Preşedintele care (ne) joacă
Mă întreb: să fie, oare, chiar atât de greu să deschizi ochii, să-ţi recuperezi onestitatea şi să-l vezi pe preşedintele Băsescu exact aşa cum este? Ce însuşiri speciale îţi trebuie pentru a-i detecta apetitul pentru scandal şi circ ieftin (scump pentru viitorul incert al ţării!)? Câtă inteligenţă trebuie să deţii în stoc pentru a-i sancţiona prompt nepotrivita familiaritate cu toată lumea, plăcerea de a se freca de masse, spre spaima SPP-ului! Sau ce viitor ai îndrăzni să speri că ai, ca om politic, dacă accepţi să te aliezi cu el, aşteptând apoi, de pe o zi pe alta, să te „tune” în stilu-i caracteristic, folosindu-te de ţap ispăşitor pentru toate eşecurile guvernării, ca să iasă el perfect înălbit în pragul alegerilor!?
Conform Constituţiei, preşedintele României are atribuţii extrem de simbolice – amănunt ignorat de populaţia avidă de mână forte. El nu dispune, ci doar se consultă şi transmite mesaje. Practic, nu poate întreprinde mai nimic de capul său. Orice demers mai important pentru ţară la care s-ar putea înhăma trebuie să treacă mai întâi de aprobarea Parlamentului. Tratatele internaţionale sunt întocmite şi negociate de Guvern, preşedintele doar le propune spre ratificare tot Parlamentului (singurul for care poate cu adevărat să le respingă!). Preşedintelui „îi vine apa la moară” doar în caz de conflict armat cu alt stat, situaţie în care preia efectiv conducerea armatei. Mai poate institui starea de urgenţă sau de asediu, dar, din nou, nu fără consultarea prealabilă a forului legislativ.
În rest, rolul lui este cam acela al unui figurant, o sărmană umbră a fastului care înconjura instituţia prezidenţială în perioada totalitară. Conferă decoraţii şi titluri, acordă grade de general, amiral şi mareşal, numeşte anumiţi funcţionari publici şi acordă graţierea individuală. Dacă la toate acestea mai adăugăm şi prezidarea CSAT (organism care nu prea are de lucru, fiind, în mare, o formalitate), avem tabloul complet al job-ului prezidenţial.
În schimb, articolul 102, alineatul 1 spune aşa: „Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice”. Deci, e clar care putere a statului rules the business?
Şi atunci, de continuăm să investim atâta pasiune în această poziţie politică rămasă de faţadă? De ce credem că rezolvarea problemelor noastre ar putea fi la îndemâna unui singur individ, fie acela şi şeful statului? În prezent, această onorabilă poziţie este ocupată de un personaj „popular”, căruia în numele „reprezentativităţii” şi al votului direct, care l-a trimis acolo unde se află, i se conferă indulgenţă deosebită. Intelectuali de marcă (H.R. Patapievici şi Mircea Mihăieş) au luat o poziţie patrupedă în EVZ din ultima săptămână, sărind slugarnic, umoral şi precar argumentat (pentru nivelul lor) în apărarea lui Traian Băsescu.
H.R. Patapievici afirmă că „T.B. e cel mai bun preşedinte pe care l-a avut România” până acum, ignorând intenţionat două aspecte deloc neglijabile: 1. România a fost condusă până la el doar 3 (trei) preşedinţi. 2. Între un pseudo-comunist analfabet şi gângav, un politruc bun stăpânitor al limbajului de lemn şi un profesoraş ajuns în vârf cumva malgre soi, e normal ca Băsescu să iasă în evidenţă cu mesajul său penetrant, curajos, dar fără finalizare, bun de impresionat fraierii. Ar fi ca şi cum un individ perfect valid ar fi desemnat ca având cea mai bună ureche muzicală într-o şcoală de surdo-muţi.
Mircea Mihăieş (http://evz.ro/article.php?artid=289831), nu se lasă mai prejos şi consideră fără ocolişuri, fără dubii (ce scriam eu mai sus?) că principalul atu al actualului preşedinte este „sprijinul popular”. Deci, toate celelalte trăsături mai puţin onorante ale omului pălesc, trebuind ignorate. Nu te pui cu „sprijinul popular”. Lasă că o să-l vedem pe Mihăieş ce va spune când se va confrunta cu „sprijinul popular” pe care de-alde Becali îl va avea la viitoarele alegeri. Poporul a dovedit în repetate rânduri că e prost. Până în 2004, i-a oferit lui Iliescu şi partidului său trei mandate. Respectăm şi înghiţim întocmai voinţa lui?
Chiar aşa, e obligatoriu să rămânem tăcuţi în faţa aberaţiilor democraţiei, care graţie „uneltei” sale de bază – scrutinul universal - e în măsură să aducă pe prima scenă politică a naţiei tot felul de creaturi „simpatice”, specialiste în figuraţie, în „jocul” de glezne la marginea terenului?! Vom înceta vreodată să mai fim atât de iubitori de stat paternal? Ne va veni vreodată mintea cea de pe urmă pentru a cere ca preşedintele să fie desemnat de Parlament? Să nu mai dorim „figuri”, „personalităţi”, „băieţi deştepţi”, „populari”. Ci ADMINISTRATORI capabili şi discreţi. Pentru că mi-am pus în final aceste întrebări, voi fi, probabil, taxat drept visător. Dacă nu mi le puneam (ca vag semn al unei speranţe), primeam aceeaşi veşnică etichetă de pesimist.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu