Radetzky Marsch, Joseph Roth

 În loc să-mi iau notițe conștiincioase în scopul încropirii unei recenzii, mai bine mă las purtat de firul narativ, ascultându-l ce bine redă, ca aievea, murmurul surd al prăbușirii unei lumi - Monarhia austro-ungară. Cutremurul: secolul al XIX-lea moare după o sută optsprezece ani.

„Lumea în care mai făcea să trăiești era condamnată la pieire. Lumea care avea să-i urmeze nu merita să aibă nici un locuitor mai acătării. Prin urmare, n-avea nici un rost să iubești statornic, să te însori și să mai aduci urmași pe lume.”

Sau Stefan Zweig, în Lumea de ieri: 

„Dar la 28 iunie 2014 a șuierat acel glonte la Sarajevo, iar lumea statorniciei și a rațiunii creatoare, în care fuseserăm crescuți, educați, asimilați, s-a făcut într-o secundă țăndări, ca un vas de argilă gol pe dinăuntru.”

Nemesis

Biografia personajului Eugene Cantor al lui Philip Roth (Nemesis) e determinată dintru început de absența timpurie a părinților. Așa cum biografia (trăsături caracteriale, fapte, decizii epocale, opțiuni profesionale, iubiri, dependențe) oricărui copil, silit să crească fără mamă, fără tată, privat de prezența autorității parentale, este, de regulă, în mare măsură determinată de un asemenea gol ce rămâne de neumplut. La polul celălalt, nu mi-e clar dacă opus, găsim copiii care s-au „bucurat” din plin de ambii părinți abuzivi. Să mai afirme atunci cineva, emfatic, că oamenii-s diferiți, individualități irepetabile, sau că ar cunoaște destine radical diferite unii față de alții.

Există, se pare, o sumă de posibile traiectorii biografice, le-aș numi fără teamă standard, mereu aceleași, cărora, influențați de diverși factori interveniți în procesul dezvoltării, ne supunem. Suferim la fel - îndelung. Ne bucurăm la fel - cu limită. E prea puțin măgulitor, dar nu mai puțin adevărat, să știm că împărtășim același destin meschin cu, probabil, fiecare al 5-lea om de pe planetă.

Profesor de sport la o școală de cartier newarkez, miop, deci inapt pentru serviciul militar, domnul Cantor își dorea să-i învețe pe micuții evrei să fie „vrednici la trup”, ca să n-o sfârșească implacabil prin a fi batjocoriți de brutele antisemite - răspândite în Statele Unite în proporții comparabile cu acelea din Germania hitleristă, nu mare era deosebirea - pentru vina de a ști „să-și folosească doar inteligența” (s.m.). Ca și când a face bani din ascuțimea minții ar fi o nerușinare, o sfidare la adresa majorității ce trudea bovin, asudând din greu. A trudi adamic fiind, bineînțeles, singura formă acceptată socialmente de a-ți câștiga traiul zilnic - în credința anglo-saxonă, (neo)protestantă, a celor cu pigment alb în epidermă...

Poliomielita - noua ciumă, își seducea nu foarte selectiv victimele de pe întreg cuprinsul Americii de Nord, conform unei „norme”, șeptelul de morți, ce demonstra o logică impenetrabilă, pe care numai epidemiile de acest soi o etalează. Din 1916, de la prima mare epidemie de care își mai aminteau bunicii, știința nu găsise încă remediul.

Dezbateri aprinse în sânul populației civile despre cauzele bolii. Se caută țapi ispășitori, ascunse mâini criminale, purtători voluntari ai microbului: italienii, negrii (adică ceilalți). Să fi fost, oare, soarele, canicula neîndurătoare, scuipații de pe caldarâm? Să fi fost mâncarea alterată, igiena neglijentă, guturaiul, bancnotele de hârtie, poșta?

Naratorul, martorul care transmite mai departe învățătura celor petrecute, este Arnie Mesnikoff (unul dintre copiii care se foloseau de locul de joacă administrat de profesorul de sport), dar acesta predă, cu subtilitate, pe parcurs sarcina povestirii lui Eugene Cantor. Newarkul evreiesc văzut prin ochii lui Cantor.

Mânia domnului Cantor se îndrepta către însuși Dumnezeu, cel care crease virusul poliomielitei și-l slobozise în lume; permisese ca mama lui să moară atât de tânără, la nașterea lui; Dumnezeul care lua la el copiii inocenți de-și petreceau vara jucându-se pe terenul pe care îl avea în supraveghere - biată slujbă de vacanță, pentru rotunjirea veniturilor.

Război în Europa, 1944. Americanii își dau viața pentru a salva bătrânul continent al ideologiilor și-al experiementelor politice idioate, puse la cale de „minți luminate”, de „mari gânditori”, idei criminale, susținute și vehiculate încă din secolul precedent de „creatori de geniu”, „rafinați” - Wagner, Heidegger. Acasă la ei, un altfel de conflict, nu mai puțin nimicitor, „un război cu masacre, ruine, distrugeri și blesteme, un război cu toate urgiile aduse de război - un război împotriva copiilor din Newark.”

Cu toate că o scrie impecabil, la finalul cărții, Roth nu rezistă ispitei cam bătrânicioase (boală cu incidență frecventă la scriitorii maturi, în prag de retragere) de a ne oferi pe tavă morala narațiunii, un surplus de lămuriri psihologizante, ca pentru proști, despre mecanismele și sforile invizibile ce i-au mânat și manipulat eroul principal prin turbulențele existenței. Pe când ispita Creației îi face să se zvârcolească în pat pe uscații hermeneuți, obișnuiți să strălucească doar parazitând câte o Operă, iată că nici marii scriitori nu pot dormi de grija interpretării neapărat totale a scrisului propriu, pierindu-le, de la o vârstă, încrederea în capacitatea cititorului, care i-a însoțit fidel preț de-o viață literară, de a-și bucătări singur analizele, după cuviința sufletului său. Ca până acum, ca întotdeauna.

Cortázar

Însușirile unui jilț 

Acasă la Jacinto există un jilț pentru murit. 

Când cineva îmbătrânește, într-o bună zi e poftit să ia loc în jilț, care e unul obișnuit, doar că are o steluță argintie în mijlocul spătarului. Cel poftit oftează, dă puțin din mâini de parcă ar vrea să se ferească de invitație, apoi se duce să se așeze în jilț și moare. 

Copiii, veșnic puși pe năzdrăvănii, se distrează păcălind musafirii când mama nu e acasă și îi poftesc să se așeze în jilț. Cum musafirii sunt la curent, dar știu că despre asta nu se cade să vorbească, se uită la copii grozav de tulburați și se scuză cu cuvinte ce nu se spun niciodată în fața copiilor, spre bucuria fără margini a acestora. În cele din urmă, musafirii se folosesc de orice pretext ca să nu se așeze, însă mai târziu mama își dă seama ce s-a întâmplat, iar când copiii se duc la culcare primesc o bătaie zdravănă. Totuși, nu se învață minte, și la răstimpuri mai izbutesc să păcălească vreun musafir naiv, punându-l să ia loc în jilț. În cazurile astea, părinții se fac că nu văd, căci se tem ca nu cumva vecinii să afle de însușirile jilțului și să vină să-l ceară cu împrumut pentru a pofti pe careva din familie sau dintre prieteni să se așeze în el. În vremea asta, copiii cresc și vine o zi în care, nu se știe de ce, nu-i mai interesează nici jilțul și nici musafirii. Ba chiar se feresc să intre în salon, ocolesc prin curte, iar părinții, acum foarte bătrâni, încuie bine ușa salonului și-și privesc cu luare-aminte copiii, ca și cum ar vrea să le ghicească gândurile. Copiii se uită în altă parte și spun că e ora de masă sau de culcare. Dimineața, tatăl se scoală primul și se duce întotdeauna să verifice dacă ușa de la salon e tot încuiată sau dacă nu cumva vreunul dintre copii n-a descuiat-o.

 Povestire din volumul Idolul Cicladelor de Julio Cortázar, Polirom 2006,traducere de Tudora Șandru Mehedinți.

Memorialul Saramagoului

Să mă fi găsit în plină vervă stilistică, aş fi produs acum, probabil, nişte formulări abracadabrante, inutile şi degrabă făcătoare de impresie, despre curioasa-mi ratare a lecturii Memorialului mînăstirii de J. Saramago. Dar nu-s în formă. Aşa că, voi aplica, unilateral, "terorismul de cititor" ca tehnică. A funcţionat şi la alte case...

Am ratat cartea şi pentru că nu mi s-a lipit, dintru început, de suflet. Formidabil povestitor J. Saramago, nimeni nu contestă; excelent ziditor de fraze, capabil să şi le închege, poetic, în felul menestrelilor medievali, ca şi când le-ar scrie gata de pus pe coarde. Departe sunt, de asemenea, de-a ignora sau de-a desconsidera forţa istorisirii, amploarea sa epopeică; rigurozitatea detaliilor istorice şi arhitecturale.

Nu-mi dau seama cu precizie, însă (poate un psiholog m-ar putea ajuta), ce anume mi-l făcu şi pe Nobelul portughez atât de nesuferit (alături de S. Bellow). Am cumpănit cu onestitate şi nu e vorba de invidia şi de senzaţia mea de neputinţă faţă-n faţă cu talentu-i strivitor. Poate că e, mai curând, câte ceva din felul cum (îşi) pune el "problemele". Câte puţin din încăpăţânarea lui de a-i înfăţişa pe cei mulţi cu exces de simpatie, în defavoarea claselor superioare (familia regală, aristocraţia şi clerul), care-s, fireşte, mai mereu, nu numai profund corupte, ci şi complet cretinizate, urâţite moral şi fizic, caricaturizate fără milă. Nu în ultimul rând, nu că m-ar fi scandalizat, dar m-a dezgustat de-a dreptul modul obscen (în opinia mea) de a-şi planta propriul iconoclasm, premiata-i înclinaţie către blasfemie, în minţile personajelor sale. Un altoi care nu prea prinde, totuşi. În ciuda tonului preponderent ironic, care, ici-colo îşi pierde, totuşi, naturaleţea, părând rodul unor reveniri/ajustări ulterioare ale romancierului, ai zice, perfect conştient de prea desele nepotriviri (scăpări?) ideologice. Protagoniştii înşişi par surprinşi de ceea ce "le trece prin minte".

Deşi are o "intrigă" desfăşurată în plină epocă iluministă - o perioadă caracterizată prin intense frământări ideatice şi sociale, o perioadă a contestărilor de pe poziţii laice, când poporul îşi însuşea, treptat, "uzul raţiunii" - Memorialul mînăstirii este tributar unei destul de dubioase corectitudini politice, altoită forţat peste vârsta barocului târziu. Musteşte de subtile mesaje politico-sociale - din nefericire, pentru gustul meu, insuficient eclipsate de frumoasa poveste de iubire. Prea mult! E ca şi cum, îmbătat de "autoritatea" auctorială şi de angajamentele militantiste care îţi împănează viaţa de toate zilele, te-ai apuca tu, celebru scriitor, să te întorci în timp, ficţionaliceşte, şi să pui de-o revoluţie a mentalităţilor la curtea (să spunem, la nimereală) lui Ludovic al XIII-lea, pentru a "repara", ruşinat (democratic), discriminarea de clasă sau de rasă ori incipientul colonialism.

Foarte bine; fezabil din punct de vedere literar, câtă vreme nu te iei atât de în serios... Poate că am fost un pic "terorist" cu aceste opinii vag argumentate. Dar ni se întâmplă adesea să antipatizăm o persoană, un autor, dând ascultare "mesajelor", nu neapărat raţionale şi nu neapărat eronate, venite din viscere. 

Castorp

Dialog din Muntele vrăjit:

„- Îl iubești?”

„- Mă iubește atât de mult!”

Nu vreau să mă gândesc de câte ori nu ne e dat să auzim schimbul acesta de frivolități, rostit la fereală pe seama noastră, în dialogurile lor.

Seara zilei în care Hans Castorp se decide în sfârșit să i se adreseze Claudiei este seara unei zile care uneori nu e de găsit în calendar - 29 februarie. De altfel, întreg episodul dintre cei doi e înfățișat sub aparența unui delir. Îndrăgostiții sunt febrili, amețiți de băutură și vorbesc o păsărească franco-germană. Autorul însuși lasă cu tot dinadinsul să cadă asupra lor perdeaua ambiguității, a echivocului. Schimbul pasional de replici pare (este ca) rupt dintr-un vis (cu ochii deschiși).

Aerul munților elvețieni, faimos a fi jucat un rol revelator pentru varii boli latente, accelerându-le evoluția, „determinând printr-un proces organic general o irumpere oarecum festivă a bolii”.

***

Pudoare, putoare. Mers pe tălpi de picioare, ce-mi calcă pieptul, arcuindu-se din genunchi. Rafturi și burți, expuse prin curți. Haine curate, de nimeni purtate. Zăpada mieilor topindu-se la lumină. Și țurțurii tot mai prelungi, nimeni nu-i măsoară. Am zvântat telefonul cât l-am purtat prin fața magazinelor. Caldarâmul bituminos, umed și negru, îl purtăm pe tălpi în birouri și-apoi ne fălim că locuim la oraș. Cât plătim „întreținerea”, când avem restanțe, când mergem la reexaminări. Încerc măcar să vorbesc românește. Mi-am strivit azi plămânii de pat, traducând în minte, din franceză, traumatismul nașterii d-lui Cioran.

Nu cunosc cât e ceasul, nici nu vreau să aflu. Mă voi lăsa îndată neliniștit de alungirea umbrelor după-amiezii.

Nici n-am văzut drumul până acasă. De supărare. Un strop de rătăcire.

Aseară, tremurând (frig? emoție?), la o fugă prin oraș. Aceeași nepricepere a mea de a fi în lume. Ginul, muzica și discuțiile cu ton ridicat (zgomot) m-au mai îmblânzit. Belesc ochii ca o vită smulsă din ambientul ei obișnuit. Teniși, ciorapi întinși ca nebunii pe pulpe, cocuri și alte sofisticate frizuri franjurate. Tinerimea superficială, dar tonică la vedere. Vecinătatea stimulantă a acestor tineri în curs de maturizare, trântiți pe fotoliile clubului, cu picioarele atârnând în locuri și-n posturi nefirești, dar amețitoare pentru asceți ca mine. Și poziția mea corectă, deși sunt îmbrăcat asemeni lor și mă simt ca de vârsta lor. Rigiditatea, stângăcia mea.

De aici, nu văd decât cerul.

___________

*Paul Eluard

Boell clovnul

Meseria: clovn. Vârsta: 27. Religia: nu e enoriașul nici unei biserici. Dar obișnuiește să cânte în cada de baie texte liturgice (corale, imnuri), în scopuri pur terapeutice: îi combat melancolia și durerile de cap.

„nu sufăr doar de melancolie, migrene, indolență și capacitatea mistică de a percepe prin telefon mirosurile, ci și de o îngrozitoare înclinație spre monogamie; există o singură femeie cu care pot face tot ce fac bărbații cu femeile.”

Îi ieșea perfect să pantomimeze ”impresia unei îngrozitoare cantități de agitație inutilă”. Drama omului „care trăiește în lume fără a o locui totuși în sensul deplin al termenului” - cum bine nota criticul marxist György Lukács (ok, el mai scria și că: 'It is not men’s consciousness that determines their existence, but on the contrary, their social existence that determines their consciousness.' - ceea ce nu împărtășesc).

***

Regăsim și-n acest roman axioma - cu rezonanțe gombrowicziene - că nu valoarea, ci aparițiile publice (o, și ”branduirea”!, și moartea - aș adăuga), flecăreala mondenă (te) „confirmă” artistic, de când lumea: „În filmele despre artiști, suferințele sufletului artistului, mizeria și lupta cu demonul sunt proiectate întotdeauna în trecut. Un artist în viață, care n-are nici măcar o țigară și nu poate cumpăra pantofi soției, este neinteresant pentru cineaști, întrucât nu le-a fost confirmat de trei generații de flecari că ar fi un geniu. O singură generație de flecari nu le-ar fi de ajuns.”

***

Talentul părinților germani de a se preface că, între 1939 și 1945, „nu s-a întâmplat nimic”. Refugiul unora - dintre cei care-și trimiteau puberii în aprilie '45, când totul era pierdut, să-și facă datoria sub arme - într-un fățarnic, inconștient-compensatoriu, activism pentru combaterea șovinismului și rasismului. Tăcerea care a sugrumat primele decenii postbelice, urmată de explozia de mărturii și mărturisiri, acuze, învinovățiri reciproce, demascări (explozie din care însuși romanul acesta face parte). Escaladarea (cultul) urii de sine germane.

Nu pregetam a mă mira, în timpul lecturii, cum nu s-a spulberat Germania, după apariția și punerea în circuit cultural a acestui roman-manifest, care dezarticulează în mici fâșii (puse sub lupă și, apoi, focalizate până la absurd) moravurile lumii germane de după Hitler. E scris din floretă; deși șocant, deși fățiș politizat, drama personală primează (trăită destul de exhibiționist - artistul vrea să piară lumea odată cu el - dar narată cu rafinată savoare). Iar în fundal, măcar că la distanță de decenii, se mai fac auzite bubuiturile tunurilor Vaterland-ului și persistă sloganurile (încă viguroase) antisemite, mârâite într-o limbă teutonică lipsită de vocale. Am pretins a nu remarca, totuși, că formațiunea politică CDU și electoratul acesteia - „bigot”, cum altfel? - de dreapta ar fi, în mod subtil, expuse ca autori morali ai ratării unui artist.

Pentru un lector din secolul XXI ar putea fi mai complicat de înțeles (sau i-ar putea părea azi superfluu), de pildă, și anticatolicismul manifest al lui Hans-clovnul. De asemenea, unui ortodox i-ar fi la fel de dificil să guste pe deplin, cu toate simțurile, polemica H. Böll - Biserica Catolică. Românii nu au avut niciodată dificultăți în a divorța din motive religioase (în ciuda protestelor Bisericii). Nu era un capăt de țară să fii excomunicat: nici nu-s convins că exista (se practica) excomunicarea în BOR. Așa că, unii tineri ar putea ridica azi din sprâncene, nepricepând ce-o fi fost așa scandalos să fii femeie și să faci sex înaintea cununiei religioase sau să nu dai ascultare dogmei care spune că, odată divorțat, la biserică nu mai pupi sfânta taină a căsătoriei. Or, abia aici se observă diferențele culturale „crase” (și economice, odată cu asimilarea, interiorizarea, preschimbarea în norme de conduită socială a învățăturilor religioase) între societatea ortodoxă și cea catolică (sau protestantă) - înainte de desăvârșirea secularizării. Vedeți, copii, de câte e nevoie ca să vă bucurați în totalitate, in spiritu, de-o carte?!

***

„Când criticii sunt critici cu alții nu e atât de rău ca atunci când sunt atât de necritici și lipsiți de umor cu ei înșiși.”

Savuroase și metodele de ucidere a unui estet (mi-am supt degetele citindu-le, eu - și așa, atât de amorezat de hormoneuții care parazitează conceptual adevăratele creații!):

„Esteții trebuie omorâți cu obiecte valoroase de artă, ca murind să se mai poată enerva încă de distrugerea unui obiect prețios.” „Aș fi putut să răzuiesc vopseaua de pe o pictură valoroasă și să-l sugrum apoi cu pânza, n-ar fi o crimă perfectă, dar ar fi o moarte perfectă pentru un estet.”

O carte de neocolit și un soi aparte satiră antielitistă, ce mie mi-a fost mereu simpatică - câtă vreme știu că elitismul poate lua forme aberante, care la suprafață, în ochii naivi ai gloatei avide de norme și modele, pot trece drept erudiție - în: Opiniile unui clovn - H. Böll

Muntele lui Mann

Continuăm cu Muntele vrăjit al lui Th. Mann.

Notarea cu minuțiozitate a oricărui detaliu neînsemnat devine, pe nesimțite, metodă favorită de inducere a așteptării tensionate (fraza asta aș fi putut s-o folosesc de toacă, la Înviere, atât e de lemnoasă). „Ceva urmează să se petreacă. Ceva grav, ceva serios.” Dar nu se întâmplă nimic! Se petrec zilele, cu ritualul lor monoton de sanatoriu. Cura de odihnă, curele de ordine, de program ordonat. Cât să nu fie dat prea mult răgaz visării sau lamentației; autocompătimirii.

Timpul, drămuit rațional de aroganta minte umană; timpul - înghesuit în deschiderea acelor de ceasornic, grupat apoi în douăsprezece luni ordonate.

„Descriem întâmplări cotidiene; dar cotidianul devine ciudat atunci când înflorește pe un teren ciudat.”

Suntem noi prea obișnuiți ca detaliile colectate cu pedanterie de autor să-și capete, la un moment dat, un rost, un deznodământ. Le percepem ca pe ropotele unor tobe ce anunță o curiozitate de bâlci sau un eveniment înfiorător. O execuție, de exemplu. Un salt mortal.

Amânând mereu acest așteptat deznodământ, notațiile detailiste sfârșesc prin a lăbărța realitatea, înzestrând-o cu un „sens” absurd, ca într-o stare febrilă.

Dar poate că asta și-a propus Mann: să recompună realitatea distorsionată a omului febril. Să pătrundă în mintea peste măsură de harnică a acestuia; cea care, cu dezinvoltură, amestecă în devălmășie acuta, acurata percepție a ambientului cu halucinațiile sau cu amintiri pe care le credea demult clasate, îngropate.

Într-o bună zi, Hans Castorp constată, cu groaza-n suflet, că nu-i mai creștea temperatura! Umilința îndurată de el atunci când colega sa de sanatoriu, doamna Chauchat, îl măsoară cu o curiozitate rece din priviri, din cap până-n ghetele sale cele galbene, îi mai neutralizase din zbuciumul interior. Îl mai readusese pentru o vreme în simțiri. Temperatura înaltă, în închipuirea lui, îl apropia de felul de a fi și de a simți al iubitei sale secrete. Îi certifica boala. Îndepărta spectrul imposturii, dar și pe cel și al nedoritei vindecări.

Îndrăgostitul care șterpelește (confiscă numai pentru el) mici evenimente, trucuri menite să-l aducă aproape de iubita sa tainică.

”starea sufletească în care se găsea era însoțită de obicei de nevoia de a se destăinui cuiva, de a-și deschide cugetul dintr-o oarbă preocupare de sine însuși și, în același timp, dintr-o dorință de-a umple lumea cu esența ființei lui (...).”

Frapantă este la Thomas Mann pudoarea-i iritantă (ipocrită) față-n față cu amorul trupesc și lipsa totală de pudoare în fața morții -  pe care o descrie luxuriant, cu indecență, până-n pragul scabrosului, nelăsând mai nimic pe dinafară.

Bücherwurm 1

Lady Chatterley a lui D.H. Lawrence visa noaptea cai, iepe ieșite din minți, simboluri musculoase ale iubirii carnale reprimate. „Clifford știa că în firea ei pulsa o covârșitoare, devoratoare dorință fizică.” Cu o luciditate premonitorie, el o avertizează în legătură cu dorința trupească ce urma să înceapă să lucreze în ea și să-i facă mult rău, amputată cum era de infirmitatea lui. Pe lângă asta, o avertizează asupra primejdiei ca el însuși să-i devină „câine de pază”, punându-i-se de-a curmezișul în calea împlinirii.

Mai târziu, peste luni: Clifford exercitându-și deja tirania, îmbiind-o să-și renege trupul - subtil, fără a o constrânge fățiș. Negare insidioasă. „Așa cum ai ucide o persoană oprindu-i aerul pe care-l respiră.” Soțul nemuritor, oprimând prin mijloace subversive, sugându-și veșnicia din mortalitatea atât de senzuală a soției.

Prevestirile încep să i se adeverească; în lungile seri de iarnă, disputele lor purtau pe umeri tentativele lui de a-i tăia elanul trupesc, de a o îndopa cu abstracțiunile logice, înalte, ale vechilor greci - paradisul de dreptate pură, de adevăr pur, idei platoniciene pe care el ajunsese să le formuleze atât de pasionat, de precis și de tăios încât mai că-i poți întrezări în mâini, cu ochii „antrenați” pentru fantasmare ai minții tale de cititor înrăit, un bisturiu foarte concret apropiindu-se amenințător de clitorisul lui Constance într-o tentativă disperată de a și-o fideliza prin excizie.

Constance = constanța vulcanului stins.

„De obicei, asta înseamnă iubirea: încercarea febrilă, exaltată a individului de a impune unui alt individ ego-ul său și voința sa.”

Portnoy’s Complaint

Nu vă dați în vânt după Portnoy’s Complaint (1969) - cunoaștem. Originalitatea și scriitura frustă au fost întotdeauna greu de digerat (o spune și Martin Amis).

Vă arătați excedați de limbajul obscen, neduși la biserică cum sunteți, dar vădind o indubitabilă mentalitate de enoriași; oripilați de tematică - așa ceva nu există, doar Ceilalți se masturbează. Umorul lui Roth vi se pare mai mult decât îndoielnic. Revolta împotriva „Înaltei seriozități”. Evreul antisemit! Nu se glumește cu lucrurile astea, ele tratându-se după rețetă, în spitalele de specialitate. Câtă lipsă de bun gust, nu? Câtă frivolitate, nu? Ce lume bolnavă, nu-i așa?

Ei bine, nu! Dacă romanul lui Roth vă pare indigerabil, nu vă amăgiți că n-ați fi și voi tot niște indigerabili, deopotrivă - cei care-l respingeți sau cei care îl devorați cu poftă.

Cuconet literar - dacă voi vă scobiți în nas ascunși între pereții băii, doar nu o să credeți că diferența dintre voi și cei care se scobesc în public, așteptând verdele la semafor este foarte mare. Dacă familia onanistului rothian e disfuncțională, ce vă închipuiți, că sub maniile spilcuite, de porci educați, ale taților voștri sau sub răbdarea tăcută a mamelor voastre se ascunde o familie model?

Dar ce voiam eu să scriu astăzi nu se referă la obiceiurile unor lectori pudici, văduviți de umor. Voiam, de fapt, să împărtășesc repede cuiva părerea (expusă deja, negru pe alb, tot de M. Amis, în NYT) că un roman ca Portnoy este ceva ce numai romancierul Philip Roth ar fi putut scrie. Cine l-a aprofundat pe Roth, măcar ca mine, știe la ce mă refer. Dar pot depune mărturie în sensul ăsta și puținii cititori care, nespecializați, sunt totuși înzestrați cu acea intuiție de a ghici un scriitor mare chiar din paginile unei nuvele nu în întregime reușite.

Memoriile unui antisemit (Gregor von Rezzori)

O carte copioasă - Memoriile unui antisemit (Gregor von Rezzori), un tânăr protagonist din cale afară de enervant, pentru că-i foarte credibil (auto)portretizat și ne seamănă, întâlnit în plin calvar al maturizării, al ruperii dureroase de educația teutonă, întru obediență, primită în familie; o traducere muncită de Catrinel Pleșu - o gurmandă, foarte bună traducere, atât de bună încât provoacă o satisfacție aparte, fidelă soață a lecturii propriu-zise. Iar lectura curge asezonată cu un melanj de aversiune, dezgust și curiozitate nesățioasă.

A fost odată povestea unui aristocrat austriac (dar și: român, italian, grec, bavarez etc, un mittel-european tipic), pe vremea când era de neconceput să iubești, să te iubești cu un evreu, o evreică, să intri într-o relație umană atât de directă cu un evreu. Mai degrabă treceau drept acceptabile social alte "perversiuni", ca fetișismul și sodomia.

Evreul, oricât de bine educat, îmbrăcat și integrat în societatea est-europeană, deranja, provoca o nestăpânită indignare, dacă nu binevoia să afișeze umilința specifică străbunilor săi etern prigoniți. În schimb, oamenii locului, oricât de imbecili, infectați de orientalism, mincinoși și de neam prost ar fi fost, nu supărau pe nimeni, nu în aceeași măsură. Ca și când prostia, supușenia ipocrită, mămăligeala neaoșă, românească, ar fi oricând de preferat (mai puțin scandaloase) ambiției, poftei de instruire și succesului economic evreiești. Cu evreii, românii au avut în sfârșit ocazia să demonstreze, pe o întindere temporală extrem de redusă, că pot încerca și ei să intre în pielea Stăpânului. N-au avut prea ades ocazia asta în istorie.

Sigur că, în răstimpul în care noi, românii, ședeam și (ne prefăceam că) meditam, cu bărbia proptită-n bâtă, evreii, armenii, macedonenii și alte seminții aciuate pe aici se școleau, munceau, tranzacționau și agoniseau avere. Acționau. Era mai important pentru români să fie lăsați să băltească în nostalgia integrării în absolut nimic, compunând și interpretând la frunză de salcâm poeme pastorale ce, de fapt, cosmetizau folcloric lenea cronică, fatalismul nereflexiv ca simptom al acesteia, imposibilitatea de a ieși din rutina unui tradiționalism, greșit înțeles, ce ne împietrește (de atunci și până azi). N-ar fi nimic în neregulă cu trândăvia de n-ar veni la pachet cu pofta la bunul altuia.

Ca pe urmă, în acest cuibar, să eclozeze ideologii caraghioase, fascisme de opincă, care propovăduiau creștinismul mitic, dacocentrismul, o fantasmagorică puritate morală înnăscută a românului dintotdeauna, și minciunile despre pacifismul și ospitalitatea, pasămite, atât de caracteristice nouă. Popoarele istoricește mici, în lipsă acută de prezent, nu-și pot reprima, la strâmtoare, recursul la zdrențuitele lor episoade glorioase, numărabile pe degete, răspunzând cu manifeste și sloganuri colorate, țipete indignate și poeme, în locul luptei - în împrejurările când sunt călcate pe cap de adevăratele Puteri.

În zilele noastre, cei mai bogați cetățeni din top 500 sunt preponderent români din tată în fiu. Conducătorii pe care ni-i alegem, de asemenea. Cei mai nerușinați hoți ai avutului țării, dovediți și cunoscuți de toată suflarea, sunt de sânge românesc! Însă scormonind puțin forumurile septice de pe site-urile ziarelor veți afla ce bine înrădăcinată & vânoasă e și acum credința că tot evreii sunt răspunzători pentru toate relele (ghinioane geografice, nedreptățiri diplomatice, înapoiere) câte ni se întâmplă...