Ordinea naturală a lucrurilor

António Lobo Antunes, vecinul demenţei

Imaginaţi-vă o nesăvârşită peliculă de-a maestrului Bergman, în care “se întâmplă” că mai multe voci rostesc aceeaşi poveste, abordând-o din unghiuri diferite, în tonalităţi diferite, dar reunite, cumva împotriva voinţei lor, într-un cor cacofonic. Vocea conştiinţei, vocea eului, vocea vinovăţiei, vocea observatorului exterior – ceva mai obiectivă, vocile arhetipale ale strămoşilor sau ale persoanelor care noi, odinioară, am fost, toate învălmăşindu-se, izbindu-se unele pe altele ca să iasă la suprafaţă, să se facă în mod cât mai clar auzite; să mărturisească. Rezultă o continuă şi oprimantă rumoare literară, cu unele accente iritante, dar, într-un sfârşit, cu mincinoase efecte hipnotic-acaparatoare asupra celui care le ascultă, citindu-le. Un simulacru de ”cor antic”, fără un dirijor titular, manipulat prin iţe subliminale mai curând din cuşca sufleorului.

Scrisul alambicat, abundent, sincopat al lui Antunes, fără a fi cu uşurinţă sau pe de-a-ntregul comprehensibil (ori, poate, tocmai de aceea), provoacă dependenţă, dar şi o stare vecină cu demenţa. Un straniu disconfort, în care alegi să rămâi mai departe, mânat şi minat de curiozitate. Cartea – vălmăşagul acela vociferant, ce ar putea apărea ca scăpat din frâu – ţi se mută în cap, prinde acolo rădăcini, amestecându-se cu propriile sondări, interogaţii, regrete, reminiscenţe, anxietăţi. Aceasta bănuiesc că este şi ţinta, şi semnul izbânzii obsesiei totalitare a romancierului de a fi trăit de alţii, iar şi iar, la fiecare lectură, până la nemurire. Citindu-l pe Antunes, devine extrem de cărnoasă spaima că, dacă te-ai opri din lectură, cartea, personajele sale, autorul lor, dar şi tu însuţi v-aţi risipi ca şi când nu aţi fost nicicând…

Vocile din fotografii

Toţi povestaşii-personaje, foşti actanţi – într-o mai vie sau mai redusă măsură, se înghesuie să ne împărtăşească trăirile – de obicei brutale, şi să câştige pentru sine poziţia de primadonna. Sau, dacă doriţi, să dobândească dreptul de a-şi interpreta solo-ul. Nu se distinge, însă, un solist, pe toată întinderea romanului-poem al lui António Lobo Antunes – Ordinea naturală a lucrurilor, decât către finalul cărţii, abia atunci când celelalte glasuri părăsesc, rând pe rând, corul gălăgios – cu melodia lui interpretată în canon dizarmonic, orchestrat ad-hoc. Iar vocile ”pleacă”, amuţesc, nu pentru că şi-ar ceda altora, din politeţe sau din generozitate, locul, ci pentru că-s, fatalmente, învinse de fireasca denaturare şi sunt scoase, pur şi simplu, din poveste, prin târzia resurecţie auctorială, retrăgându-se scâncind, înapoi în prăfuitele fotografii de familie, de unde au şi coborât – invocate sau nu.

Tresar, surprins, către ultimele pagini, când glasurile, până atunci greu de strunit şi de omogenizat, se scurg într-unul singur, care pare a fi cel al însuşi scriitorului: ”(…) şi odată cu mine vor muri personajele acestei cărţi care se va numi roman, pe care l-am scris în capul meu populat de o spaimă despre care nu vorbesc şi pe care, conform ordinii naturale a lucrurilor, cineva, în vreun an oarecare, îl va repeta pentru mine (…)”. Înţelegem astfel că un creator vieţuieşte şi scrie nu atât pentru a se nara pe sine (cum mărturisea G. G. Márquez despre sine). Un narator înnăscut povesteşte ameninţat, presat şi inspirat de ghilotina gândirii sale magice, care îl “asigură” că, în caz contrar, ar fi într-o clipită nimicit de scurgerea timpului şi de uitare (soartă rezervată nouă, aş spune eu, speciei cititorului mut, care, pe de-o parte, îşi trăieşte şi încearcă să-şi înţeleagă propriile zile, trăieşte apoi şi laolaltă cu personajele cărţilor parcurse, dar nu e foarte în măsură a transmite toate acestea mai departe, nu este măcinat de întristătoarea obsesie de a se nemuri în cuvinte scrise).

Romanul unui zbor subteran

Ordinea naturală a lucrurilor nu este un alt roman, care s-ar adăuga celor deja existente, cu subiectul: ”relaţia amoroasă a unui bărbat ajuns la senectute cu o jună de liceu”, cum s-a acreditat şi răspândit vestea prin presa culturală românească – probabil că în scopuri stupid comerciale. Istorisirea în sine este protagonista. Permanenţa, continuitatea istorisirii “din gură-n gură” este înzestrată cu harul de a prelungi ”speranţa de viaţă”, atât a povestitorului decrepit cât şi a ascultătoarei sale excedate – iar nu erotismul senil! În absenţa unei „acţiuni” cât de cât liniare, în stil clasic, singurul lucru care, într-adevăr, ”se petrece” în cartea lui Antunes este Moartea. Da, ea este celebrată în fiecare pagină, chiar şi-n cele ce conţin foarte economicele scene erotice. Melodia narativă a morţii este unica putincioasă a reuni (şi a le da oarece coerenţă) glasurile tuturor personajelor înscrise în line-up pentru a lua cuvântul.

O revistă glossy îmi închipui că şi-ar intitula cronica la noua traducere din Lobo Antunes: A povesti pentru a-ţi neutraliza radicalii liberi. Un psiholog pasionat de lectură ar putea judeca, grăbit, că este vorba de romanul unei ireversibile psihoze; un tânăr recenzent, dornic să arate în mare grabă lumii ce neîmpărtăşită capacitate de sinteză deţine el, ar putea propune formula: Romanul unui zbor subteran. Eu prefer ”varianta” încă nepredată tiparului a incertului recenzent – veţi descoperi în pagini şi argumentele. Prin emfaza lui oarecum lirică, prin formularea lui ermetiza(n)tă, verdictul tânărului nostru închipuit se apropie mai mult de un anume Adevăr al lui Antunes şi al frumoasei sale cărţi (pe care nu-l voi dezvălui), proaspăt şi fermecător tălmăcită în româneşte la Humanitas de Micaela Ghiţescu.