Spaima - Vladimir Makanin

 Era de presupus că pentru gazdă, pentru bătrânul Goşa Gvozdiov al meu, starea de încântare mută în faţa ecranului era normală. Felul lui preferat de mâncare. Felul lui preferat de fiecare zi. Pe care Goşa, mărinimos, îl împărţea cu oaspetele. La urma urmei, eu sunt musafir, el - gazdă. Nu-mi oferise (deocamdată) un ceai. Nu-mi oferise (deocamdată) sendvişurile bătrâneşti. Nici băutură...În schimb mă trata cu felul lui de a trăi.

William-Adolphe Bouguereau

Un mic fragment (nici măcar cel mai reprezentativ), unul rupt din cele 393 de pagini, toate remarcabile. Revelația editorială a anului 2008. Cea mai bună carte despre... mine însumi din câte am citit. E atât de plăcut să-ţi simţi autorii favoriţi de până mai ieri cutremurându-se temeinic sub impresia lăsată de scriitura lui  Vladimir Makanin! E atât de tonic să fii contrazis în convingerile cele prăfuite, ce-ți cântau mieros până mai ieri că: „nu se poate mai bun şi mai frumos" decât ce-am citit până în prezent. Ba se poate! Să vezi zbucium pe mintea-mi, dedată să tot catalogheze pe etajerele ei, să inventarieze, să clasifice. Makanin nu seamănă - pentru mine - decât cu el însuşi.

Despre Milan Kundera aş fi putut spune, frivol, că aduce a M. Walser, Despre Cortazar cel din proza scurtă, că e poe-kafkian, dar mai terifiant şi mai claustrofil decât ăştia doi la un loc. Vladimir Makanin, însă, şade bine cu un picior în Dostoievski (dar într-un Dostoievski cum n-a existat vreodată), cu curul în postmodernismul (rar) de înaltă calitate, şi cu alt picior în viaţa oricui se regăseşte în paginile sale. Cum să o zic mai pe şleau: asemenea spectacol beletristic cuprins între două coperţi trânteşti cu privire mută, ce nu îngăduie refuz, de pieptul celui mai apropiat prieten.

Spoiler (dar să nu mă credeţi pe cuvânt): un bătrân pensionar pare a fi intuit că, uneori, şi anume noaptea, Moartea mai şi doarme şi, de ce nu?, e destul de pudică pentru a pătrunde într-un budoar, ca să-și încaseze tributul. Plăcerea amantlâcului liber, lubricitatea deşănţată, sfidarea cronologiei îi fac rău de la stomac, o pun pe fugă. Prezentă în carte în forma ei nudă, ridicol-hidoasă, Moartea alunecă pe secreţiile abundente ale amorului furat şi nimereşte cu coasa mereu alături.

Dacă o să apucaţi cartea în mână pentru lectură, pregătiţi-vă apoi pentru o zi de concediu, luaţi-vă din timp liber de la muncă și: - Iubiţi-vă! Pe voi înşivă, aşa cum vă iubiţi numai... pe voi înşivă. Pregătiţi-vă să nu mai citiţi o oarece vreme nimic altceva, după aceea. Ar fi o lectură irosită. Viaţa post-Spaimă cere doliu, depresurizare. Rituri îndelungi de trecere.

În ce mă priveşte, oferind în continuare cuvântul mai încercaţilor reviewers, presimt acum că voi „produce" una din cele mai entuziaste, erotice şi inspirate tăceri ale vieţii mele.

Abisex

Eu nu scriu recenzii. Nu nu mă pricep, nu am exerciţiul. Când admir câte ceva înlăuntrul meu, tac, rămân de obicei mut. Nu sunt în stare, am impresia, să scriu cu patimă decât în opoziţie cu alt scris, cu scrisul altuia. M-am obişnut, din contră, să ripostez: timpului, nepăsării, ignoranţei furioase, corectitudinii îmbâcsite. Iar când dau peste o înfăptuire remarcabilă, o carte-sfredel, un gest reparator, o fiinţă omenească înzestrată cu darul rar al prieteniei, cu greu pot potrivi câteva buchii. Pentru a le recomanda pe toate lumii spre o iluzorie încercare de mântuire, aşa cum cei care se mai pricep la scris sunt obligaţi moral s-o facă. Azi voi încerca marea cu degetul, însă.

Vă amintiţi acea ilustraţie, deja „clasică", din manualul de anatomie, la lecţia despre sistemul muscular: un om roşiatic, anonim, despuiat de piele, cu muşchii bine conturaţi, cu ochi holbaţi, siliţi să vadă, fără pleoape. Arăta nu atât ca un util material didactic cât ca un stadiu, al doilea, să zicem, al descompunerii. Avea înfricoşătoarea înfăţişare a unei premoniţii, a destinului rezervat tuturor celor care-l priveam. Ei bine, acel om fără epidermă (ce nu-şi va atinge nicicând destinul) mi s-a revelat în fiecare din cele 180 de pagini ale Abisex-ului „săpat" cu dezesperantă meticulozitate de severineanul Sorin Delaskela. Un roman-proces verbal al cunoaşterii nemiloase de sine. Al autoconştientizării ca pedeapsă, protest, dar şi ca încercare de redempţiune.

Abisex este cartea orbirii depline. Individului rămânându-i doar capacitatea de a cunoaşte lumea prin pipăit, prin penetrare de tip ciocan pneumatic; timp în care obscenitatea devine noua mistică, o mise en abîme alternativă. Limba (da, muşchiul acela neliniştit din cavitatea bucală) este, pentru ezermester-ul ratat al lui Delaskela, unul dintre principalele organe locomotorii, circulând sexual pe carosabilul iubitelor sale scăpătate, dar şi al treilea ochi (organ de de-limitare empirică). La fel, falusul - ultimul argument în bătălia cu nonsensul. Dezbărate de orice alură obscenă, prin suprautilizare şi demonetizare. Obscene apar, în schimb: îmbrăcămintea, ipocrizia, abandonul egoist, minciuna, adică tocmai uneltele de care ne servim zilnic pentru a ne târî prin viaţă. Pornografice sunt, prin contrast: goana seacă a mulţimii de pe stradă, orice fel de războire în numele oricărui ideal, iubirea consumată prin trădare.

Sunteţi familiari cu necesitatea aceea distinctă, la deschiderea unui volum scris cu cârlig, şoapta aceea interioară, anxioasă, ce ne constrânge să ne promitem nouă înşine că-l vom reciti, încă aflându-ne la cele dintâi file, că trebuie să ne întoarcem, cât mai curând după ce am citit sfârşit, la prima pagină. Când am crăcănat Abisex pentru a porni la lectură, pe lângă iţirea în minte acestei ciudate făgăduinţe de care scriu (şi care te face să citeşti frisonat, repezit, biciuit de la spate şi de fraza tăiată scurt, frust), un surâs subţire mi-a invadat trupul: mă strecuram fără prea mare delicateţă între coapsele zvâcninde ale unei femei „scrise într-o limbă dispărută de mult şi pe care nu mi-o aminteam decât foarte vag". Şi am văzut că era bine. Şi am văzut că-mi „plăcea să îi privesc mişcările şi tremurul din priviri, să îi ascult suspinele cărnii şi fâlfâitul de fluture nocturn al inimii". Să nu se mânie autorul - trag speranţă - că l-am parafrazat atât de stângaci.

Am citit cu maximă exigenţă (pe care, ruşinos, unui scriitor străin nu i-aş fi acordat-o 100%!) romanul lui S.D. încă din februarie, deîndată ce mi l-a trimis, binevoitor, cu dedicaţie. De atunci, tot amân să scriu despre el. Spun şi de ce: de teamă că nu va răzbate suficient de clar din cuvintele mele valoarea acestei cărţi şi, astfel, să fac un deserviciu literaturii. Motivele acestei previzibile şi stânjenitoare neputinţe le-am expus în introducerea acestui text. Tonalitatea şi stilul lui Delaskela îl apropie fără îndoială de Pascal Bruckner, cu a sa Iubire faţă de aproapele. Nu mă tem că greşesc.

Voi încheia cu mărturisire hiacintică: spre a-mi ilustra mai potrivit opiniile subiective, aş putea transcrie aici toată cartea. Totuşi, sunt în măsură să optez pentru un fragment de fină lucrătură stilistică: „Tăcerile niciunei alte femei nu te-au provocat astfel, nu au avut o asemenea substanţă, nu au avut aura tăcerilor ei. Ai urmărit cu atenţie şi pasiune feluritele forme de tăcere: tăceri oarbe, goale. Încăperi ce nu ascund nimic. Tăceri grele, otrăvite, pline de spaimă şi nesiguranţă, inocente, şi tăceri reci, ostile, zămislind în taină un rictus. Tăceri dezolate, protectoare, aproape materne, care te învăluie în puful lor cald. Tăceri obeze, scârboase. Tăceri fragile şi tăceri oglinzi în care te răsfrângi şi te destrami.” Destăinui că, personal, cel din urmă tip de tăceri m-au descumpănit cel mai mult la întâlnirea cu o fată/femeie – tăcerile oglindă.

În abisul solitarului severinean dai, totuşi, peste lumina pâlpâindă a unui suflet de „copil întemniţat, îngropat, făcut ghem. Cu genunchii aduşi la bărbie." Infans-ul încă imaculat care-l poate feri pe autor de tentaţia înfiorătoare a seriozităţii. Lichidul amniotic în care pluteşte acest foetus neajutorat: o anume concentraţie de coniac şi fum lăptos de ţigară. Prin „ecranul de coniac" el priveşte viaţa.

„Unde să te duci când n-ai fost niciodată nicăieri?”

The Fixer vs Cârpaciul

Am două întrebări cu răspunsuri relative, încă din primele rânduri de cronică: 1. ce l-a mânat pe Iakov Bok departe de casă, câtă vreme sărmanul se cunoștea prea bine ca fiind un candidat la năpastă și 2. ce anume a inspirat-o pe d-na Antoaneta Ralian, în zilele în care a muncit la traducerea Cârpaciului lui Bernard Malamud, de ne-a știut înminuna cu așa o sărbătoare a tălmăcirii? Romanul este scris în limba engleză în original, dar ceva, un glas neîndoielnic, îmi spune că abia în româneasca de zile mari, potrivită pentru noi de d-na Ralian, acesta a venit, cumva, acasă.

Evreul nu prea rusificat, Iakov Bok, ginerele lui Șmuel, soțul lui Raisl, femeia care-l părăsise din motive de căsnicie neconsumată, domiciliu instabil, ocupație: cârpaci, om-bun-la-toate. Etate: 30 de ani. Educație: ”o brumă de”. Era destul de familiarizat cu ideile filozofice ale lui Spinoza, despre care citise multișor și cu ambiție la viața lui. Ateu nemilitant. Un singuratic, nimerit ca din întâmplare în propria viață.

Într-o bună zi, n-a mai avut de ales: încercat de negre presimțiri, trebuise să-și ia lumea-n cap și să-și părăsească târgușorul. Parcă se legase tot mai puțin din ceea ce făcea. Nu mai avea spor, n-avea noroc la comenzi, iar puțina agoniseală nu-i promitea o pâine sigură și mai acătării. Și-ar fi dorit copii, dar caută nevasta unde nu-i. Nici măcar libertatea interioară, idealizată de ”mentorul” lui, Spinoza – unica la care putea visa un sărăntoc semișcolit ca el, în Rusia țaristă -, nu-i era accesibilă: un concept pretențios și fermecător, ca atâtea altele întâlnite prin cărți.

„Unde să te duci când n-ai fost niciodată nicăieri?”

Pleca Iakov la drum, pentru că ținea la fărâma lui de demnitate și nu mai voia să ignore că-și câștigase, până în clipa marii decizii, „o existență mai mizeră decât a celor cu mai puțină minte și mai puțină dibăcie decât avea el”. Pleca pentru că, potrivit Talmudului, ca orice om fără copii, era și se simțea „viu și în același timp mort”. Om însurat, fără copii; soț înșelat și părăsit de soție. Viață stearpă. Se îndrepta către Kiev – orașul sfânt al Rusiei. Un loc străin, cu creștini străini, dar și cu evrei străini. Un tărâm interzis. În taină, gândul îl purta chiar înspre Amsterdam și New York, însă…

Criminal nu era! Era, totuși, prizonier fără culpă într-o anacronică Rusie-închisoare: reacționară, habotnică, ipocrită, melancolică și, peste toate, antisemită. Colegii săi de ”carceră”: rușii neaoși. Servi la ei acasă. Supușii îndobitociți ai unui regim incapabil să-și mențină autoritatea altfel decât prin teroare și printr-o înapoiere metodică a maselor.

Criminal va deveni. Și ce dacă numai în acte?! Doar fusese ”ucigaș de Dumezeu”, mai întâi – ”păcatul” primordial! Laolaltă cu tot neamul său fără țară, pribeag prin lumea largă. Mâncător de pâine necrescută, frământată ritualic cu sânge de copil creștin. Vrăjitor malefic. Tâlhar de haită, care sugea vlaga pravoslavnicului, cinstitului, cumintelui și de Hristos iubitorului popor rus. Însăși Rusia urma să fie în curând răpusă de bolile pe care le răspândesc ei, evreii împuțiți, neoamenii cu copite în loc de degete la picioare. Ființe neomenești a căror maximă vină (tară, cap de acuzare și sentință) e, firește, nasul cel mare și coroiat… „Ce lucru straniu și extraordinar pentru un ins ca el – un cârpaci de meserie, care în toată viața lui nu a făcut nimănui nici un rău decât că a locuit un timp într-un district interzis – să aibă ca dușmani juruiți și aprigi însuși statul rus, prin reprezentanții săi oficiali, și pe țar, din simplul motiv că se născuse evreu, deci inamicul lor declarat, deși adevărul este că, în inima lui, el nu e inamicul nimănui decât al lui însuși”.

Iudeul – victima la îndemână

Cadrul: Europa secolului al XX-lea… Da, adică: Art nouveau, Belle Époque, Traumdeutung, urmate îndeaproape de Les Années folles, asezonate cu niscai avangardă… ”Efervescență culturală” și o cumplită, primitivă ură de rasă. Civilizație, creativitate și spirit măcelăresc. Nu prea multe noutăți, de la Renaștere încoace.

Iakov Bok știe că iudeii nu-s iubiți nicăieri pe fața pământului. Bogați sau săraci, iscă repulsie și o invidie vecină cu pogromul. Necredincios, „lipsit de ideea intelectuală a lui Dumnezeu și de Dumnezeul învoielilor” (Cel care cade, adică, la învoială cu israeliții Vechiului Testament), departe de a fi un mistic, Iakov stăruie, totusi, să-și închipuie că neșansa și suferința lui inimaginabilă sunt împlinirea penalizatoare a unui soi de destin. „Pretinsese în mod prostesc că ar fi cineva care nu era, sperând astfel să-și creeze ”șanse”…; trăsăturile sale semite, mai estompate ca la semenii săi, îi treziseră slaba speranță că ar putea fi luat drept goi (creștin, caucazian). Fusese ”egoist”, își dorise mai binele pentru el, un nou început; fusese ambițios, se rupsese de târgul tinereții sale ratate și râvnise la marele oraș.

Pentru toate acestea și pentru păcatele seminției sale – mereu scormonite, spre neuitare, de creștinătatea îngustă, de acea creștinătate a lipsei de nuanțe, de creștinătatea pizmuitoare, cea a normelor rigide și a dogmelor care nu mai au nimic în comun cu Credința veacurilor de început – Iakov consideră că a fost sortit să plătească. Să fie desființat, redus la nimic, alungat din el însuși, pradă unei farse cât de poate de serioase; țap ispășitor, căzut ca din cer atât pentru guvernanți cât și pentru plebea clocotindă, smintită de penuria generalizată și de amenințarea zilnică a Siberiei.

Cârpaciul este portretul în sânge al evreității europene, cu toată problematica ei din vreme de pace sau de război – dezrădăcinarea, ura de sine, teama de ziua de mâine, teama de pogrom, voința de a fi altul, setea de a fi integrat, admis, inclus, de a deveni. Tur de forță prin durerea unui Iov fără Dumnezeu. Durerea care nu servește la nimic, nu achită, nu mântuiește, nu explică, nu răscumpără nimic. Ispășirea, poate: a păcatelor necomise. Ispășirea nașterii.

Anticamera secolului XX

N-aveți impresia – privind înapoi fără mânie înspre literatura acelei epoci – că secolul al XIX-lea a fost unul al funcționarilor? Mai răsăriți, mai obidiți, tineri sau de vârstă mijlocie, unii nevricoși și de-o sensibilă inteligență, alții – mediocri și furioși; unii – cuminți, în curs de ratare, alții – patetici și iubăreți, cu toții își închipuie a deține secretul schimbării radicale a lumii în care trăiesc, atâta doar că nici unuia nu-i ajunge o viață de om pentru a-și și îndeplini „mărețele idealuri”: din cele generoase, revoluționare sau, dimpotrivă, mai mărunte, de dimensiuni personale. Cu toate că vorbim despre o epocă în care burghezo-moșierimea înflorea sălbatic (burghezia se aristocrățea, îmbogățindu-se, iar nobilimea, ca să supraviețuiască, se îmburghezea), oarecarele liberalism economic era dublat, ca să nu spun sufocat, de un fioros aparat de stat, de o birocrație care înghițea aiurea bugete astronomice, numai dacă ne gândim la salariile făcătorilor de nimic.

Slujbașul de stat al Regatului Suediei semăna izbitor (metehne, apucături, calități) cu omologul său austro-ungar, dar și cu confratele țarist. Într-adevăr, era puțin mai neserios, mai superficial, mai tributar rămășițelor eticii protestante, mai solar suedezul, dar… În ăst timp, austro-ungarul era, pur și simplu, un evreu înnegurat, în căutarea unei identități, și care mai târziu se va numi dl. K.; iar rusul, nighilist convins, tocmai îl citise pe Nietzsche, însă, în particular, mai cultiva, totuși, relații cordiale cu Diavolul, care i se înfățișa în clipe de răs-cruce.


Arvid Falk este un tânăr funcționar, mult spus asesor, bine școlit, cu un viitor care-i promitea o ascensiune sigură în breasla din care făcea parte: Colegiul pentru plata lefurilor funcționarilor… Colegiu a cărui activitate se rezuma la a clasa chitanțele cronologic și alfabetic și a le trimite apoi la legătorie. Nimeni nu se prezenta la muncă înaintea orei 1 a după-amiezii, iar arhivarul, de pildă, pentru că nu se mai arătase la birou cam 5 ani de zile, primea salariul acasă, fiindu-i, firește, rușine să se mai înființeze printre colegi după o asemenea perioadă de lipsă. În ciuda acestui ofertant dolce far niente, sau tocmai din acest motiv, realizându-și impostura, în raport cu studiile și aspirațiile sale, Falk hotărăște să părăsească țâța bugetului de stat pentru a deveni scriitor.

Și cum altminteri ai putea deveni scriitor (chiar și-n zilele noastre), dacă nu tocindu-ți turul pantalonilor și tocându-ți puținii bani, o oarecare perioadă, prin cafenele, cabarete, cenacluri și prin saloane cu zvâc creator. Acum circa o sută treizeci de ani, pare-se, muzele se arătau, orișicât, mai zgârcite cu artiștii bine ghiftuiți. Ca să ajungă un scriitor, un aspirant mai avea și opțiunea de a slugări pe lângă un cunoscut magnat de presă, dl. Smith (se supranumise așa din admirație pentru tot ce era american…), făcând pe negrul, pe ghost writer-ul, redactând advertoriale la comandă, pe teme date, conform intereselor zilei. În schimbul acestei munci de hamal, literatul în devenire se alegea cu „un nume” și cu cronici excepționale în oficiosul magnatului. Smith avea faima că putea ”să facă” un scriitor în douăsprezece luni. Falk era, deci, lansat!

Educația primită acasă fabricase din Falk un timid. Întodeauna se temea că ar putea face rău. Fusese crescut înghesuit între pilonii înalți, teribili, strivitori, numiți: drept, cinstit, sincer, adevărat. Cu vremea, văzuse în aceste principii niște judecători fără îndurare care-l scoteau în mod repetat culpabil (de ceva, de orice). În momentul când îl cunoaștem, Arvid Falk „nu simțea nici remușcări, nici regrete pentru viața irosită, ci pur și simplu disperarea că va trebui să moară sufetește încă de tânăr, înainte de a fi realizat ceva, disperarea că va fi aruncat (…) ca vreascurile în foc”. Aceste trăsături, anacronice în raport cu „cerințele vremii”, nu puteau decât să se aștearnă de-a curmezișul visurilor sale creatoare, făcând din el o victimă predestinată spolierii, rătăcirii în forma fără fond care caracteriza așa-zisa „viață literară” ce-și avea nucleul în clubul Salonul roșu.

În fine, cartea nu e pierdere de vreme, iar dacă aș fi întrebat în ce stil (literar) își scrie August Strindberg Salonul roșu, aș exclama, dezlipindu-mă pe negândite de limbajul canonic: într-unul extrem de sarcastic! Ceea ce conferă o nebănuită prospețime romanului (altfel, un roman „de cameră”, cu resturi vizibile de tabieturi dramaturgice în construcția sa) este chiar acest sarcasm neobosit. Un freamăt de ironie metalică străbate întreaga carte – râsul începutului unui final exuberant de secol. Poate fi realmente respirată în pagini efervescența sfârșitului de secol nouăsprezece. Lumea în schimbare. Înnebunită de moda și obiceiurile mai trecătoare, mai repezi, parcă, decât oricând. Europa se scufunda valsând în veacul al douăzecilea: wein, weib und gesang…

Viața într-o zi

Filmări cu camera în mână

Roma – populată, aș spune bântuită, de membrii unei rase (con)damnate: o specie de oameni absolut obișnuiți, recognoscibili; portrete ce ne sunt familiare, fie că fac parte din clasele avute, fie că-s din cele „asuprite”, zise defavorizate. Oameni simpli. Damnați cu toții, supuși fatalității aceluiași blestem primordial: de a-și face repede uitată inocența primilor ani ai vieții, de-a deveni oportuniști, respingători, înrăiți. Maturi cu colții bine șlefuiți de „civilizație”. Năpădiți de răul intrinsec pe care fiecare individ îl revarsă, socialmente, în lume, primindu-l apoi, în plină inimă cu o putere de distrugere înzecită – dinspre lume înspre el.

Polițistul decăzut, divorțat cu scandal, trimis acum slugă (bodyguard) la un politician în amurg de carieră, care, la rându-i, este ilustrul tată al unui graffitian proscris, fugit de acasă, adept orb al revoluției permanente și amant discret, cast și timid al mamei sale vitrege – o femeie încă tânără, ce-și realizează sub ochii noștri ratarea, consfințindu-și-o cu încă o sarcină „dorită”. Și Emma, senzuala mamă quadragenară, care se aruncase cu voluptate în ademenirile false, dar irefuzabile ale celei de-a doua tinereți. Și copiii lor fără copilărie…

Roma – iată cel mai reușit personaj al acestui roman filmat cu camera în mână. Conceput scriitoricește cu o tehnică narativă care nu lasă loc tragerii suflului, pauzei, lenei, și care se anunță dintru început devoratoare cu timpul nostru liber: O zi perfectă, publicat în 2005 de Melania G. Mazzucco. Câte un îndelungat, zăbovitor, gâfâit close-up arheologic pe măruntaiele (rămășițele) dramelor familiale sau individuale, urmat de priviri fugare, furișate cumva implorator către o Romă maternă, rotundă, cu cupolele ei ca niște sâni sterpi, Roma cea goală pe dinăuntru, cu porțile ei desfăcute „ca niște picioare de femeie”; cetatea atât de feminină, al cărei simbol, ca al tuturor femeilor – susține Mazzucco – este golul: „neliniștitul gol roman care subminează totul”.

Metresa tăcută

Città di Roma, o femeie ușoară, amantă înțelegătoare, care se știe face plăcută, înțelege, se dăruie, îți răspunde, te primește. Metresă care nu-și clamează nevoile, știind să le pretindă într-alt mod, mai subtil, etalându-și defectele, lipsurile, frumusețea nestatornică – sol fecund pentru atașamente obsesive. Frumusețea-etalon, originară, ce întrece orice altă frumusețe ulterioară.

Glorioasa Romă, înecată în mizerie. Urbea prin excelență. Trăiește în ritmuri alienante, agresându-și în continuu cetățenii, răpindu-le tihna. Murdărie, aglomerație, șomaj exhibiționist, turiști băgăcioși, grabă, timp puțin, ostilitate. Cerșetori. Mame care apucă să-și contemple copiii crescând doar în scurtul răgaz oferit de călătoria cu mijloacele de transport în comun, pe axa modernă casă-școală-muncă, în gălăgia și-n înghesuiala îmbâcsită din metrou. Trafic. Mariajul adulterin al romanilor cu orașul.

Și, iarăși, acel close-up. Arhitectura geloziei invadând trecutul, otrăvindu-l. Impulsul irezistibil al gelosului de-a afla totul, de-a cere cât mai multe amănunte, în încercarea sa îndoielnică de a înțelege și a accepta, de a se obișnui cu gândul, dar sfârșind prin a suferi și mai cumplit, descoperind că este gelos pe fantome și „concurat” de un trecut ireparabil.

Close-up pe gelozie

Interogatoriul repetat și rafinat până la perfecțiune al gelosului. Scufundarea aproape autoerotică a gelosului în detaliile care-l rănesc definitiv. Foamea lui insațiabilă de a ști cât mai mult dintr-o istorie consumată, numai a ei, pe care el n-o mai poate modifica și, în plus, ale cărei consecințe sunt de neevitat, în prezent. 

Iată ingredientele indispensabile ale urii: o parteneră prea devreme inițiată în tainele sexului, probabil sedusă; fosta iubită, viitoarea lui soție – „futută bine”, la 16 ani, de un teolog de 27 de ani, profesorul ei, așadar, un om superior lui, care ce era? – un polițist ratat, o masă de mușchi patetici. Actuala soție (Emma), fosta iubită așadar, supusă – în perioada ei liceală – unei adevărate „inițieri culturale”, realizată cu pedanterie de dl amant-teolog. Altfel, un om cult, teologul, inteligent, cu o barbă de Christos, care îi împrumuta și-i recomanda fetei cărți, îi ghida lecturile, îi siluia, prin urmare, și mintea, după ce că explorase mai întâi precocele ei trup, înfruptându-se pofticios din inocență. Aspirația imposibilă a lui Antonio gelosul (polițistul-slugă) de a lipi laolaltă, cu sânge, firimiturile purității apuse a iubitei lui neveste.

Pe urmă, violența conjugală. Neîncrederea; din nou întrebările, din nou interogatoriile, primele palme. 

Fanatismul conjugal, sufocarea. Vulgaritatea torturantă a întrebărilor, bănuielile murdare, supravegherea asiduă, acuzațiile neobosite, fără acoperire, de infidelitate. Primii pumni…

Sentimentul copleșirii. Prea multul.

Delictul de a iubi. De a-ți căuta scăparea individual, evadând din dependență (sau ceea ce odinioară fusese o relație romantică), din patologia amorului casnic.

O zi perfectă cât o viață de om. 24 de ore în tot atâtea capitole de roman. O fiică se maturizează forțat, o dragoste (prima) abia se înfiripă și, poate, moare. Un băiețel care vede lumea ca fiind formată din contururi suprapuse, o privește cruciș, cu ochii încălecați, aleargă și el, inconștient, către moarte. Un oraș de învinși, care se sinucid zilnic fără ca, neapărat, să moară. Totul este trecător în Roma lui Mazzucco, doar orașul rămâne etern, durabil.

Dulce ca mierea

„Se întâmplă uneori, în istoria unei țări, ori chiar a unui om, un moment de transformare totală. Nimic din ce a fost nu mai e. Nimic din ce se potrivea nu se mai potrivește.” Romanul își țese trama în jurul copleșitorului, subminantului sentiment al nostalgiei. Nostalgia după ultimul război romantic: cavaleresc, cruțat de ideologii, un război al bărbaților, nu al emasculaților propagandiști de cabinet; ultimul măcel generalizat ce-a purtat dantelă însângerată la manșete, un război al autodeterminării, al reîntregirilor naționale, groparul marilor imperii: Primul Război Mondial. Nostalgia după iubirea totală, împărtășită, imediată. Și încă un soi de nostalgie: una improprie celui care o resimte; una fără nume, fără definiție, preluată ca atare de protagonist, ca un virus cu incubație îndelungă, de la ultimii martori demni de crezare ai dulcei orânduiri burgheze.

 Foamea, golul de iubire, încleștarea trupurilor, a trupelor, și rememorarea războaielor ce-au schimbat gândiri, țări, oameni, obiceiuri, crezuri, limbi: bătălii în care am fost folosiți, am servit, ca popor, doar în chip de carne de tun; și alte bătălii, puține, ale noastre, purtate pentru recâștigarea identității și-a unei oarecare însemnătăți în prea maleabilul și amnezicul spațiu european. Lupta pentru a poseda un trup care nu se lasă supus cu una cu două, pentru a-l răvăși drăgăstos; pentru a amprenta definitiv, prin carne, un suflet de femeie. Îmbrățișări mincinoase, distante, sportive, dar și lubrice, disperate, adevărate doar atâta timp cât durează clipa, îmbrățișări neputincios-unificatoare – corpuri care se zbat să se conțină reciproc, cu profeția neizbânzii tatuată, la vedere, în carnea lor. Poezia cinică a realității, contemporaneitatea – imbecilizată de răsturnarea valorilor: sesizate cu ascuțime, fără pudoare, în amănuntul lor cel mai scabros.

Anii ‘60. O lume românească (veche) moare, grăbită de la spate de schimbările (demolările) programatice, nefirești. Împinsă către pieire de gloata de lumpeni, drojdia adusă la putere pe tancurile sovietice de prost înscenata „revoluție” comunistă. Mor manierele elegante și se usucă și cele din urmă vestigii știrbite, păstrate cu sfințenie, în memorie și-n sipete tot mai sărace, și scoase, la ocazii, ca moaștele, în speranța zadarnică a unei continuități, a unei rezistențe subterane – se stinge în uitare „farmecul discret al burgheziei”. Lăsând loc lipsei de stil, mitocăniei, miticismului gros. Ruinei. Amintirile – întotdeauna mai glorioase decât prezentul uniformizant, lipsit de strălucire; morții acuză, tardiv, din morminte, deșertăciunea cauzei pentru care au căzut; frigul de-afară, răceala din inimile oamenilor sunt iscate de suflul înghețat-vindicativ al morților inutili, al eroilor fără cauză, tranzacționați dinainte la masa tratativelor secrete, între criminalii nedisimulați (ca Hitler) și cei cu spoială umanistă, co-autorii morali ai dezastrelor (ca Churchill).

Înmormântarea precoce a unei lumi cândva promițătoare, ce fusese asasinată cu cruzime, postbelic, în văzul ipocrit al Europei.

Viitorul furat

Cum scriam în debutul textului de față, angoasantul roman Dulce ca mierea e glonțul patriei – cu tempo-ul alert, sincopat, senzual, cuceritor și deosebit de a c t u a l (!), consacrat de Petru Popescu – toarnă în urechile minții otrava unei insolvabile nostalgii (alăturarea dureroasă, dar irepresibilă, a lui nostos cu algos, întoarcerea+tristețea, în gr.), sonoritățile de sirenă odiseică ale unui imposibil, torturant, interzis: „ce-ar fi fost dacă…”. Nimic nu mai poate fi înviat, o știm. Totul e pierdut, jumătate de secol irosit pentru români. Atâtea decenii scurse, rătăcind pe un drum care, altfel, în alte împrejurări, nu ar fi fost al nostru. Povestirile amare ale vârstinicilor supraviețuitori, greața eroului-narator față de destinul de împrumut, îmbrățișat cu de-a sila. Nașterea unui vulcanic sentiment al înstrăinării, al neapartenenței (acel grăitor, romantic das Unheimliche). „Eram golit de putere, golit de mine însumi. Și culmea, încet-încet, mi s-a părut că m-aș împăca și așa, că m-aș obișnui, că m-aș supune. În orice fel, poate să fie bine.” Și primejdia resemnării…

Viața oarbă a tânărului suficient sieși, aflat la debutul celei de-a doua adolescențe, viața încă iresponsabilă, dusă ca prin ceață; un ecran care se încăpățânează să nu se fisureze încă-l desparte, hiperprotector, de restul omenirii, o plasă antiseptică, invizibilă – autosuficiența, narcisismul vârstei – placenta. Somnul său treaz, de individ abia căzut în lume. Viața văzută prin somn. O vreme – vremea suspendată, în care timpul nu cunoaște curgere -, a iubi și/sau a nu (mai) iubi au aceeași intensitate, aceeași valoare de adevăr, alternând cu ușurință; sunt deopotrivă verosimile sufletului său necopt, neatins de arsura suferinței. Cum se întâmplă de când lumea, a iubi e prețuit abia atunci când obiectul iubirii i se refuză, alunecându-i din brațe, retrăgându-se, ca un duh capricios, înapoi în misterul insondabil, feminin, din care s-a zămislit.

Soarta dramatică a unei generații – copiii războiului, „tineretul încruntat” – care nu învățase încă să sufere, să creadă sau să se îndoiască. Să zăbovească, să-și dorească a opri timpul. Trăiau oarecum rectiliniu, pradă curenților/curentelor, fără acces la propriul potențial de profunzime, fără idealuri – lipsind din ei înșiși. Suflete gata obosite. Suferința, refuzul, eșecul, realitatea aveau să-i tămăduiască.

America descoperă Europa

Europa sfârșitului de secol XIX. Pătura socială a nou-îmbogățiților americani – în căutarea prestigiului, dar și a clasei pe care simpla deținere a averii încă nu le-o conferise – își trimitea odraslele pe „vechiul continent” atât la școli cât și în vilegiatură presupus educativă. Puritană într-alt sens, America de Nord pierduse pasul cu eticheta europeană, astfel că nu rareori contactul tinerilor americani cu pretențiile sociale europene se solda cu consecințe ridicole, sau, pe alocuri, tragice. Stă în repetatele intenții artistice ale lui Henry James să surprindă acest impact amuzant-dureros ce însoțea fiecare încercare de (re)descoperire a Europei de către America. Moștenitorii bogați ai Statelor Unite se întorceau cu o stângace pioșenie arheologică pe continentul care le expulzase odinioară strămoșii și, crezându-se aici la adăpost de tiranicul amestec al familiei și-al opiniei publice americane, își aflau iubirile printre ruinele romane.

Contemporanii lui Daisy Miller o percep pe aceasta, în virtutea manierelor sale laxe, a francheței sale naive, ca pe o ființă prost educată, nimerită în plin fin de siècle direct din epoca de piatră. De pildă, astfel o văd mătușile și alte cunoștințe de-ale sofisticatului tânăr domn Winterbourne – naratorul. Iar noi, din mileniul al III-lea, zâmbim condescendent: pentru noi, Daisy este fata zilelor noastre; în ea, admirăm portretul „democratizat” al fetei înstărite din vecini. Purtarea ei în lume, în societatea bătrânei și conservatoarei Europe, nu ne scandalizează câtuși de puțin. A intra în vorbă neîntrebată, cu necunoscuți, poate fi riscant, dar nu este în nici un caz scandalos astăzi. Nici a accepta să te plimbi în văzul lumii, în parc, însoțită de tineri pretendenți, mereu alții, dar neînsoțită de mamă. În 1878, însă, asta sau a dansa toată seara cu un singur partener echivala cu acceptarea unei cereri în căsătorie!


Dacă lui Daisy i-a mai pierit, cu anii, din puterea de a indigna, de a șoca sau măcar de a răni morala cititorului tot mai insensibil al vremii noastre – așa cum s-a întâmplat în anul apariției cărții, când s-au găsit critici care să o considere „o ofensă adusă adolescentei generice americane” – totuși, tinerei frivole îi rămân la îndemână, neatinse, suficiente alte „atuuri”, cât să vrăjească, să ne sucească mințile în continuare, grație condeiului de diamant al incontestabilului Henry James.

Irezistibila magie a istericei

Fiică de nouveau riche din statul New York, posesoarea celei mai bine jucate inconștiențe a flirtului din proza citită de mine până în prezent, Daisy „era un amestec extraordinar de inocență și grosolănie” transoceanică. Alături de doamna Walker, o bună prietenă de-a lui Winterbourne, admiratorul și urmăritorul fascinat al americancei free-spirited, am exclamat și eu, nu o dată, în sinea-mi, dintr-un puseu autodefensiv: „Nu cred că e în toate mințile!” Continuând, totodată, consimțind să mă las atras – și, deopotrivă, contrariat – de naturalețea ei sfidătoare, de dezinvoltura ei de cochetă ingenuă. Pentru că cred în și încerc o teamă superstițioasă față de magia irezistibilă pe care un anumit tip de isterie feminină (dar și masculină, vezi câțiva tirani notorii, intens simpatizați, din istorie) o poate exercita asupra unor suflete de asemenea slabe, șchioape, vulnerabile: isteria histrionică (nu căutați termenul în dicționare, tocmai l-am născocit).

Un cuceritor exces de gestică (deși lipsită de teatralitate!) inadecvată, caracteristic multor forme de isterie, abuzul de familiarități verbale și flirt, de natură să inhibe impetuozitatea masculilor ceva mai rafinați, interiorizați de felul lor sau mai scrupuloși; din contră: pradă lesnicioasă asalturilor pragmaticului „amant latin”, cuceritorilor de profesie; frumusețea și drăgălășenia dublate de o oarecare inteligență a clipei; comportamentul năucitor, ignorant și inocent, ce poate expune până și inima privitorului dezinteresat mușcăturii geloziei. Domnișoara Daisy, complet scăpată de sub controlul încă și mai nesocotitei sale mame, nu-și alimentează originalitatea din vreo presupusă atitudine de frondă față de decrepitudinea moravurilor vechiului continent. Și acest lucru frapează amatorii de clasificări reducționiste, pe diagnosticieni. Am să folosesc un truism: ea este așa cum o citim pentru că nu poate fi altminteri!

Până la deznodământul pe care îl ghicim dramatic, naratorului amorez îi va fi foarte dificil să-și dea seama dacă „toată sfidarea lui Daisy era generată de conștiința inocenței ei sau de faptul că era o tânără de nestăpânit”. Cum presimțim drama? Aș zice că o „desprindem” și din prefăcuta strădanie a alter ego-ului autorului de-a ne face pierduți în meandrele obiectivității sale, ale notațiilor sale voit detașate, amuzat-ironice, puțin distante, de om pățit, sceptic, aproape imun. Deschiderea fenomenală a fetei (ce ne trimite iar și iar, neîncrezători, consternați, să verificăm anul conceperii nuvelei – 1878) față de oricine îi caută compania, ori intriganta ei incapacitate de a roși, de pildă; decorul îmbietor-idilic al munților helvetici, ospitalitatea interesată a Romei; ușurința cvasi-neverosimilă cu care decurg apropierile, conversațiile; portretele de inchizitori creionate celorlalte personaje din „distribuție” – toate acestea și multe alte amănunte, care sigur nu vă vor scăpa observației, induc cu neîntrecută metodă un insuportabil suspense, presimțirea, neliniștea unei inevitabile catastrofe care lovește, literalmente, din senin.

Henry James, bântuindu-și succesorii

Henry James este (nu un, ci chiar) Gustave Flaubert al Americii de Nord! Ați întâlnit adeseori seria clișeică, de lemn, menită a omorî curiozitatea: „deschizător de drumuri”, „precursor”, „pionierul romanului modern” etc – atribuită ambilor și știți, probabil, ce a însemnat Flaubert pentru literele franceze și pentru istoria literaturii universale. S-o scriem pe șleau, că doar e o axiomă: nimic n-a mai fost la fel, stil și/sau conținut, după Flaubert!

Adâncit în lectură, ochiul nostru, deși supus obiceiurilor grăbite ale zilelor în care trăim, îl sesizează pe James într-o cu totul altă lumină decât aceea, strâmtă și ingrată, de scriitor al epocii sale, fie el și „părinte al modernismului literar”. Citindu-i nuvelele, am realizat că m-ar fi putut păcăli ușor – cu compoziția sa obiectivă, realistă și perfecționist-miezoasă, asupra căreia trecerea a o sută patruzeci de ani și a mii de pagini de beletristică n-a lăsat urme – de n-aș fi avut informații asupra anilor între care a trăit și a creat. Americanul H. James poate fi considerat, ca să revin la salvatoarele clișee, un „precursor”, o răscruce a narațiunii moderne, dar rămâne și un veșnic contemporan, un concurent cât se poate de viu, viclean și redutabil al propriilor „succesori”. Daisy Miller a lui încă mai frânge inimi!

Iubitor și reprezentant declarat al unei forme mai lungi a prozei… scurte, Henry James depozitează în scrisul lui germenii artei narative a unor scriitori afirmați în secolul XX, ca: Julien Green, Aldous Huxley sau Philip Roth. Amestecul ireproșabil de bine dozată erudiție, dry mock, simplitate, realism, prospețime și vigoare cu un enorm talent de povestitor. Consider relevantă – pentru a reda impresia pe care mi-a produs-o proza scriitorului american – prima reacție pe care am avut-o, isprăvind volumul acesta de nuvele: am scris imediat celei mai bune prietene pe care o am în UK, cu rugămintea înfocată să-mi facă rost de cât mai mult H. James în original. Iar, ca să fiu și radical: a gusta opera jamesiană ar putea fi chiar un criteriu după care ați avea șansa să reevaluați sensibilitățile literare ale grupului dvs de prieteni. Numai spiritele înguste ar avea nătângul tupeu să o respingă ca perimată.