Nu vă dați în vânt după Portnoy’s Complaint (1969) - cunoaștem. Originalitatea și scriitura frustă au fost întotdeauna greu de digerat (o spune și Martin Amis).
Vă arătați excedați de limbajul obscen, neduși la biserică cum sunteți,
dar vădind o indubitabilă mentalitate de enoriași; oripilați de tematică
- așa ceva nu există, doar Ceilalți se masturbează. Umorul lui Roth vi se pare mai mult decât îndoielnic. Revolta împotriva „Înaltei seriozități”. Evreul antisemit! Nu se glumește cu lucrurile astea, ele tratându-se după rețetă, în spitalele de specialitate. Câtă lipsă de bun gust, nu? Câtă frivolitate, nu? Ce lume bolnavă, nu-i așa?
Ei bine, nu! Dacă romanul lui Roth vă pare indigerabil, nu vă amăgiți că
n-ați fi și voi tot niște indigerabili, deopotrivă - cei care-l
respingeți sau cei care îl devorați cu poftă.
Cuconet literar - dacă voi vă scobiți în nas ascunși între pereții băii,
doar nu o să credeți că diferența dintre voi și cei care se scobesc în
public, așteptând verdele la semafor este foarte mare. Dacă familia
onanistului rothian e disfuncțională, ce vă închipuiți, că sub maniile
spilcuite, de porci educați, ale taților voștri sau sub răbdarea tăcută a
mamelor voastre se ascunde o familie model?
Dar ce voiam eu să scriu astăzi nu se referă la obiceiurile unor lectori
pudici, văduviți de umor. Voiam, de fapt, să împărtășesc repede cuiva
părerea (expusă deja, negru pe alb, tot de M. Amis, în NYT) că un roman ca Portnoy este
ceva ce numai romancierul Philip Roth ar fi putut scrie. Cine l-a
aprofundat pe Roth, măcar ca mine, știe la ce mă refer. Dar pot depune
mărturie în sensul ăsta și puținii cititori care, nespecializați, sunt
totuși înzestrați cu acea intuiție de a ghici un scriitor mare chiar din
paginile unei nuvele nu în întregime reușite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu