Henderson, regele ploii

Antipaticul Bellow

Cu prilejul lecturii prolixei scriituri Henderson, regele ploii, se întâmplă pentru a doua oară – după lectura furioasă alocată romanului Ravelstein – să fiu prins în turbionul atracție-respingere față de modul lui Saul Bellow de-a face literatură. Un considerabil potențial de antipatie își doarme somnul de frumusețe în paginile înnobelatului american. Am impresia că, dând curs exuberanței sale epice, nu rareori i se întâmpla să piardă simțul măsurii, al echilibrului dintre fluxul imaginației și simțul realității – în calitatea sa, larg recunoscută și trâmbițată, de romancier de-un crud neorealism.

Cu un start în forță, de-o ironie acră, ostentativă, nu neapărat rafinată, dar de foarte bună calitate, bucată în care satirizează neîndurător obiceiurile neoburgheze ale proaspăt ieșitei din război societăți americane, Henderson… cade apoi într-o destul de patetică (pentru că, aparent, necontrolată) pledoarie pro-instinctualitate, pro întoarcere la origini, la ”naiva puritate inițială”. Ajunși în miezul tramei cărții, ne surprindem căutând, zadarnic, avizi, o oază de umor, din acela savurat la început, care să mai dilueze puțin din impresia de făcătură, de farsă și din stânjeneala cu care realizăm că am parcurs deja 300 de pagini și tot ce-am ”izbândit” a fost să consumăm enorm din timpul liber (de altfel, restrâns) pe care l-am fi putut acorda unei opere cu adevărat semnificative.

Nici o șansă, însă: autorul își ia protagonistul foarte în serios, iar sarcasmul cu care l-a tratat în primele pagini (ale îndestulătoarei vieți burgheze) se ivește, în a doua parte a cărții – cea a evadării în sălbăticie, doar în variantă mult îndulcită și în mod sporadic; am zice: ivoluntar. Nu aș fi avut nimic împotrivă să citesc un roman plin de patos, dacă acest patos ar fi fost judicios distribuit în pagini. Nici nu m-am apropiat de o nouă lucrare a lui S. Bellow cu intenția prejudecată de a mă strica de râs. Dar așa, după ce am gustat o halcă însemnată de umor acid, evreiesc, în prima ei jumătate, mi-a fost sincer greu să iau în serios ”argumentația” stufos construită, și, în opinia mea, căznit satiriza(n)tă, în sprijinul le bon sauvage, din a doua jumătate.

Daniel către Nabucodonosor

Henderson este de profesie… moștenitor sexagenar, o matahală de om bogat (avere de 3 milioane de dolari), aprig veteran de război, ”cam lipsit de noroc”, dar care, de regulă, ”acționează fără să stea pe gânduri”. Se află la a doua căsnicie, nici aceasta din cale afară de reușită. Motto-ul vieții sale, lozinca după care se ghidează în acțiunile sale, mai mult sau mai puțin închegate, este un verset din Biblie, profeția lui Daniel către Nabucodonosor: ”Că tu vei fi alungat dintre oameni și vei locui împreună cu animalele câmpului”. Nu am habar care ar fi interpretarea teologică cea mai apropiată de adevăr a acestor cuvinte cu tâlc din Scriptură, cert este că agitatului nostru bogătan i se năzare să le aplice ad litteram. Mai întâi, va crește porci. Va crește porci din pasiune, din dragoste, nu ca să facă bani. Și mai avea un motiv solid pentru această opțiune: acela de a-și scandaliza neamul (evreiesc). Totuși, va veni o vreme în care a-și vedea de porcii lui nu-i va mai procura suficientă excitație cotidiană cât să-l ajute să-și tranchilizeze spaimele existențiale.

Viața apropiindu-i-se de zenit, neputincios a se mai amăgi în continuare că tihna traiului său lipsit de griji materiale nu seamănă, în fapt, cu o moarte ”pe picioare”, se hotărăște să plece în pustiul Africii. Pornește la drum cu gândul ferm de a rămâne în savană până ce va fi pregătit să întâlnească din nou oameni, însă fără a-i răni, fără a-i duce la disperare – cum îi stătuse în obicei până atunci. O puternică voce interioară, ale cărei intenții, îi erau, inițial, greu inteligibile, începuse de la un timp să-l mâie – ”Vreau, vreau, vreau!” – înspre târzia trebuință a regăsiri de sine (Ichfindung sau Selbstverwirklichung esențializează impecabil limba germană, fără a avea nevoie de peste 400 de pagini ”pilduitoare”).

”(…)lumea îi poate părea ciudată unui copil, dar lui nu-i e frică de ea, cum îi e omului matur. E fermecat de ea. Dar omul matur e în general îngrozit de lume. De ce? Din cauza morții.” Așa că dl. Henderson aranjează să fie ”răpit de necunoscutul vieții” – un truc care, i se pare lui, îi va îndepărta/păcăli moartea. Iată-l, dar, pe fermierul prolific, fost mare iubitor de porci, dansând cu leii sau lăsându-se ”psihanalizat” de o șefă de trib, într-un colț uitat de Africă, pentru a-și demonstra că nu este unul dintre acei morți-vii ”realizați”, care nu fac altceva decât să-și doarmă viața în așteptarea implacabilului sfârșit. Nu se înșală regele Dahfu când îi pune, și el, diagnosticul: ”Unele părți din dumneavoastră sunt înmormântate de atâta timp, că ar putea să fie categorisite drept moarte.”

Prostia americană

Subiectul este generos și – până să ajungem la punctul de maximă tensiune al istorisirii (când, din păcate, totul capătă lungimi nepermise și senzația de încropeală dilentantă devine de neignorat: animism, newage-ism, rousseauism) – chiar captivant! Paginile zboară, realmente, pe nesimțite. Romanul ne absoarbe. Am fost surprins și încântat, la un moment dat, să-l regăsesc până și pe Ion Creangă cel din Prostia omenească în talentul și tehnica narativă ale lui S. Bellow… Ceva nou?

Recomand cartea, sumar prezentată mai sus, doar în virtutea prețului ei actual (onest), amatorilor de Bellow, dar și neinițiaților dornici să citească un soi de Povestea porcului reinventată de un posesorul unui Nobel pentru literatură (mă întreb dacă a fi scris cu duioșie despre semi-sălbatici l-a ”recomandat” apoi pentru lista scurtă a acestui premiu). Personal, dacă aș fi știut ce mă așteaptă în pagini, m-aș fi apucat mai degrabă de Moby Dick. Melville a tratat o ”chestiune” asemănătoare (atâta că ceea ce la Melville e epopee, la Bellow atinge abia dimensiunile unei psihodrame) la standarde neegalate ulterior.

Cozi de șopârlă

Blocada tramvaielor

Ucenicind încă din copilărie – de voie sau de nevoie, dar cu ochii bine deschiși la secretele meseriei – într-un atelier foto care onora nunți sărăcăcioase și botezuri, la numai 20 de ani, David promitea deja să ajungă un mare reporter-fotograf – în căutarea imaginii ”adevărului gol și simplu”, fără încadrări pedante și elaborate. ”Și așa și este, am poza în mână: cu o lumină spectrală dinapoia geamurilor, puțin strâmb și ca o piază rea, tramvaiul vine peste tine cotind pe șine sub o cortină de apă, învăluit ca o aură zbârlită și împrejmuit de mulțimea indiferentă și plouată, o mare de capete care se agită în jurul lui ignorându-l, oameni încovoiați de strășnicia vremii, unii protejându-se cu umbrele, alții cu ziare, cei mai mulți cu nimic. Ai zice că tramvaiul luminat din mijlocul mulțimii este o apariție fantomatică iscată din măruntaiele aversei.”

Se întâmplă ca aceasta să fie fotografia veții lui de artist nesortit de astre. Un instantaneu care capătă neaşteptate valențe de dizidență politică în Spania dictaturii franchiste: un tramvai, circulând fără pasageri prin Barcelona înecată de o ploaie nemiloasă. Suntem în 1951, locuitorii orașului protestau tăcut (dar gata oricând să erupă cu violență), boicotând compania de transport public din pricina scumpirii biletelor de călătorie în plină criză economică.

Înapoi în timp, în urmă cu doar șase ani, întâlnim un David puber, ținându-se numai de măscări, colecționând în neștire cozi de șopârlă – ”leac universal” pentru toate bolile, inclusiv pentru hemoroizii bunului său prieten, Paulino. David – refuzând să mai crească, deși i se tot cere asta, imperios, din toate părțile, jucând timid impostura până și-n privința propriei sexualități. Își alimentează imaginația și nevoia de fantastic, memorând și folosind în mizera sa existenţă replici din cărți, din filme ieftine sau desprinzând cu neegalat talent povești fabuloase din fotografiile (de familie sau tăieturi din reviste) lipite pe pereții casei părintești. David cel efeminat, cârlionțat, scurgându-i-se ochii după rufăria intimă, întinsă la soare pe-o tufă de grozamă de blonda cu piele măslinie: fata din vecini. De nerecunoscut, pe urmă, așa, travestit în straie de fetiță, cu gleznele sale fine și pulpele bronzate, vizitându-și bunica senilă la azil în chip de misterioasă Amanda (o ultimă nălucire a bătrânei, cu puţin înaintea morţii), pentru a-i face un ultim hatâr, dar și pentru a atrage atenția femeii, care se obstina să nu-l învrednicească nici măcar cu o privire, când mergea să vadă de ea, însoțit de maică-sa.

Recuperarea tatălui absent

”- Întotdeauna i-a plăcut să se deghizeze, dacă la asta vă referiți. Și mie-mi plăcea la nebunie când eram tânără”, îl apără mama sa. ”Fiul meu, când va fi mare, va fi artist. Or artiștii, după cum știți, sunt mai altfel decât noi, fac lucruri ciudate.” Până la urmă, am adăuga noi în ”apărarea” incertului plod: de ce alte mijloace îi poate trăsni în cap unui copil să (ab)uzeze pentru a-și suplini (a-și uita?) într-un fel tatăl mereu absent (care nici nu-i dorise venirea pe lume) și pentru a prezerva, anxios, numai pentru sine, dragostea mamei, dacă nu de: inventivitate, spirit ludic (ca să nu zic regres în infantilism), de-o mitomanie de largă inspirație, de impostură sau, la rigoare, de ambiguitatea sexuală?

Juan Marsé lasă depănarea poveștii Cozilor de șopârlă în seama unui copil nenăscut, ”fără prea mare poftă de a-mi croi drum spre sângeroasa splendoare a lumii acesteia.” Din pântecele mamei, ”un fetus foarte flecar” narează chiar și de la distanță, deocamdată plutind iresponsabil în placentă, însă sufletește implicat în desfășurarea evenimentelor, nenumăratele năzbâtii serioase ale fratelui mai mare – David, pendularea lui amețitoare între tangibil și neverosimil. Acesta din urmă, în căutare de modele masculine puternice, dar, în aceeași măsură, setos de originalitate, ”rivalizează” cu trei bărbați care, în momente temporale destul de distincte, își dispută favorurile tinerei, atrăgătoarei și impertinent de roșcatei sale mame.

1. Tatăl, Victor Bartra – un fost militant de antifascist, vânat de poliție, fugar și cam bețiv, care rătăcește prin lumea fantazată de fiul său cu nădragii rupți și cu o fesă rușinos despicată de-un ciob de sticlă, pe când o ștergea de sub nasul sticleților; jalnic erou, vărsându-și “generos curul pentru un viitor mai bun și pentru victoria idealurilor noastre”. 2. Un pilot britanic (posterul lui, la loc de cinste în camera băiatului), refugiat din calea naziștilor – între el și Roșcată, înțelegem, avusese loc un coup de foudre stângaci mascat, dar împărtășit, în scurtul răstimp cât aviatorul fusese găzduit (ascuns) de familia Bartra. 3. Chipeșul polițist – coborât, ai zice, din benzile desenate americane -, însărcinat cu supravegherea casei proscrisului Bartra, cade și el în mrejele, totuși, neîntinse, neintenționate, ale irezistibilei Roșcate.

”Fortis imaginatio generat casum”*

Familia lui David și a nenăscutului său frate locuiește cu chirie în câteva odăițe dintr-o, odinioară, măreață vilă a unui orelist, la periferia Barcelonei. Vila e situată pe buza unui, odinoară, tumultuos torent, care a lăsat în urma lui o râpă ramolită, înfundată cu gunoaie menajere și stârvuri. Capul familiei, odinioară un erou, lipsește de acasă de luni de zile, bănuit a-și fi refăcut altundeva viața de alcoolic și muieratic, așa cum dăduse unele semne încă din timpul vârstei de aur a relației sale cu focoasa-i soție. Spania întreagă e obligată să se hrănească din născociri, din amintirea gloriei sale de… odinioară. Oamenii ei își trăiesc acum pitiți viața.

Fantastica viață interioară a lui David se țese, scurtă, tristă și febrilă, între cele trei ”borne”, aparținând de o realitate imprevizibilă: labirinticul său cămin de împrumut, torentul secat și cinematograful cu filme peticite. Un decor, prin ruina și inconsistența lui, cum nu se putea mai potrivit pentru infinite fabulații. Plăsmuirile minții îndulcesc, vremelnic, penuria și sentimentul apăsător al regresului, umplu himeric stomacul, mint nevoile și fac să pară surmontabile slăbiciunile. Aceasta, însă, câtă vreme injecțiile cu fabulos sunt atent dozate. Altfel, parafrazând un pic ceea ce spune proverbul latin*: o imaginație stăruitoare se poate revărsa în real, alterându-l. Veți vedea în ce mod, în carte.

În cea mai mare parte a romanului Cozi de șopârlă nu vom identifica hotare bine definite între realitate și închipuire. Iar trecerea epică de la una la cealaltă este realizată în stilul marii literaturi. Cartea ar fi putut foarte bine să fi fost ”despre nimic” și tot m-aș fi declarat copleșit de nivelul compoziției, de poezia pură și brutală ce răzbate din unele pagini, de rezonanțele limbii originale, păstrate, parcă, intacte în limba română!

”Nu știu ce fel de însorită îndurare cade peste torent și peste vocile fără trup care răsună aici. În coturile întunecoase ale fostelor vâltori de ape, unele pietroaie acoperite de mușchi par niște sipete. Cu ifosele și vicleșugurile sale de râu, deși nu mai poate arăta altceva decât malurile difuze și albia uscată cine mai știe de când, torentul simulează un vuiet de ape iuți și răgușite, îndărătnicindu-se încă să se manifeste și să care cu ele orice gunoi care tot ar zăcea dosit prin vreun cotlon, orice lucru nelalocul lui, aruncat, disprețuit, nefolositor, precum sângele rebel ce putrezește în curul tatei.”

Spune-mi ceva despre Cuba

Stalin – emigrant în SUA

Din câte am înțeles, Spune-mi ceva despre Cuba a fost, inițial, gândită de Jesús Díaz și de prietenii lui ca un scenariu de film. Bag de seamă că ideea l-a prins într-o asemenea măsură pe scriitor (printre altele, și cineast) încât acesta nu s-a mai putut opri din scris decât atunci când romanul a fost gata.

L-aș imagina ca pe o peliculă blagoslovită cu o distribuție lipsită de celebrități, ci, dimpotrivă, animată de actori anonimi, proaspeți ochiului, capabili să transmită vibrația aceea din spatele paginilor: dor, inadecvare, credulitate, senzualitate; un film-pastel, delicat, circular – un cerc care, însă… nu se închide, mustind de o nostalgie aproape de neînțeles pentru un anglo-saxon educat în rigorile logicii și-n cultul muncii; un film în care protagoniștii să fie ”mutați” de colo-colo pe pânza cinematografică, din vârful pensulei, întocmai unor pete de culoare ale căror profunzimi să fie puse în valoare nu atât de obositoare pagini de introspecție cât de felul cum, de pildă, cade lumina soarelui într-un anumit moment al zilei. Un film în general cețos, imprimat în tonuri pale și subiectiv ca amintirea – în genul îndeobște îndrăgit de mine -, narat din off, cu duioasă ironie, așa cum numai regizorii hispanici știu să conceapă. Povestea unui om bătut de destin cu afecțiune.

Martínez, sau ”vocea din off”, este fiul quadragenar al unui tată spaniol, are mamă cubaneză, este născut și locuiește la Havana și printre multiplele-i metehne se numără aceea că părinții i-au pus prenumele Stalin, după ”tătucul popoarelor”. Nu e singurul dintre plozii familiei tarat cu un nume revoluționar: soră-sa răspundea la imposibilul nume de Stalina, iar frate îi era Lenin… Stalin cere azil politic Statelor Unite. Curat titlu de tabloid! Stalin emigrează în două rânduri în SUA, dar cam fără voia sa! Stalin nu poate abandona cu lejeritate idealul depășit al unei Cube prospere, deși e umilit de înapoierea în care se zbate, el – totuși, absolvent de stomatologie, și nedreptățit și scandalizat zilnic de corupția semenilor. Din fericire, Jesús Díaz nu face apologia mincinosului paradis al Cubei castriste, jinduit din toropeala bibliotecii de toată stânga vest-europeană. El scrie despre dorul de casă al desțelenitului și despre anxietatea indusă lui de stringența adaptării la tumultul tehnicist al Occidentului; despre sentimentul de trădare, care nu apare raportat la politica de stat a patriei, ci la familia lăsată în urmă, pe decrepita insulă totalitară. Trădarea din închipuirea lui Martínez = ”vina nestinsă a exilului”, vina fericirii lui departe de familie (în prezentul romanului, fericirea americană a dentistului era încă în proiect).

Ghidul azilantului în șase pași

”Stalin era prost de bun; sfios și nesigur, incapabil să ia singur o hotărâre. Poate că de aceea, bietul de el, îl lăsase nevasta pentru altul. Cineva trebuia să-l împingă de la spate, să-l ajute să trăiască.” Tocmai de aceea, Yemaya sau cine știe ce altă zeitate uitată a Cubei atee aranjase să-l… ”emigreze” (în ciuda împotrivirii bietului), la o vârstă mijlocie, când viața lui insulară nu mai prevestea nimic deosebit, blazarea prinzându-l binișor în laț. Statele Unite ale Americii, aflate de la câteva lungimi de plută artizanală, erau un tărâm pe care Stalin Martínez se obișnuise să-l urască, manipulat ideologic pe timpul celor trei decenii și jumătate de istovitoare ”revoluție permanentă”, declanșată pe când avea el șase ani. În același timp, tehnica și cărțile tehnologice, filmele americane și muzica îi treziseră față de Țara tuturor posibilităților o ”admirație vecină cu idolatria”. Îndemânatic doar într-un domeniu profesional penibil plătit în țara de origine, inapt să facă bani la negru, din ”bișniță”, cum reușeau tot mai mulți concetățeni ai săi, încornorat de voluptuoasa stripteuză mulatră Idalys (portretizată cu o forță erotică capabilă realmente a o ”scoate” din carte!), antieroul nostru este luat de-a binelea în grijă de propria Soartă, ce pare mai degrabă exasperată de dolce-le și naivul lui far niente.

Șase capitole alerte are cartea, corespunzătoare celor șase zile petrecute de refugiatul nostru de conjunctură pe acoperișul casei fratelui său, Lenin (un nearly American), decojindu-se încet sub soarele nemilos al Floridei, în așteptarea zilei în care ar fi arătat ca un plutaș cubanez ”clasic”, numai bun pentru râvnitul statut de azilant. Nu-mi șade în obișnuință să fac dezvăluiri lipsite de bun simț din intriga cărții. Voi mai aminti, deloc în treacăt, umorul cu totul special (absurd, potolit, amărui sau, pe alocuri, extroverit-hohotitor), ce condimentează în cantități nesupărătoare mai fiecare pagină. Stilul literar aparte al lui Díaz: unul dintre scriitorii care au găsit calea către profunzime uzând de simplitatea rostuirilor lexicale. Din câteva salturi, m-am trezit la mijlocul cărții și, mărturisesc, am regretat apoi că numărătoarea filelor era descrescătoare. Spune-mi ceva despre Cuba mi-a apărut în cale taman în clipele când hotărâsem să fac o pauză de beletristică și să mă ”detoxific” cu niște eseuri sau cu istorie. Și s-a dovedit – departe de a fi fost o ”lectură de plajă” – că, până la urmă, am avut parte de cea mai tonifiantă scriitură parcursă în ultimele trei luni. Am citit-o cu bucurie.

Manuel - J. Green

“Manuel” – opera copil

“…vreau să ştiu cum se sfârşeşte viaţa, da, în ce chip se intră în moarte. E ceva mai puternic decât mine, ceva care mă atrage şi mă ţine locului. Sper că în cuvintele pe care le rosteşte tata se va afla unul care mă va lămuri în sfârşit.” Manuel este o carte gingaşă, respiră vulnerabilitate (nu artistică!), neajutorare, prin fiecare literă a ei. Am citit-o, de aceea, pe nerăsuflate: ca să nu o destram. Nu poţi scrie despre ea fără să o fărâmi sau fără să o trivializezi într-un fel. Julien Green e meşterul, iară mie, în calitate de umil cititor, mi-a fost cu generozitate îngăduit să plonjez liber în fineţea tramei, încotoşmănat însă cu toate visele mele, cu tabieturile, cu prejudecăţile cele proaste şi cu canoanele deja betonate. Cronicarul din mine se ruşinează, însă, când e să încerce să însăileze nişte vorbe lămuritoare despre o operă-copil atât de grăitoare prin ea însăşi.

