luni, 24 august 2015

Nemesis

Biografia personajului Eugene Cantor al lui Philip Roth (Nemesis) e determinată dintru început de absența timpurie a părinților. Așa cum biografia (trăsături caracteriale, fapte, decizii epocale, opțiuni profesionale, iubiri, dependențe) oricărui copil, silit să crească fără mamă, fără tată, privat de prezența autorității parentale, este, de regulă, în mare măsură determinată de un asemenea gol ce rămâne de neumplut. La polul celălalt, nu mi-e clar dacă opus, găsim copiii care s-au „bucurat” din plin de ambii părinți abuzivi. Să mai afirme atunci cineva, emfatic, că oamenii-s diferiți, individualități irepetabile, sau că ar cunoaște destine radical diferite unii față de alții.

Există, se pare, o sumă de posibile traiectorii biografice, le-aș numi fără teamă standard, mereu aceleași, cărora, influențați de diverși factori interveniți în procesul dezvoltării, ne supunem. Suferim la fel - îndelung. Ne bucurăm la fel - cu limită. E prea puțin măgulitor, dar nu mai puțin adevărat, să știm că împărtășim același destin meschin cu, probabil, fiecare al 5-lea om de pe planetă.

Profesor de sport la o școală de cartier newarkez, miop, deci inapt pentru serviciul militar, domnul Cantor își dorea să-i învețe pe micuții evrei să fie „vrednici la trup”, ca să n-o sfârșească implacabil prin a fi batjocoriți de brutele antisemite - răspândite în Statele Unite în proporții comparabile cu acelea din Germania hitleristă, nu mare era deosebirea - pentru vina de a ști „să-și folosească doar inteligența” (s.m.). Ca și când a face bani din ascuțimea minții ar fi o nerușinare, o sfidare la adresa majorității ce trudea bovin, asudând din greu. A trudi adamic fiind, bineînțeles, singura formă acceptată socialmente de a-ți câștiga traiul zilnic - în credința anglo-saxonă, (neo)protestantă, a celor cu pigment alb în epidermă...

Poliomielita - noua ciumă, își seducea nu foarte selectiv victimele de pe întreg cuprinsul Americii de Nord, conform unei „norme”, șeptelul de morți, ce demonstra o logică impenetrabilă, pe care numai epidemiile de acest soi o etalează. Din 1916, de la prima mare epidemie de care își mai aminteau bunicii, știința nu găsise încă remediul.

Dezbateri aprinse în sânul populației civile despre cauzele bolii. Se caută țapi ispășitori, ascunse mâini criminale, purtători voluntari ai microbului: italienii, negrii (adică ceilalți). Să fi fost, oare, soarele, canicula neîndurătoare, scuipații de pe caldarâm? Să fi fost mâncarea alterată, igiena neglijentă, guturaiul, bancnotele de hârtie, poșta?

Naratorul, martorul care transmite mai departe învățătura celor petrecute, este Arnie Mesnikoff (unul dintre copiii care se foloseau de locul de joacă administrat de profesorul de sport), dar acesta predă, cu subtilitate, pe parcurs sarcina povestirii lui Eugene Cantor. Newarkul evreiesc văzut prin ochii lui Cantor.

Mânia domnului Cantor se îndrepta către însuși Dumnezeu, cel care crease virusul poliomielitei și-l slobozise în lume; permisese ca mama lui să moară atât de tânără, la nașterea lui; Dumnezeul care lua la el copiii inocenți de-și petreceau vara jucându-se pe terenul pe care îl avea în supraveghere - biată slujbă de vacanță, pentru rotunjirea veniturilor.

Război în Europa, 1944. Americanii își dau viața pentru a salva bătrânul continent al ideologiilor și-al experiementelor politice idioate, puse la cale de „minți luminate”, de „mari gânditori”, idei criminale, susținute și vehiculate încă din secolul precedent de „creatori de geniu”, „rafinați” - Wagner, Heidegger. Acasă la ei, un altfel de conflict, nu mai puțin nimicitor, „un război cu masacre, ruine, distrugeri și blesteme, un război cu toate urgiile aduse de război - un război împotriva copiilor din Newark.”

Cu toate că o scrie impecabil, la finalul cărții, Roth nu rezistă ispitei cam bătrânicioase (boală cu incidență frecventă la scriitorii maturi, în prag de retragere) de a ne oferi pe tavă morala narațiunii, un surplus de lămuriri psihologizante, ca pentru proști, despre mecanismele și sforile invizibile ce i-au mânat și manipulat eroul principal prin turbulențele existenței. Pe când ispita Creației îi face să se zvârcolească în pat pe uscații hermeneuți, obișnuiți să strălucească doar parazitând câte o Operă, iată că nici marii scriitori nu pot dormi de grija interpretării neapărat totale a scrisului propriu, pierindu-le, de la o vârstă, încrederea în capacitatea cititorului, care i-a însoțit fidel preț de-o viață literară, de a-și bucătări singur analizele, după cuviința sufletului său. Ca până acum, ca întotdeauna.

Niciun comentariu: