Lectura cu ochii închişi

Nu-mi place ideea cu scriitorii care se maschează cu pseudonim (iar pe www îmi sunt antipatice aceste nicknames, alegerea anonimatului sub nume de împrumut). Nu le dau dreptate atunci când ei decid să-şi marketizeze numele, de zici că ar fi mari actori, staruri. Sonia Larian, numele, sună bine, dar... nu e ea: Ariane LEWENSTEIN. Asta aşa, ca să-mi fac curaj să scriu despre indescriptibil.

"Romanul" Bietele corpuri aparţine, incontestabil, autoarei. E atât de al ei, atât de personal, încât, în cazul în care nu găsim resurse empatice suficiente pentru a-l parcurge şi a-l lăsa să lucreze în noi, ne vine oara să-l dăm de pereţi cu toate cele aproape 300 de pagini ale sale. L-am imaginat de câteva ori bune, pe la ultimele 40 de file, ferfeniţându-se în contact cu oarece zid al camerei. Mai întîi că fermentează în mine, coace, îmi scotoceşte fără tact în sertarele cu dosarele clasate ale conştiinţei. Ne încleştăm reciproc, eu şi corpurile, cam de-o săptămână, cu cărţi digestive, ajutătoare, citite în paralel. Nu este o carte de epuizat în două zile, cu deadline. Cine are prostul obicei al cititului industrial şi îl aplică Bietelor corpuri, o pierde. Ci e de abordat bătrîneşte, în momente prielnice, câteva frânturi pe zi, ca pe psalmi, după cum scrie paracliserul pe tăbliţă.

Notele cu caracter diaristic ale Soniei Larian au şi ceva din răceala precisă şi mizantropia diagnosticelor unui medic psihiatru (care ştie prea multe despre mizeriile înnăscute ce zac sau acţionează în oameni), atunci când nu sunt pure şi încâlcite simptome nevrotice literaturizate - vezi lirismul aproape dulce al frazelor (după mine, o căutare înverşunată şi cam zadarnică a oricăror rămăşiţe de sentiment de vinovăţie, pentru completarea târzie a unui doliu nedus, la timpu-i, pînă la capăt). Mai datorează enorm aceste însemnări şi crudei, strâmtei şi egoistei "viziuni" asupra vieţii, specifice copiilor (toată familia ştie că ursul-tată e pe moarte, la aproape 70 de ani, dar asta nu-i împiedică pe copii să-l numească "străin", adică să nu zăbovească nici o clipă pentru a-i pricepe straniile apucături, dorindu-şi să scape de el ca de un balast; în acelaşi timp, îl jelesc).

Că Bietele corpuri nu este nici pe departe un roman nu cred că mai trebuie demonstrat. E un răvăşitor eseu despre moarte, împuţinare, degradare, da! Un sferic jurnal intim al eroziunii, al singurătăţii înaintea morţii şi al ruşinii de a muri. Insist pe intim, boldurile nu-mi par îndestulătoare. Larian nu se adresează cuiva. Nu pare a ţine la impresia receptorilor. Nu ni se adresează. Poezia şi ermetismul "confesiunilor" ei sunt desăvârşite. Poţi doar să-i simţi scriitura, nici chiar cele mai inteligente consideraţiuni ale ei nu au ca ţintă pura raţiune. De multe ori, nici măcar nu citim cuvintele autoarei, ci transcrierile ei din Proust, Mann, Kirkegaard, Platon, Borges - ei sunt aleşi să o grăiască. De departe, cele mai dragi mi-au fost fragmentele din cugetările eseistului-biolog Jean Rostand. Pe lângă Rostand, mi-au mai plăcut în mod cu totul aparte speculaţiile etimologice ale scriitoarei - impecabile stilistic, nişte intuiţii perfect... rezonabile.

Mă ţin a fi iubitor de franceză, nu-i întorc anglofil spatele când o întâlnesc. Dar să-l redai până şi pe Platon în limba asta... mi-a fost destul de greu de înghiţit. Am răbdat texte din tot felul de fizicieni, filosofi obscuri, madame de cutare, am ajuns scrâşnind la Kirkegaard, dar când deja şi bunul Platon grăia în frâncă am căutat repede un perete fără tablouri, bun pentru a o trânti. Din nou. Cu toată plecăciunea în faţa rezultatului final, găsesc că e o incomodă dovadă de vanitate. M-am gândit, cu prefăcut altruism, la cititorii care nu sunt familiari cu limba lui Voltaire (de ce se foloseşte mereu clişeul ăsta, limba lui Voltaire?). Ok, o fi citit lucrările respective în traducere franceză, dar nu cred că a-l "păstra" pe Platon în franceză contribuie la mai buna lui înţelegere, nu e limba lui nativă. Nu m-a dat pe spate cu vastele ei lecturi. Mi se şopteşte, din regie, în cască: poate la vremea aceea citatul ăla reprezenta o parte din ea; poate spunea ceva despre ea, mai mult si mai bine. Prin urmare, mai uşor cu superficiala tendinţă de a respinge. Rămâne: de ce în franceză?

Ar fi ieşit o culegere de poezii fermecătoare, sumbre, dureroase la citire, din Bietele corpuri.

Ah, uitasem: "aceasta nu e o recenzie". Am încercat să înşir în special ce nu mi-a convenit. Cartea e o izbândă a literaturii române, perfect (şi musai!) traductibilă în Occident.

"aşa s-a petrecut îndrăgostirea..."

"...odată cu educarea noastră reciprocă şi convalescenţa comună". Romanul My life as a man mi-a resuscitat nevroza. Prin realismul lui stânjenitor, inconfortabil unei minţi refuznice. Nevroza ca o eternă şi indispensabilă convalescenţă. Cele două eu-ri disociate şi supradimensionate narcisic ale lui Philip Roth - Tarnopol şi Zuckerman - sunt trimise pe teren aux mains nues, pentru a depune mărturie completă, nemincinoasă, universală (!) despre infirmitatea vieţii de cuplu. Cei doi par a-şi dori să scrie (fără prea mare nădejde, fără tragere de inimă) romanul perfect, onest până la dezintegrare, despre mariaj - în detaliu: despre mobilurile neştiute, deseori psihotice, care ne aruncă în braţele (alt)cuiva. Cei doi Roth nu-şi dau uşor seama că - aşa fragmentar, dezlânat, ajutaţi infidel de memorie - chiar izbutesc, ci au impresia frustrantă că toţi cei din jur, în primul rând partenerele ocazionale (oficiale sau nu), deţin unelte mult mai măiastru folosite pentru a autopsia definitiv căsătoria - zbaterea, deseori zadarnică, a doi oameni de a trăi împreună.

Fiu de emigranţi evrei de dată relativ recentă, Tarnopol, cel care "scrie" în "realitate" Viaţa mea de bărbat, este împuternicit (pedepsit?) de P. Roth să trăiască şi să sufere - imobilizat acolo de pedanta educaţie aşkenadă şi de străvechea tradiţie semită a non-violenţei - în infernul istovitor al căsniciei. Este o prescripţie sacrificială flaubertiană, adoptată şi aplicată de Peter T. cu o râvnă suspectă de masochism, care "garantează" fecunditatea creaţiei: să trăieşti ca un burghez "serios", conformist în viaţa de toate zilele, pentru a te desfăşura cu violenţă, original şi în toată splendoarea capacităţii de a denunţa la masa de scris. În vederea atingerii acestui scop sublim, scriitorul acceptă să devină un Sisif al menajului ratat.

Rar mi-a fost dat, ţinând în mână alte romane, să am ca acum surpriza de a mă identifica, în varii proporţii, cu toate personajele semnificative, masculine şi/sau feminine, ale acestei istorii care se vrea una a bărbatului universal (ca să persiflez veşteda consideraţiune călinesciană). Am fost, pe rând (eu sau persoane nefaste din trecutul meu), câte puţin din Nathan, Sharon, Lydia, Maureen (în întrebările acelea cu o logică nebună, inchizitoriale, de o precizie autopunitivă specific paranoică), eteric-frigida Susan ("o colecţie de simptome"), contorsionat-sterilul Tarnopol. Mirosurile din bucătăria de scriitor a lui Philip Roth nu mi-au făcut mereu bine, nu-s comode deloc. Numesc bucătărie internă de scriitor atât inserturile teoretice ce ar ţine mai degrabă de o lucrare de genul Arta romanului ori Adevărul minciunilor, cât şi metoda asta crudă de a se perinda "cu cartea pe faţă" pe dinaintea cititorului, nu rareori având eu simţământul penibil că îl văd înmuindu-şi cu maximă satisfacţie, amestecată cu o firească doză de durere empatică, peniţa în vaginul inert şi ofilit al lui Maureen (Lydia). Încă unul, îmi spuneam, care scrie ca să nu ucidă.

Profesorul P. este un individ orb la structura sa internă de mare solitar, de inadecvat lumii, dar debordând de o senzualitate neamericană (ca să prejudec), fragilizat până la stadiul de idiot social de lucrările din "marea literatură" şi critică citite (i se pare deseori că serveşte interlocutorilor replici de roman şi nu propriile gânduri), devorate (ghicim) mai mult cu simţurile, mai mult cu ochii prea clar-văzători ai debilităţii lui precoce decât cu raţiunea sau cu scopul bunei creşteri a iubirii de estetic. Un narcisic ce trăieşte întru sondarea fără final şi fără finalitate conştientă a ego-ului. Ego-ul de sine gândit, dar şi în relaţie cu femeile lui dezaxate. "Eul e pentru mulţi romancieri ceea ce e fizionomia proprie pentru pictorul portretist: subiectul cel mai la îndemână ce se cere cercetat, o problemă pe care să o rezolve arta lui...". El vrea cu orice preţ să vadă, să asiste aproape voyeuristic, cu suflul crimei în ceafă, cum şi din ce anume (din existenţa sa telenovelistică) i se naşte arta. Şi cred că acest impuls de moaşă intelectuală (poate şi dorinţa de a fi o "mamă" a propriei opere la fel de minunată ca mama sa) îl şi ţine până la capăt lângă o soţie dezechilibrată.

Viaţa mea de bărbat poate fi citită, de împătimiţi, şi ca romanul unei psihanalize. Îţi trebuie stomac de oţel şi niscai lecturi din "clasici" pentru asta, pentru a asimila cum se cuvine pasajele psihanalitice şi înfruntările ambivalente înfăţişate în interiorul lor (plus cele ce îţi apar, prin inevitabila lectură afectiv-complice, în minte): de exemplu, conflictul iscat de confuzia - viaţa, inspiraţie pentru artă vs. arta - factor distorsionant în percepţia realităţii; simultaneitatea - Maureen, muză şi femeie castratoare. Eu unul am căzut în capcană, mi-am pierdut cumpătul de câteva ori şi iată-mă în plină regresie, "ajutat" semnificativ, fireşte, şi de năvala oportunistă a conflictelor nerezolvate din viaţa de toate zilele. Cam acestea dinspre partea mea despre ceea ce consider a fi cel mai cathartic-epuizant roman al lui P. Roth citit de mine până în prezent. Grijă mare: cartea refuză să se sfârşească odată cu ultimul punct; s-ar putea ca într-o bună zi să ne trezim noi înşine continuând-o.

Manuel - Julien GREEN

"...vreau să ştiu cum se sfârşeşte viaţa, da, în ce chip se intră în moarte. E ceva mai puternic decât mine, ceva care mă atrage şi mă ţine locului. Sper că în cuvintele pe care le rosteşte tata se va afla unul care mă va lămuri în sfârşit." Manuel este o carte gingaşă, respiră vulnerabilitate (nu artistică!), neajutorare, prin fiecare literă a ei. Am citit-o, de aceea, pe nerăsuflate: ca să nu o destram. Nu poţi scrie despre ea fără să o fărâmi sau fără să o trivializezi într-un fel. Julien Green e meşterul, iară mie, în calitate de umil cititor, mi-a fost cu generozitate îngăduit să plonjez liber în fineţea tramei, încotoşmănat însă cu toate visele mele, cu tabieturile, cu prejudecăţile cele proaste şi cu canoanele deja betonate. Cronicarul din mine se ruşinează, însă, când e să încerce să însăileze nişte vorbe lămuritoare despre o operă-copil atât de grăitoare prin ea însăşi.

Nu mă tem să afirm că, odată cu acest Manuel (Ed. Univers, 1972, Colecţia Meridiane), J. Green devine pentru mine "o dragoste mare", pentru a mă folosi de o "etichetă" clasică a mesei_pustii. Simt că-mi este, de pe-acuma, un creator indispensabil, iar ceea ce mă aşteaptă în continuare este o neliniştită scotocire prin rafturile anticariatelor după numele său.

Manuel este un băiat enervant de urâţel, debil şi febril, nu şi inocent, ci senzual şi foarte atent la amănunte (încearcă - fără a ascunde asta - să-şi întârzie moartea, înregistrându-le maniac), îndrăgostit, fără putinţă de vindecare, de picioarele cu pulpe precoce ale verişoarei sale de paisprezece ani. "Erau fete mai frumoase decât ea, dar nu existau altele a căror frumuseţe să aibă acel caracter indecent, de care nimeni în afară de mine nu părea să-şi dea seama, indecenţă născută din faptul că maică-sa o îmbrăca provocator..." (din avariţie, cu rochii rămase mici: prea mulate, oprite deasupra genunchilor deja în pârg - rezum eu). Scriam mai sus că Manuel contabiliza minuţios amănuntele vieţii sale, compulsie care, în timp, i se prelungeşte şi în pofta de a inventa poveşti şi personaje care să-l trăiască pe el, cărora să le împrumute el trăsături ale caracterului său şi ale fizicului cuceritor pe care şi-ar fi dorit să-l aibă - făcându-l astfel nemuritor.

Manuel, c'est un peu moi bovariseşte Julien Green în Jurnal. Şi nu văd de ce nu l-am crede, mai cu seamă regăsindu-i neciuntite obsesiile în tribulaţiile personajului său: "Fiecare ceas care se şterge din mintea noastră e ca un zălog pe care ni-l ia neantul, iar moartea nu e până la urmă decât pierderea absolută şi definitivă a oricărei amintiri. Teama mea de a pieri era atât de puternică încât nu mă dădeam înapoi în faţa nici unui amănunt ca să pot fixa o clipită din existenţa mea, notând până şi culoarea luminii, gradele de căldură şi locul exact în care mă aflam." Redescoperim aici sfâşietoarea (în naivitatea ei) credinţă a autorului, de atâtea ori exprimată şi în cuprinzătorul său jurnal, că s-ar putea strămuta cu totul, până la urmă, în propriile cărţi, acolo unde moartea nu-l va mai ajunge...

Ca mai toate personajele tari ale lui Green, şi Manuel simte că singurul aici demn de luat în seamă este situat în sufletul său. Singura realitate este adevărul interior. "...marea realitate e moartea (...) Lumea pe care credem noi că o vedem nu există." Iar cuvintele, notează Green în numeroase alte pagini ale sale, există doar pentru a distorsiona acest adevăr, a ne îngreuna sau a împiedica accesul la el, acesta le-ar fi, deci, unicul raison d'être. Aşezaţi această lucidă confesiune greeniană lângă notoria compulsie la scris pe care acest French born American o încercase toată viaţa (vezi vasta operă romanescă şi cele 18 volume de jurnal) şi vă veţi confrunta cu una din marile sale frământări: a nu crede în puterea cuvântului de a revela, de a fi un bun vehicul pentru revelaţie, şi în acelaşi timp a se şti compelled to write (îmi pare rău, dar nu am găsit o tălmăcire pe măsură în româneşte) - iată înfăţişarea unui real blestem! Les mots trahissent tout. Les mots provoquent le malentendu; on dirait qu'ils le veulent et que c'est leur rôle.

Fiţi Green, citiţi-o la hotarul dintre veghe şi somn!

Ordinea naturală a lucrurilor

António Lobo Antunes, vecinul demenţei

Imaginaţi-vă o nesăvârşită peliculă de-a maestrului Bergman, în care “se întâmplă” că mai multe voci rostesc aceeaşi poveste, abordând-o din unghiuri diferite, în tonalităţi diferite, dar reunite, cumva împotriva voinţei lor, într-un cor cacofonic. Vocea conştiinţei, vocea eului, vocea vinovăţiei, vocea observatorului exterior – ceva mai obiectivă, vocile arhetipale ale strămoşilor sau ale persoanelor care noi, odinioară, am fost, toate învălmăşindu-se, izbindu-se unele pe altele ca să iasă la suprafaţă, să se facă în mod cât mai clar auzite; să mărturisească. Rezultă o continuă şi oprimantă rumoare literară, cu unele accente iritante, dar, într-un sfârşit, cu mincinoase efecte hipnotic-acaparatoare asupra celui care le ascultă, citindu-le. Un simulacru de ”cor antic”, fără un dirijor titular, manipulat prin iţe subliminale mai curând din cuşca sufleorului.

Scrisul alambicat, abundent, sincopat al lui Antunes, fără a fi cu uşurinţă sau pe de-a-ntregul comprehensibil (ori, poate, tocmai de aceea), provoacă dependenţă, dar şi o stare vecină cu demenţa. Un straniu disconfort, în care alegi să rămâi mai departe, mânat şi minat de curiozitate. Cartea – vălmăşagul acela vociferant, ce ar putea apărea ca scăpat din frâu – ţi se mută în cap, prinde acolo rădăcini, amestecându-se cu propriile sondări, interogaţii, regrete, reminiscenţe, anxietăţi. Aceasta bănuiesc că este şi ţinta, şi semnul izbânzii obsesiei totalitare a romancierului de a fi trăit de alţii, iar şi iar, la fiecare lectură, până la nemurire. Citindu-l pe Antunes, devine extrem de cărnoasă spaima că, dacă te-ai opri din lectură, cartea, personajele sale, autorul lor, dar şi tu însuţi v-aţi risipi ca şi când nu aţi fost nicicând…

Vocile din fotografii

Toţi povestaşii-personaje, foşti actanţi – într-o mai vie sau mai redusă măsură, se înghesuie să ne împărtăşească trăirile – de obicei brutale, şi să câştige pentru sine poziţia de primadonna. Sau, dacă doriţi, să dobândească dreptul de a-şi interpreta solo-ul. Nu se distinge, însă, un solist, pe toată întinderea romanului-poem al lui António Lobo Antunes – Ordinea naturală a lucrurilor, decât către finalul cărţii, abia atunci când celelalte glasuri părăsesc, rând pe rând, corul gălăgios – cu melodia lui interpretată în canon dizarmonic, orchestrat ad-hoc. Iar vocile ”pleacă”, amuţesc, nu pentru că şi-ar ceda altora, din politeţe sau din generozitate, locul, ci pentru că-s, fatalmente, învinse de fireasca denaturare şi sunt scoase, pur şi simplu, din poveste, prin târzia resurecţie auctorială, retrăgându-se scâncind, înapoi în prăfuitele fotografii de familie, de unde au şi coborât – invocate sau nu.

Tresar, surprins, către ultimele pagini, când glasurile, până atunci greu de strunit şi de omogenizat, se scurg într-unul singur, care pare a fi cel al însuşi scriitorului: ”(…) şi odată cu mine vor muri personajele acestei cărţi care se va numi roman, pe care l-am scris în capul meu populat de o spaimă despre care nu vorbesc şi pe care, conform ordinii naturale a lucrurilor, cineva, în vreun an oarecare, îl va repeta pentru mine (…)”. Înţelegem astfel că un creator vieţuieşte şi scrie nu atât pentru a se nara pe sine (cum mărturisea G. G. Márquez despre sine). Un narator înnăscut povesteşte ameninţat, presat şi inspirat de ghilotina gândirii sale magice, care îl “asigură” că, în caz contrar, ar fi într-o clipită nimicit de scurgerea timpului şi de uitare (soartă rezervată nouă, aş spune eu, speciei cititorului mut, care, pe de-o parte, îşi trăieşte şi încearcă să-şi înţeleagă propriile zile, trăieşte apoi şi laolaltă cu personajele cărţilor parcurse, dar nu e foarte în măsură a transmite toate acestea mai departe, nu este măcinat de întristătoarea obsesie de a se nemuri în cuvinte scrise).

Romanul unui zbor subteran

Ordinea naturală a lucrurilor nu este un alt roman, care s-ar adăuga celor deja existente, cu subiectul: ”relaţia amoroasă a unui bărbat ajuns la senectute cu o jună de liceu”, cum s-a acreditat şi răspândit vestea prin presa culturală românească – probabil că în scopuri stupid comerciale. Istorisirea în sine este protagonista. Permanenţa, continuitatea istorisirii “din gură-n gură” este înzestrată cu harul de a prelungi ”speranţa de viaţă”, atât a povestitorului decrepit cât şi a ascultătoarei sale excedate – iar nu erotismul senil! În absenţa unei „acţiuni” cât de cât liniare, în stil clasic, singurul lucru care, într-adevăr, ”se petrece” în cartea lui Antunes este Moartea. Da, ea este celebrată în fiecare pagină, chiar şi-n cele ce conţin foarte economicele scene erotice. Melodia narativă a morţii este unica putincioasă a reuni (şi a le da oarece coerenţă) glasurile tuturor personajelor înscrise în line-up pentru a lua cuvântul.

O revistă glossy îmi închipui că şi-ar intitula cronica la noua traducere din Lobo Antunes: A povesti pentru a-ţi neutraliza radicalii liberi. Un psiholog pasionat de lectură ar putea judeca, grăbit, că este vorba de romanul unei ireversibile psihoze; un tânăr recenzent, dornic să arate în mare grabă lumii ce neîmpărtăşită capacitate de sinteză deţine el, ar putea propune formula: Romanul unui zbor subteran. Eu prefer ”varianta” încă nepredată tiparului a incertului recenzent – veţi descoperi în pagini şi argumentele. Prin emfaza lui oarecum lirică, prin formularea lui ermetiza(n)tă, verdictul tânărului nostru închipuit se apropie mai mult de un anume Adevăr al lui Antunes şi al frumoasei sale cărţi (pe care nu-l voi dezvălui), proaspăt şi fermecător tălmăcită în româneşte la Humanitas de Micaela Ghiţescu.

Videofobia

Cu ochii pe televizor

“83% dintre români se uită zilnic la televizor, în timp ce doar 12% răsfoiesc zilnic un ziar central, relevă Barometrul de Opinie Publică al Fundaţiei pentru o Societate Deschisă dat publicităţii la 5 iulie 2006. Ziarele locale apar ca fiind ceva mai apetisante pentru respodenţi, 17% dintre aceştia declară că citesc un ziar local de câteva ori pe săptămână. Cele mai urmărite emisiuni sunt cele de ştiri, acestea captând zilnic atenţia a 70% dintre privitorii de televiziune. Românii rămân în marea lor majoritate (70%) nemulţumiţi de felul în care trăiesc, principalul motiv de nemulţumire fiind lipsa banilor.”

Înainte vreme, românii erau deseori lăsaţi cu ochii-n soare (sub care stăteau cu plăcere, deoarece, nu-i aşa?, iarna nu-i ca vara), mai cu seamă că şi ei practicau acest sport în relaţiile cu aliaţii. Ceva mai târziu, în timpul regimului comunist, ai noştri, cică, stăteau cu mic cu mare cu ochii pe butelie. Pentru ca, în epoca noastră, preferinţele electrocasnice ale românilor să devieze. Acum, ei stau cu ochii-n televizor. Cei care au mai rămas în ţară. Ceilalţi chiar lucrează.

Vezi că românii au un cult al imaginii foarte dezvoltat. Dar asta nu datorită nu ştiu cărui simţ estetic, ci din comoditate. Şi din scepticism. Mă gândesc că s-ar putea astfel explica şi supraîncărcarea odăilor unor conaţionali cu tot felul de icoane, mai mult sa mai puţin sfinţite, kitchioase sau făcătoare de minuni. Unii (care par a şti ce vorbesc) afirmă că o religie este mai uşor de propagat dacă oferi adepţilor imago Dei. Puţine minţi sunt capabile să dezvolte şi să susţină o credinţă, bazându-se exclusiv pe abstracţiuni. Dar asta e o altă discuţie…

Uite, mărturisesc că eu unul nu sunt în stare să reţin decât cam 15/20% dintr-o ştire televizată. Pentru a mă edifica (asta în caz că mă interesează) e musai să apelez la pagina unui ziar. Acolo, datele problemei stau răbdătoare pe loc, pot fi recitite, regurgitate – la nevoie, digerate. Vă spun că, dacă (printr-o minune) am avea privilegiul să apară şi la noi o gazetă de talia, seriozitatea şi influenţa The New York Times, tot 12% din masa cititorilor i-ar deschide paginile. Deci nu calitatea presei scrise stă la originea acestei adevărate spaime a românilor faţă de cuvântul scris. Ci altceva. E mai uşor să-ţi “clăteşti” circumvoluţiunile cu secvenţe şocante, în urma cărora rămâi doar cu şocul, decât să citeşti liniştit ziarul încă fierbinţel şi să înveţi câte ceva pe lângă asta.

Cur@Constituţional!

Preşedintele care (ne) joacă

Mă întreb: să fie, oare, chiar atât de greu să deschizi ochii, să-ţi recuperezi onestitatea şi să-l vezi pe preşedintele Băsescu exact aşa cum este? Ce însuşiri speciale îţi trebuie pentru a-i detecta apetitul pentru scandal şi circ ieftin (scump pentru viitorul incert al ţării!)? Câtă inteligenţă trebuie să deţii în stoc pentru a-i sancţiona prompt nepotrivita familiaritate cu toată lumea, plăcerea de a se freca de masse, spre spaima SPP-ului! Sau ce viitor ai îndrăzni să speri că ai, ca om politic, dacă accepţi să te aliezi cu el, aşteptând apoi, de pe o zi pe alta, să te „tune” în stilu-i caracteristic, folosindu-te de ţap ispăşitor pentru toate eşecurile guvernării, ca să iasă el perfect înălbit în pragul alegerilor!?

Conform Constituţiei, preşedintele României are atribuţii extrem de simbolice – amănunt ignorat de populaţia avidă de mână forte. El nu dispune, ci doar se consultă şi transmite mesaje. Practic, nu poate întreprinde mai nimic de capul său. Orice demers mai important pentru ţară la care s-ar putea înhăma trebuie să treacă mai întâi de aprobarea Parlamentului. Tratatele internaţionale sunt întocmite şi negociate de Guvern, preşedintele doar le propune spre ratificare tot Parlamentului (singurul for care poate cu adevărat să le respingă!). Preşedintelui „îi vine apa la moară” doar în caz de conflict armat cu alt stat, situaţie în care preia efectiv conducerea armatei. Mai poate institui starea de urgenţă sau de asediu, dar, din nou, nu fără consultarea prealabilă a forului legislativ.

În rest, rolul lui este cam acela al unui figurant, o sărmană umbră a fastului care înconjura instituţia prezidenţială în perioada totalitară. Conferă decoraţii şi titluri, acordă grade de general, amiral şi mareşal, numeşte anumiţi funcţionari publici şi acordă graţierea individuală. Dacă la toate acestea mai adăugăm şi prezidarea CSAT (organism care nu prea are de lucru, fiind, în mare, o formalitate), avem tabloul complet al job-ului prezidenţial.

În schimb, articolul 102, alineatul 1 spune aşa: „Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice”. Deci, e clar care putere a statului rules the business?

Şi atunci, de continuăm să investim atâta pasiune în această poziţie politică rămasă de faţadă? De ce credem că rezolvarea problemelor noastre ar putea fi la îndemâna unui singur individ, fie acela şi şeful statului? În prezent, această onorabilă poziţie este ocupată de un personaj „popular”, căruia în numele „reprezentativităţii” şi al votului direct, care l-a trimis acolo unde se află, i se conferă indulgenţă deosebită. Intelectuali de marcă (H.R. Patapievici şi Mircea Mihăieş) au luat o poziţie patrupedă în EVZ din ultima săptămână, sărind slugarnic, umoral şi precar argumentat (pentru nivelul lor) în apărarea lui Traian Băsescu.

H.R. Patapievici afirmă că „T.B. e cel mai bun preşedinte pe care l-a avut România” până acum, ignorând intenţionat două aspecte deloc neglijabile: 1. România a fost condusă până la el doar 3 (trei) preşedinţi. 2. Între un pseudo-comunist analfabet şi gângav, un politruc bun stăpânitor al limbajului de lemn şi un profesoraş ajuns în vârf cumva malgre soi, e normal ca Băsescu să iasă în evidenţă cu mesajul său penetrant, curajos, dar fără finalizare, bun de impresionat fraierii. Ar fi ca şi cum un individ perfect valid ar fi desemnat ca având cea mai bună ureche muzicală într-o şcoală de surdo-muţi.

Mircea Mihăieş (http://evz.ro/article.php?artid=289831), nu se lasă mai prejos şi consideră fără ocolişuri, fără dubii (ce scriam eu mai sus?) că principalul atu al actualului preşedinte este „sprijinul popular”. Deci, toate celelalte trăsături mai puţin onorante ale omului pălesc, trebuind ignorate. Nu te pui cu „sprijinul popular”. Lasă că o să-l vedem pe Mihăieş ce va spune când se va confrunta cu „sprijinul popular” pe care de-alde Becali îl va avea la viitoarele alegeri. Poporul a dovedit în repetate rânduri că e prost. Până în 2004, i-a oferit lui Iliescu şi partidului său trei mandate. Respectăm şi înghiţim întocmai voinţa lui?

Chiar aşa, e obligatoriu să rămânem tăcuţi în faţa aberaţiilor democraţiei, care graţie „uneltei” sale de bază – scrutinul universal - e în măsură să aducă pe prima scenă politică a naţiei tot felul de creaturi „simpatice”, specialiste în figuraţie, în „jocul” de glezne la marginea terenului?! Vom înceta vreodată să mai fim atât de iubitori de stat paternal? Ne va veni vreodată mintea cea de pe urmă pentru a cere ca preşedintele să fie desemnat de Parlament? Să nu mai dorim „figuri”, „personalităţi”, „băieţi deştepţi”, „populari”. Ci ADMINISTRATORI capabili şi discreţi. Pentru că mi-am pus în final aceste întrebări, voi fi, probabil, taxat drept visător. Dacă nu mi le puneam (ca vag semn al unei speranţe), primeam aceeaşi veşnică etichetă de pesimist.

Monophila Turnatogaster

De sute de ani, probabil, circulă o falsă dilemă populară, care naşte următoarea întrebare: ce atrage musca în primul rând, mierea sau căcatul? Varianta aprobată calitativ de mine e aceea cu mierea. La început, insecta noastră omniprezentă se lasă mai uşor sedusă de miere: un produs 100% natural, cu nenumărate efecte farmaco-terapeutice, gust de flori, parfum aşijderea. Numai că musca e muscă, nu o duci multă vreme la biserică. Şi, astfel, vine o zi în care mierea nu-i mai este îndestulătoare. Mereu aceleaşi flori, acelaşi polen, ba se mai alege şi cu câte-o alergie de sezon la acesta din urmă. Gustul mierii devine tern, banal, monoton, egal.

Şi atunci, opţiunea următoare care alta poate fi dacă nu căcatul? Gust mereu surprinzător, niciodată la fel, compoziţie diversă, E-uri şi chimicale din belşug, mirodenii rămase nedigerate, culori care depăşesc puterea de imaginaţie a oricui, forme suprarealiste, care frizează artisticul, prezenţa opţională a viermilor. Nici nu se compară! O delicatesă.

Acestea fiind luate în considerare, ne e mai uşor de închipuit de ce Mona şi-a luat zborul de la borcanul auriu cu miere şi, făcând poate cel mai frumos looping din viaţa ei de înaripată, a aterizat taman pe buza cărnoasă a latrinei. Câţi dintre voi, ca (proaspeţi sau nu) absolvenţi de studii superioare, nu v-aţi lăsa cu bucurie înrolaţi ca agenţi sub acoperire, dacă un serviciu secret v-ar face această ofertă? Entuziasmul, vârsta tânără, o justificată dorinţă de a sări peste anumite etape şi de a trăi permanent cu adrenalina în guşă şi cu impresia „utilităţii faţă de patrie”, dar şi banul, sunt, în mintea exaltată a muştei, tot atâtea argumente suficiente în favoarea alegerii ei coprofilice.

Se încadrează sau nu Mona Muscă la categoria premiantă de „poliţie politică” nu importă. Importă faptul că a colaborat evident, dovedit şi recunoscut cu Securitatea (din punct de vedere moral şi politic, un gest mizerabil), iar la intrarea în Parlament ea a depus, ca şi ceilalţi aleşi, o declaraţie, pe proprie răspundere, că nu a făcut poliţie politică. Odată găsite notele ei informative, acestea o încadrează automat pe autoarea lor în două prevederi de lege: una care stipulează că persoanele care au colaborat cu Securitatea nu mai pot face parte din Parlamentul României, după deconspirare, şi alta care incriminează falsul în declaraţii.

În acelaşi ton afectat-făţarnic, pe care l-a adoptat încă de la primele acuzaţii (vă mai amintiţi că avusese iniţial un lapsus privitor la semnarea respectivelor note), doamna profesoară continuă să dea declaraţii isterice cum că se doreşte eliminarea ei din viaţa politică. Nimic mai adevărat! Da, acest lucru se doreşte, tocmai pentru că nu mai are ce căuta acolo. Că a fost rezultatul unei vendete politice scoaterea dosarului ei la iveală, chiar nu mai contează; important este că adevărul a ieşit, printr-o cale sau alta, la suprafaţă. Figura ei mi-e mai odioasă decât cea a lui Ceauşescu. Profa de la filologie a fost una dintre noi, un om „simplu”, despre care colegii săi nu ştiau că îi transformă în fiecare după-amiază în personaje de raport, ca să se ferească de ea. După Revoluţie a pozat fără preget în ultim reper moral, în înger radios al civismului şi în apărător al celor suferinzi. Devenise o campioană a rostirilor simpatice, deşi goale de conţinut. Să fi fost altcineva, Ion Iliescu, Năstase, Meleşcanu, nu aş fi cunoscut acelaşi şoc, aceeaşi ireparabilă dezamăgire.

Decizia Curţii de Apel este definitivă şi irevocabilă. În schimb, oprobriul public se lasă şi astăzi aşteptat, bineînţeles, degeaba. Hai că pe Muscă o uităm, trece, dar cum poţi să treci cu vederea lipsa de discernământ a unui întreg popor!? Opţiunile românilor sunt mereu alunecoase. În urma deconspirării deputatei, sondajele au indicat prompt o creştere în ceea ce o priveşte. Dacă omul le e simpatic, în van îi pui sub reflector murdăriile, românii îl vor iubi şi mai abitir. E destul să-l simtă de-al lor, să le ştie vorbi limba. Orice normă morală se dizolvă în faţa acestei solidarităţi întru neseriozitate şi ipocrizie.