Nu mă tem să afirm că, odată cu acest Manuel (Ed. Univers, 1972, Colecţia Meridiane), J. Green devine pentru mine “o dragoste mare”, pentru a mă folosi de o “etichetă” clasică a mesei_pustii (blogul pe care scriu). Simt că-mi este, de pe-acuma, un creator indispensabil, iar ceea ce mă aşteaptă în continuare este o neliniştită scotocire prin rafturile anticariatelor după numele său.

Manuel este un băiat enervant de urâţel, debil şi febril, nu şi inocent, ci senzual şi foarte atent la amănunte (încearcă – fără a ascunde asta – să-şi întârzie moartea, înregistrând, maniac, ritualic, totul), îndrăgostit, fără putinţă de vindecare, de picioarele cu pulpe precoce ale verişoarei sale de paisprezece ani. “Erau fete mai frumoase decât ea, dar nu existau altele a căror frumuseţe să aibă acel caracter indecent, de care nimeni în afară de mine nu părea să-şi dea seama, indecenţă născută din faptul că maică-sa o îmbrăca provocator…” (din avariţie, cu rochii rămase mici: prea mulate, oprite deasupra genunchilor deja în pârg – rezum eu). Scriam mai sus că Manuel contabiliza minuţios amănuntele vieţii sale, compulsie care, în timp, i se prelungeşte şi în pofta de a inventa poveşti şi personaje care să-l trăiască pe el, cărora să le împrumute el trăsături ale caracterului său şi ale fizicului cuceritor pe care şi-ar fi dorit să-l aibă – făcându-l astfel nemuritor.

Manuel, c’est un peu moi

Manuel, c’est un peu moi bovariseşte Julien Green în Jurnal. Şi nu văd de ce nu l-am crede, mai cu seamă regăsindu-i neciuntite obsesiile în tribulaţiile personajului său: “Fiecare ceas care se şterge din mintea noastră e ca un zălog pe care ni-l ia neantul, iar moartea nu e până la urmă decât pierderea absolută şi definitivă a oricărei amintiri. Teama mea de a pieri era atât de puternică încât nu mă dădeam înapoi în faţa nici unui amănunt ca să pot fixa o clipită din existenţa mea, notând până şi culoarea luminii, gradele de căldură şi locul exact în care mă aflam.” Redescoperim aici sfâşietoarea (în naivitatea ei) credinţă a autorului, de atâtea ori exprimată şi în cuprinzătorul său jurnal, că s-ar putea strămuta cu totul, până la urmă, în propriile cărţi, acolo unde moartea nu-l va mai ajunge…

Ca mai toate personajele tari ale lui Green, şi Manuel simte că singurul aici demn de luat în seamă este situat în sufletul său. Singura realitate este adevărul interior. “…marea realitate e moartea (…) Lumea pe care credem noi că o vedem nu există.” Iar cuvintele, notează Green în numeroase alte pagini ale sale, există doar pentru a distorsiona acest adevăr, a ne îngreuna sau a împiedica accesul la el, acesta le-ar fi, deci, unicul raison d’être. Aşezaţi această lucidă confesiune greeniană lângă notoria compulsie la scris pe care acest French born American o încercase toată viaţa (vezi vasta operă romanescă şi cele 18 volume de jurnal) şi vă veţi confrunta cu una din marile sale frământări: a nu crede în puterea cuvântului de a revela, de a fi un bun vehicul pentru revelaţie, şi în acelaşi timp a se şti compelled to write (îmi pare rău, dar nu am găsit o tălmăcire pe măsură în româneşte) – iată înfăţişarea unui real blestem! Les mots trahissent tout. Les mots provoquent le malentendu; on dirait qu’ils le veulent et que c’est leur rôle.

Fiţi Green, citiţi romanul acesta la hotarul dintre veghe şi somn!

Pastorala americană

American Beauty

“Trei generaţii. Toate au crescut. Au muncit. Au economisit. Succesul. Trei generaţii extaziate de America. Trei generaţii care au devenit parte a unui popor. Şi acum, cu cea de-a patra, totul se dusese de rîpă. Lumea lor fusese vandalizată complet”. Sau: povestea dramatică a căsniciei unui fiu de evrei de-a treia generaţie post-emigrare – care nu-şi mai dorea să fie perceput ca evreu, ci să se confunde ireversibil cu The American Dream – cu o irlandeză, fostă Miss New Jersey, care se săturase să mai fie frumoasă, hotărând să devină cea mai prolifică văcăriţă a ţinutului (de unde şi titlul romanului, Pastorala).

Progeniturile a două familii non-WASP, o “monstruoasă coaliţie” iudeo-irlandeză, îşi unesc destinele, îmbătaţi de perspectiva accederii în anticamera Visului American, eveniment petrecut graţie privaţiunilor, disciplinei şi spetelii părinţilor lor. Prima generaţie de americani recenţi despovărată de pronunţia ridicolă în limba engleză, de obsesia identităţii şi a originii. Prima generaţie care-şi putea permite cu adevărat să venereze, ca unic zeu, Banul (moneyteism, ar glumi amar, poate, P. Roth) şi să îmbrăţişeze, ca unică rasă revendicată – Reuşita!

Suedezul (Seymour Levov), fiul regelui mănuşilor de piele – protagonistul Pastoralei americane a lui Philip Roth -, un “sportiv învingător”, un campion înalt şi blond al celor mai iubite sporturi (baseball, football, basketball), se regăseşte, la ieşirea din adolescenţă, întru totul contopit cu visul tatălui său despre izbânda obligatorie a emigrantului european în Statele Unite ale Americii. Speranţele întregului cartier evreiesc al oraşului Newark se concretizau în “magnificul trup” cu trăsături teutone al Suedezului (poreclă lipită de el definitiv de primul lui antrenor de baschet). Un “mesia” al inserţiei sociale, al asimilării. Nădejdea întregii sale rase!

Nimeni nu se pricepea “să rezolve” mai bine ca acest “Suedez” semit şi cu o mai imperfectibilă inconştienţă conflictul interior al evreilor “care vor să se confunde cu ceilalţi şi, în acelaşi timp, să iasă în evidenţă, care insistă că sînt diferiţi şi insistă că nu sunt cu nimic diferiţi”. Era atât de pătruns de “botezul” americanităţii încât era greu să decelezi într-însul trăsăturile clişeice, prejudecate, ale iudeilor: smiorcăiala, supunerea simulată, iraţionalitatea, prefăcătoria, şiretenia, intriga. Însă, şi mai adecvat îl portretizează propriul frate, Jerry: “Era un tip teribil de plăcut, de modest şi de stoic. (…) Nu era un tip pătimaş. Doar un ins inimos, a cărui soartă a fost să fie futut de nişte adevăraţi demenţi”.

Astfel, uzând în felu-i caracteristic, neostentativ, de aceste calităţi din care era în exclusivitate alcătuit, Seymour Levov ar fi atins, în perfectă tihnă, atât statutul de respectabil milionar – armonios dizolvat în acea upper middle class a SUA – cât şi centenarul, dacă nu i s-ar fi “defectat”, la un moment dat, fiica: Meredith-Merry Levov.

Pastorala învinsă de ideologie

A patra generaţie americană a familiei Levov – întruchipată de sărmana, smintita şi totuşi inteligenta Merry, cea de la care se aştepase atingerea succesului absolut, implicit ruperea cu respectul pentru îngustimea tradiţiei evreieşti (tradiţie ce fusese, totuşi, unul din ingredientele principale ale Reuşitei…) – dă greş! Istoria dă năvală în viaţa tihnită a Suedezului şi a familiei sale. Istoria americană vine să tulbure pastorala.

Odată ce odorul său de fată “se defectează”, Levov jr. – om de cuvânt, manufacturier cu o preţuire de neclintit pentru gentlemen’s agreement, deloc obişnuit cu sondarea de sine, darmite cu judecarea semenilor – cade în cursa unei devastatoare introspecţii. ”Şi dacă există ceva mai rău decît autoanaliza făcută prea devreme în viaţă, acel lucru e autoanaliza făcută prea tîrziu”. Unde a greşit el atât de flagrant, încât fiică-sa să devieze într-un asemenea hal de la buna creştere şi educaţia şcolară fără cusur pe care i le-a asigurat?

Ce anume poate împinge a proper American girl în ghearele ipocrite, “progresist-liberale” ale unei doctrine în esenţa ei criminală, deşi, în mod făţarnic, pusă în slujba pacifismului? Cum eşuează, “de regulă”, o progenitură? Din pricina unui nesăbuit gest patern, comis timpuriu şi pasibil a fi interpretat de copil ca un avans sexual incestuos? Din “prea mult bine”? În aşteptarea unei atitudini părinteşti ferme, care să pună capăt teribilismelor adolescentine? Ca “ripostă”, ca protest faţă de bunăstarea călduţă, autosuficientă, fluturată cu mândrie de părinţi şi cu nişte consecinţe uneori strivitoare pentru personalitatea fragedă a copilului? Întreg romanul este răscolit de şi construit pe aceste întrebări, cu obişnuitele variaţiuni, speculaţii, răsturnări de tonalităţi şi schimbări bruşte de accente original rothiene.

Insolvabila singurătate

Ce pare a-şi fi propus Philip Roth să transmită din hăţişul, pe alocuri, halucinant al paginilor Pastoralei…, din monoloagele interioare de-o luciditate lipsită de speranţă, e că, deşi deosebit de înzestrate în a iluziona până la psihoză masele, mai ales pe veşnicii candidaţi la frustrare, ideologiile nu-s capabile să rezolve preocupările într-adevăr chinuitoare, frământările reale ale individului uman: singurătatea, bătrâneţea, finitudinea. Acestea sunt câteva din marile suferinţe intime ale umanităţii, pe care nici Revoluţia permanentă propovăduită de avortonii lui Marx, nici consumismul capitalist nu pot visa să le treacă în tabelul-manifest cu probleme “soluţionabile”.

Puterea cuvintelor bine aşezate

Dacă la alţi autori favoriţi am îndrăgit ştiinţa lor de a lăsa lucrurile în suspensie, de a jongla cu elipsele, cu subînţelesurile, la Roth ador ambiţia lui impetuoasă de a spune tot. Angoasa totalizării. Tot şi de-a dreptul. Fără ocolişuri, fără a cădea în ridicol, mulţumită şi cunoscutei doze de autozeflemisire; fără pudori stupide – despre mizeria condiţiei de om.

Spre deosebire de romanele scrise de romancierul nord-american în anii 2000 – excelând prin frazarea de diamant, şlefuirea obsesivă, alegerea migăloasă a celor mai percutante expresii colocviale, formatul compact -, Pastorala americană, terminată în 1997, ne înfăţişează un Roth (sau Zuckerman, căci el narează…) baroc, reuşind, totuşi, un slalom de punctaj maxim printre preţiozităţi, lungimi inutile şi prolixitate; un Roth industrial (în sensul propriu al cuvântului), stăpân pe o neîntrecută metalurgică a textului, îmbătat de puterea cuvintelor bine aşezate de a genera imagini stridente, inconfortabile şi de a vehicula idei controversate, lipsite de bunul simţ anesteziant regăsit de noi la alţi scriitori (nu mai puţin valoroşi).

Un Roth al dialogurilor frenetice. Am impresia că aceste dialoguri, de un realism mai rar întâlnit în literatură (dar deloc străin de literatură), sunt punctul lui forte, alături de sarcasm, cinism, ironie, alături de talentul de a parodia, de a maimuţări luarea în serios şi snobismul high-flown arty, refugiul fanatic în doctrine politice. Un Roth înviorător, necontaminat de militantism, care îmbucură prin detaşarea lui batjocoritoare, relativă la politicul dus la nivel de religie, dar şi faţă de rigiditatea perfecţionistă a campionilor fericirii din clasa de mijloc.

P.S. NU m-a prea convins traducerea. Ceva (din fericire, abia perceptibil) nu funcţionează acolo, probabil că adaptarea. Sunt curios, de pildă, ce expresie americană este tradusă, exasperant, prin futu-i… Tot e bine; ce s-ar fi întâmplat dacă traducătoarea ar fi optat pentru “în puii mei”!?