai puțin neprietenoase decât oamenii la porțile cărora a bătut pentru o bucată de pâine și adăpost; hăituit de ”eroicii” soldați antisemiți ai mareșalului Antonescu, slugi docile, cu exces de zel criminal, ale măcelarilor de elită germani. Dar: ”Am scris deja mai mult de douăzeci de cărți despre acei ani, însă uneori mi se pare că încă nici nu am început să-i descriu, că memoria plină, detaliată, e încă ascunsă înăuntrul meu, iar când va țâșni din adăpostul ei, va curge în valuri zile la rând.”
Aharon Appelfeld (77) a edificat ”autobiografia” de față, Povestea unei vieți, în 1999, cu aceeași simplitate înfiorătoare, același ”scris reținut”, comprimat, fragmentar, ironizat de criticii săi (în vremea când în literatura israeliană predomina amploarea, întinderea, ”larg însemna epic”), pe care le-ați întâlnit și-n romanul Badenheim 1939. ”Marșul” său prin stepele memoriei nu a cunoscut încă răgazul sau împlinirea, (pentru că) nici descrierea fidelă, completă, pe care autorul o pândește de când s-a abandonat Literelor.
Estetica emoției
Ar fi indecent să afirmăm despre lucrările lui A. Appelfeld că sunt savuroase sau să folosim alt epitet frivol, de mari pasionați de beletristică… Nu mi-ar părea, însă, deplasat să susțin că acest evreu din Cernăuți e un desăvârșit estetician al emoției! Sigur, nu e cazul nici să-l citim pe scriitorul israelian în poziție de drepți, în picioare, cu o morgă ipocrită pe chip. Deși, poate că noi – dacă aș chibzui mai bine, în ”calitate” de urmași ai ”vitejilor” ostași care trăgeau ca la bâlci în convoaiele de deportați, s-ar cuveni să citim mărturiile acestea în genunchi. Adică pe Appelfeld, alături de G. Konrád, I. Kertész, Primo Levi, chiar și pe B. Schulz – copiii Holocaustului. În genunchi!
Cartea este structurată pe mici capitole, 30 la număr, redactate în goana amintirilor: 30 de mici izbânzi în continuul proces de negociere cu imensa traumă. Memoria, ”fluidă și schimbătoare”, e lăsată să-și facă hatârul, să se împrietenească cu neputincioasele cuvinte pentru a le impregna până-n miez. Dă năvală, tumultoasă, apoi se retrage; cuvintele aleargă în urma ei, promițându-i că, dacă se va întoarce, îi vor sluji și mai fidel. Portrete, scene – de multe ori statice -, imagini estompate, ca de vechi album de familie, filme frânte, din care, prin diverse trucaje ale minții, au dispărut unii protagoniști: de pildă, moartea concretă a mamei lipsește, e evocată metonimic printr-un ultim, scurt și de neșters țipăt… Dincolo de frazele zgârcite curge un ”limbaj” ce datează de dinaintea vorbirii. Un limbaj al simțurilor, care poartă, abia el, informația corectă. ”Neîncrederea în cuvinte am căpătat-o în acei ani. Un flux verbal curgător îmi trezește suspiciuni. Prefer bâlbâiala, fiindcă în ea aud conflictul și neliniștea, efortul de purificare a cuvintelor, dorința de a dărui ceva din propriul eu.”
Un copil întrerupt, un copil al războiului refugiat în contemplare (”bucurie a interiorizării”) din calea realității; un adult care nu a reușit să-și împace (să-și unifice) vârstele ce i-au supraviețuit, neînțelese, în adâncuri; străin în țara semenilor săi, străin în limba de împrumut, cu toate că e ”limba lui Dumnezeu”, cu toate că e limba consângenilor, un grai pe care și-a impus să-l învețe, în chinuri groaznice (tocmai pentru că nu era limba mamei!). Tot ce s-a petrecut cu el și în el s-a păstrat, în ciuda maturizării. Pierderea casei, a limbii, părăsirea orașului său drag, ”suspiciunea, teama, deficiențele de vorbire, înstrăinarea” – simțăminte din care i s-a născut literatura, ficțiunea sub care camuflează ceea ce a rămas de nerostit.
”Cartea aceasta nu este o finalizare, ci o încercare, o încercare disperată, dacă vreți, de a lega diferitele componente ale vieții mele de rădăcina din care au început să crească.” Lectura în limba română e favorizată de o traducere fără poticneli, grație eforturilor lui Any Shilon.
Caricatura: NEWYORKTIMES
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu