Portnoy’s Complaint

Nu vă dați în vânt după Portnoy’s Complaint (1969) - cunoaștem. Originalitatea și scriitura frustă au fost întotdeauna greu de digerat (o spune și Martin Amis).

Vă arătați excedați de limbajul obscen, neduși la biserică cum sunteți, dar vădind o indubitabilă mentalitate de enoriași; oripilați de tematică - așa ceva nu există, doar Ceilalți se masturbează. Umorul lui Roth vi se pare mai mult decât îndoielnic. Revolta împotriva „Înaltei seriozități”. Evreul antisemit! Nu se glumește cu lucrurile astea, ele tratându-se după rețetă, în spitalele de specialitate. Câtă lipsă de bun gust, nu? Câtă frivolitate, nu? Ce lume bolnavă, nu-i așa?

Ei bine, nu! Dacă romanul lui Roth vă pare indigerabil, nu vă amăgiți că n-ați fi și voi tot niște indigerabili, deopotrivă - cei care-l respingeți sau cei care îl devorați cu poftă.

Cuconet literar - dacă voi vă scobiți în nas ascunși între pereții băii, doar nu o să credeți că diferența dintre voi și cei care se scobesc în public, așteptând verdele la semafor este foarte mare. Dacă familia onanistului rothian e disfuncțională, ce vă închipuiți, că sub maniile spilcuite, de porci educați, ale taților voștri sau sub răbdarea tăcută a mamelor voastre se ascunde o familie model?

Dar ce voiam eu să scriu astăzi nu se referă la obiceiurile unor lectori pudici, văduviți de umor. Voiam, de fapt, să împărtășesc repede cuiva părerea (expusă deja, negru pe alb, tot de M. Amis, în NYT) că un roman ca Portnoy este ceva ce numai romancierul Philip Roth ar fi putut scrie. Cine l-a aprofundat pe Roth, măcar ca mine, știe la ce mă refer. Dar pot depune mărturie în sensul ăsta și puținii cititori care, nespecializați, sunt totuși înzestrați cu acea intuiție de a ghici un scriitor mare chiar din paginile unei nuvele nu în întregime reușite.

Memoriile unui antisemit (Gregor von Rezzori)

O carte copioasă - Memoriile unui antisemit (Gregor von Rezzori), un tânăr protagonist din cale afară de enervant, pentru că-i foarte credibil (auto)portretizat și ne seamănă, întâlnit în plin calvar al maturizării, al ruperii dureroase de educația teutonă, întru obediență, primită în familie; o traducere muncită de Catrinel Pleșu - o gurmandă, foarte bună traducere, atât de bună încât provoacă o satisfacție aparte, fidelă soață a lecturii propriu-zise. Iar lectura curge asezonată cu un melanj de aversiune, dezgust și curiozitate nesățioasă.

A fost odată povestea unui aristocrat austriac (dar și: român, italian, grec, bavarez etc, un mittel-european tipic), pe vremea când era de neconceput să iubești, să te iubești cu un evreu, o evreică, să intri într-o relație umană atât de directă cu un evreu. Mai degrabă treceau drept acceptabile social alte "perversiuni", ca fetișismul și sodomia.

Evreul, oricât de bine educat, îmbrăcat și integrat în societatea est-europeană, deranja, provoca o nestăpânită indignare, dacă nu binevoia să afișeze umilința specifică străbunilor săi etern prigoniți. În schimb, oamenii locului, oricât de imbecili, infectați de orientalism, mincinoși și de neam prost ar fi fost, nu supărau pe nimeni, nu în aceeași măsură. Ca și când prostia, supușenia ipocrită, mămăligeala neaoșă, românească, ar fi oricând de preferat (mai puțin scandaloase) ambiției, poftei de instruire și succesului economic evreiești. Cu evreii, românii au avut în sfârșit ocazia să demonstreze, pe o întindere temporală extrem de redusă, că pot încerca și ei să intre în pielea Stăpânului. N-au avut prea ades ocazia asta în istorie.

Sigur că, în răstimpul în care noi, românii, ședeam și (ne prefăceam că) meditam, cu bărbia proptită-n bâtă, evreii, armenii, macedonenii și alte seminții aciuate pe aici se școleau, munceau, tranzacționau și agoniseau avere. Acționau. Era mai important pentru români să fie lăsați să băltească în nostalgia integrării în absolut nimic, compunând și interpretând la frunză de salcâm poeme pastorale ce, de fapt, cosmetizau folcloric lenea cronică, fatalismul nereflexiv ca simptom al acesteia, imposibilitatea de a ieși din rutina unui tradiționalism, greșit înțeles, ce ne împietrește (de atunci și până azi). N-ar fi nimic în neregulă cu trândăvia de n-ar veni la pachet cu pofta la bunul altuia.

Ca pe urmă, în acest cuibar, să eclozeze ideologii caraghioase, fascisme de opincă, care propovăduiau creștinismul mitic, dacocentrismul, o fantasmagorică puritate morală înnăscută a românului dintotdeauna, și minciunile despre pacifismul și ospitalitatea, pasămite, atât de caracteristice nouă. Popoarele istoricește mici, în lipsă acută de prezent, nu-și pot reprima, la strâmtoare, recursul la zdrențuitele lor episoade glorioase, numărabile pe degete, răspunzând cu manifeste și sloganuri colorate, țipete indignate și poeme, în locul luptei - în împrejurările când sunt călcate pe cap de adevăratele Puteri.

În zilele noastre, cei mai bogați cetățeni din top 500 sunt preponderent români din tată în fiu. Conducătorii pe care ni-i alegem, de asemenea. Cei mai nerușinați hoți ai avutului țării, dovediți și cunoscuți de toată suflarea, sunt de sânge românesc! Însă scormonind puțin forumurile septice de pe site-urile ziarelor veți afla ce bine înrădăcinată & vânoasă e și acum credința că tot evreii sunt răspunzători pentru toate relele (ghinioane geografice, nedreptățiri diplomatice, înapoiere) câte ni se întâmplă...

Teatrul lui Sabbath

Editura Polirom a tipărit tot felul de autori obscuri în deja clișeicele „condiții grafice deosebite”. A consumat degeaba hârtie albă și coperte cartonate pe, de exemplu, un rateu sonor ca Henderson, regele ploii sau pe Thomas Wolfe. Ion Vianu (nu că ar fi obscur, bietul om, dar...), Le Clézio și Lessing au beneficiat și ei de ediții cartonate, mari și aerisite, lizibile. 
 

Când ajungem însă la Philip Roth, lucrurile se schimbă, se micșorează. Proporțiile nu mai sunt respectate. Autor consacrat, multi-premiat (cu premii care contează în literatură, nu ca Nobelul), scriitor care nu a dat năvală, ca alții, în discuțiile tuturor snobilor numai după ce a fost nobelizat (pentru că n-a fost), Philip Roth apare în românește - bine că apare! - în ediții nepractice, format înghesuit, în ciuda fațadei lucioase. Mai ales volumele sale masive, de peste 300 de pagini, sunt foarte greu de ținut în mână, făcute pe zgârcenie, greu de deschis, așa comprimate cum sunt. Și, mai nou - aproape imposibil de citit! 

Teatrul lui Sabbath, 520 de pagini - o apariție la care jinduiesc de ani de zile, pentru că varianta în original depășește cunoștințele mele de engleză americană, neavând simplitatea si precizia de cristal a lui Everyman - se bucură de o copertă superbă și un corp de literă bună de citit cu lupa filatelică! Cu toate acestea, o citesc, chinuindu-mi ochii în fiecare seară, pentru că-l ador pe Roth.

Roberto Bolaño

Iată unul dintre cele mai greu încadrabile romane citite (iară nu lecturate, căci astăzi mă simt mai puțin snob) în ultima perioadă. Să fi fost vara asta frumoasă, cu ploi venite la timp & canicule mai îndurătoare, să fi fost faptul că m-am rupt puțin de cotidianul mediu toxic, aerul de vacanță, n-aș ști să vă zic. Însă cartea lui Roberto Bolaño a tras cu râvnă niște clopote de sărbătoare în inima mea livrescă!

C.S./iulie 2013

Dincolo de duioșia rememorării unei epoci de-o efervescență creativă dusă până la caraghioslâc, în care toată suflarea juvenilă Latino-americană se precipita înspre poezie, avea-nu avea talent/școală/chemare, dincolo de senzualitatea văratică a anumitor pagini, despuiată de prejudecăți, cum ai jura că sunt și aceste fete estivale ale vârstei mele mijlocii, dar nu sunt, se întinde firul electrificat al unui sarcasm coroziv la adresa cercurilor & saloanelor literare (de poezie), a chinului cultural de a înveli căcatul propriu în țiplă (a-l valida la cenaclu) și a încerca vânzarea lui pe raftul artei spontane, la adresa seriozității scorțoase în general.

Fiind, mai întâi, nerușinat de tineri, "detectivii" disperați și acoliții lor, păreau să ignore entuziaști că adevărata lor operă de "artă" era, la nici 20 de ani, fututul competitiv, orgasmul versificat; arta era excesul, viața în exces: a petrece, a experimenta, a friza impostura. Răzvrătirea previzibilă împotriva Familiei. A vorbi în versuri, ca neoprotestanții în limbi. A deveni. Parcursul logic al fiecărei existențe absurde. Averea lor erau trupul, curiozitatea și prejudecățile laxe. Mai înainte ca viața să-l fi așezat pe fiecare pe locul lui ori "pe locul care i-a convenit ei" (vieții) și pe urmă să-i uite, mai înainte ca rectitudinea burgheză a vieții să pună gheara pe ei și să le ucidă simțurile într-o căsnicie acră, într-un job decerebrant.

Absența autorului totalitar, omniscient - nu-l simți nici măcar cât să încerce așezarea vocilor personajelor sale într-un cor, în oarecare acord. Personajele l-au uzurpat. Disonanța vocilor e maximă, cacofonia dă tonul acestei cărți cu detectivi de improvizație, nu lipsită, totuși, de morți suspecte: premature, târzii - unii oameni mor prematur fiindcă au avut parte de o tinerețe tristă, aflându-și fericirea abia când cronologia le expirase.

Detectivii ad hoc, împărați lirici rupți în fund, rătăcitori înzestrați cu îmbelșugată carismă și spirit anarhic ce depășeau cu mult talentul lor de scriitori, își propun în taină să ia urma unei poete legendare, Cesáreea Tinajero, presupusă fondatoare a realismului visceralist. Unde legendară, ați ghicit, poate fi = himerică = femeia invizibilă = moartea însăși. Alți "detectivi" hotărăsc să-i caute înadins pe primii ori ajung să se intersecteze accidental cu destinele odiseice ale rătăcitorilor, prin orașe de la capătul lumii, pe străzi străine, prin memorie; evocările lor - tot mai imprecise, amintirile tot mai infidele, mitizându-i încet-încet pe celebrii dispăruți, sub imperiul fascinației intacte față de scurta lor vreme de glorie.

C.S./iulie 2013

Romanul se încheagă lent și lipicios din mărturiile (mărturisirile?) diaristice ale detectivilor de pe urmele detectivilor și ale altor personaje - impostori, căței, dar și inși de treabă sau nebuni de legat, prooroci, cassandre - care îndeplinesc alte roluri, câteodată doar aparent episodice. Dări de seamă ce au aerul declarațiilor obținute sub anchetă (rapoarte? delațiuni? bârfe?) sau al comunicatelor stângace, lipite la gazeta de perete; mai toate-s scrise pe un ton frust, ireverențios, un realism nimicitor, puține dau atenție stilului (un enorm merit al acestui volum) - scriitura albă, expresia lui Barthes referindu-se la Străinul lui Camus se aplică aici.

Și târfele literare, mica mea manie dintotdeauna! Nelipsitele sugative. Prietenia și cauzele mortalității spiritului critic. Puțin importă că-s masculine sau feminine, toate târfele literare sunt mânate, universal, de același crez: a parazita (ei folosesc a frecventa) un presupus om cu talent (sau grup de oameni talentați) se lasă neapărat cu o binecuvântată contagiune. Vecinătatea cu sfânta cultură e molipsitoare, cum ar veni. Dacă și-o mai și trag ocazional, nu se poate ca măcar un dram din infinitele însușiri creative ale idolului să nu treacă, odată cu schimbul de secreții, și în firea parazitului. Te și miri de ce nu toți librarii, sufleurii sau bibliotecarii sunt mari condeieri...

***

O carte crudă pe care am posedat-o într-o bună măsură, unlike me (ca ne-mine), afară, prin parcuri, unde mă lăsam întrerupt de bună voie de glasuri, umbre, degete și raze ce le străbăteau însuflețindu-le ca pe vitralii, întins pe iarba de pe-acuma arsă de dorința atâtor altor trupuri care au ispitit-o, întinzându-se în ea, ca s-o părăsească, minute mai târziu, doar cu o privire scurtă aruncată peste umăr.

Păi, otium sine litteris mors est et homini vivi sepultura, ne avertizează unchiul Seneca: odihna fără preocupări literare e moarte și o îngropare de viu pentru om. Uiți să respiri citind Detectivii sălbatici.

Je m'appelle Brodeck et je n'y suis pour rien

„Je m'appelle Brodeck et je n'y suis pour rien. Je tiens à le dire. Il faut que tout le monde le sache. Moi je n'ai rien fait, et lorsque j'ai su ce qui venait de se passer, j'aurais aimé ne jamais en parler, ligoter ma mémoire, la tenir bien serrée dans ses liens de façon à ce qu'elle demeure tranquille comme une fouine dans une nasse de fer.”

Pe dl Claudel l-am cumpărat (primit), în românește, mereu de la „reduceri”. Întâlnirile cu opera acestui sensibil și pe măsură de nemilos scriitor s-au transformat cu timpul, fără greș, în prietenie. Ferice de noi că Polirom expediază la secțiunea „chilipiruri” și autori foarte buni, care însă nu au cunoscut succesul, din rațiuni nelămurite de mine (snobism?), la cititorii băștinași. Cu universul său mic, cenușiu, claustrant, cu personajele sale minimal conturate, aproape schematice, cam ca în Dogville-ul trasat cu creta al lui Lars von Trier, Philippe Claudel m-a prins și m-a reținut pe-aproape preț de două romane.

O bizară figură omenească, un aparent rătăcit, desprins parcă dintr-un bâlci, oprește și cere găzduire - după război, după Holocaust, după violurile și epurările executate cu sârg de ambele părți - într-un sat uitat de lume.

„Omul acela era o oglindă, n-avea nevoie să rostească nici un singur cuvânt. Îi făcea pe toți să-și vadă propria imagine. Sau poate era ultimul trimis al lui Dumnezeu, înainte să-și închidă prăvălia și să arunce cheia. (...) Iar oglinzile, Brodeck, nu pot decât să se spargă.”(Philippe Claudel - Raportul lui Brodeck)

Taciturnul Anderer, omul-oglindă, schițează pe coli de caiet, din câteva linii apăsate ca niște verdicte inatacabile, portretele sătenilor, gazdele sale din anonima așezare lorenă. Și expune galeria de chipuri în sala mare a hanului. Caricaturi ale sufletelor. Rechizitorii în creion. Portretele, deși schițate inofensiv, fără tușe calomnioase, dezvăluie în mod scandalos ascunzișurile, slăbiciunile și chiar crimele elitei sătești. Oglinzi în care, din nefericire pentru intimitatea celor imortalizați, pot privi, până în profunzime - fără a întâlni vreun obstacol, fără ca vreo taină să rămână neluminată - și Ceilalți. Portretul lăuntric al fiecăruia să poată fi privit (înțeles) și de Alții. Toate mârșăviile, lașitățile înfăptuite, ascunzișurile teribile - date pe față. Anderer trebuie, așadar, să piară.

Celălaltul tipic, acest Anderer: îmbrăcat ca la carnaval, haine ieșite demult din modă, inadecvate, rotofei, cănit & fardat ca un bufon și, dacă e să ne încredem în ambiguitatea sugestivă a descrierilor celor care-i ies în cale și-i adresează cuvântul - puțin invertit. Pedant, zgârcit la vorbă, politicos și darnic, surâzător, voce efeminată. Din cap până-n picioare: altfel. Prescripția nescrisă de prin partea locului, pentru ca oricine o respectă să poată cunoaște răsfățul unei vieți tihnite, era, dimpotrivă, aceea că: „La noi, ca să supraviețuiești, trebuie să nu ieși în evidență cu nimic, să te confunzi cu ceilalți, să fii la fel de simplu și de neșlefuit ca un bloc de granit de pe o culme muntoasă.”

Lumea satului din Lorena nu-i asemenea cronicarului venetic Brodeck (un alt... altul, ales de „consiliul local” să dea seamă despre faptele cele cumplite, în ciuda împotrivirii sale - din acel chinuit „proces-verbal” s-a născut, în schimb, zice-se, cartea asta, Raportul...) - adică, iscoditoare și deopotrivă autoanalitică. Lumea e mai degrabă reticentă, agresivă - dacă e scormonită, vrea să uite, are o aversiune naturală față de destăinuire. Mărturisirea este echivalată de mintea opacă a mișelului cu înfrângerea, deși el ignoră că înfrângerea lui s-a și produs, odată cu păcatul comis.

O istorisire tăioasă și lucidă, personaje ce poartă nume străvezii, fiecare însemnând câte ceva, trădând poate o infimă caracteristică umană; un no man's land  care poate fi, în același timp, și everyman's land. Dincolo de hotarele satului, Istoria la scară „mare”, cu nimic diferită întru ipocrizie, cruzime și absurd.

„Omul e făcut în așa fel încât preferă să se creadă un spirit pur, un creator de idei, de închipuiri, de vise și de minuni. Nu-i place să i se aducă aminte că e și o ființă a materiei și că ceea ce i se scurge dintre fese îl reprezintă la fel de mult ca și ceea ce se naște și îi umblă prin creier.”

Omul fără însușiri

Onorată Tanță, de bună voie m-am prezentat dinaintea înălțimii voastre pentru a mărturisi că mă fac vinovat de o infinită vină, după cum se va vedea în cele ce urmează. Mărturisesc că am început să-l citesc pe domnul, actualmente absent, Robert Musil - Omul fără însușiri, din pur snobism. Nu vreau să par acum țâfnos sau să încerc prin vreun vicleșug oratoric a obține îndulcirea pedepsei pe care cu umilință o aștept să cadă nemilos asupra mea, izvorând din întotdeauna imparțiala judecată a înălțimii voastre. Însă mi-a fost dat să văd că snobismul chiar este uneori de ajutor în a ne apropia, a le da cep și a duce la bun sfârșit unele cărți, altfel, imposibile. Cărți atât de grele încât le-am putea folosi cel mult în sezonul rece drept pietre pentru muratul verzei. Snobismul, puterea de neînfrânt a imitației, teama de gura țoapelor literare, a rafinaților cunoscători de beletristică, defecanții de Litere în general, sunt de natură a ne pricopsi cu pleașca unor lecturi esențiale, pe care le-am fi trecut, în alte împrejurări, înspăimântați, cu vederea. 

Multe n-am citi noi. Noroc cu vigilența acelor inse & inși cu prea multe însușiri, bine situați cultural, răsuflând greu și la răstimpuri îndelungate în aerul rarefiat din mediile scriitoricești în care-și poartă aurita existență, și care, chiar și atunci când merg la magazinul din colț în scopul lumesc de a-și reface rezervele de hârtie igienică, o cer vânzătoarei prin mijlocirea perifrazelor baroce sau, din contră, a elipselor minimaliste, iar, dacă dispun de ceva mai mult timp și de-un taburet neșchiop, pot chiar face parada unui stil eseistic fără cusur pe subiectul: cum să ne ștergem cu mătase la fund din trei mișcări.

C.S./Mai 2012

Din păcate, de la o sută douăzeci de pagini încolo (traducere Mircea Ivănescu; curată traducere, deși o groază de la modul într-însa, deh, poate că omul avea o slabă încredere în puterea adverbelor de mod românești neînsoțite de locuțiuni), snobismul singur nu mi-a mai fost, recunosc, onorată Tanță, de nu știu ce ajutor.

Așa am ajuns de mi-am dat seama, prin propriu-mi efort de astă dată, că pe Robert Musil nu trebuie să-l citești neapărat descoperit, stând de-a-n picioarelea, costumat la frac și gâtuit de-un papion alb-negru. Secretul e să nu-l iei în serios nici măcar în cele mai aride și filosofice pasaje ale romanului. Să te lași lunecând liber pe mâzga neostenit caustică ce lubrifiază cap-coadă monumentala-i lucrare. Omul fără însușiri ar trebui citită și, mai ales, recitită ca într-un fel de joacă. Cu-o minte de copil (firește, de copil învățat) care nu și-a pierdut abilitatea de a se juca, de a fi și neserios, pus pe năzbâtii, degeaba îți rulezi ochii, Tanțo! Mi-a pierit schuldbewusstseinul.

Goodbye, Columbus

M-am îmbătat cu Philip Roth într-un weekend. În tren spre casă, fără muzică. Numai eu și cartea, și mirosul de descompunere din vagonul demult casabil. Cât îl îndrăgesc pe Roth! Sunt ca rupt din el, mă scrie, scrie cărțile pe care le-aș fi scris eu, cu vocea pe care o ascund eu de mic în mine, vocea indignării, a intoleranței, a lucidității maxime, a inapetenței pentru minciuna de sine. Scrisul firesc, demitizant, senzualitatea rece care anunță mai mereu eșecuri sonore, drame. Goodbye, Columbus - am citit înfometat, cu ochiul lipit de pagină, până la durere.

Medgidia, orașul de apoi

Medgidia, orașul de apoi - Cristian Teodorescu. Iată o mostră de literatură semiurbană! Un roman „camuflat” într-o culegere de povestiri (strâns legate între ele) „vecine” cu Cartea șoaptelor a d-lui Varujan Vosganian. Fără intenții depreciative și mai mult pentru picanteria lecturii, trebuie să spun că Medgidia... lui Cristian Teodorescu mi-a părut, la lectură, c-ar fi fost construită pus fiind cap la cap ce a rămas mai bun din „forfecările” operate de armean poemei sale de familie: Cartea șoaptelor. 

Cu toate că au ieșit de sub tipar și au apărut în librării la o distanță de numai câteva luni, ai zice să sunt ambele replici din același dialog. Dialog al fiecărui autor cu propriul trecut, al unuia cu celălalt. Reîntâlnirea, într-o memorie infidelă, cu strămoșii e capabilă, şi-n zilele noastre defetiste, să nască opere de raftul întâi. Cărțile cu degete mici, căciuli și babe comuniste ai zice că-s scrise de țânci multitalentați în comparație cu aceste două lucrări de maturitate ale sus-pomeniților.

Dacă vă este dor de povești cu români vechi, gustoase ca niște produse de patiserie turcească, gătite cu untură de porc, să nu fie tocmai halal...

„După ce a prăjit cafeaua toată noaptea, Sarkis a umplut prăjitorul cu năut grecesc și a întețit focul când s-a luminat de ziuă, răspândind asupra orașului mirosul cunoscut al lipsei de cafea.”

Judecătorul, polițistul, cârciumarul, imamul, șeful cazărmii, moșierul, primarul, șeful gării. Potcovarul Chițoiu. Angrosistul Sarkis. Modista. Episodic, se arată și trista figură a lui Mihail Sebastian, dezamăgit, trădat de prietenii orbiți de antisemitism, de intelectualii vrăjiți de ideea că antisemitismul visceral va propăși cumva România, ajutând-o să ardă niște etape....”

Istoria cea „mică”, aici a Medgidiei, se adună în patetice viituri conjuncturale, vărsându-se apoi în istoria „mare”, cea făcută la București.

Fănică Teodorescu - personajul central al cărții, cârciumar ca ocupație de bază, cartofor pasional, jucător înrăit, care nu se dădea în lături de la măsluirea cărților. Mai înainte, fusese brutar în Slobozia. Pasionat de varii jocuri de noroc, la care se pricepea să câștige ca nimeni altul, măsluind, a adunat o „mică avere” pe care a investit-o într-un aparat de fotografiat. Plănuise împreună cu dascălul locului să alcătuiască o istorie în imagini a Sloboziei, comuna sa de baștină.

Episodul Dans pe linia moartă este, de departe, povestea de dragoste cea mai reușită a cărții (da, mai sunt și altele acolo). Doi amanți cu o îndelungată istorie, doctorița Lea & maiorul Scipion, meniți să fie împreună, tot amânaseră să se căsătorească, fiecare din grija celuilalt, „dar și din lejeritatea pe care le-o dăduse o singurătate la care nu le mai venea să renunțe. Erau și împreună și separat, cu o fidelitate nesilită care admitea și accidentele rare...” Chiar și numai aceste câteva zeci de cuvinte citate probează literatura cu L.

În formulări ocazionale ca: „singurătatea ei de unică feministă a orașului” sau „reputația ei paradoxală” (și altele, nu prea multe) l-am recunoscut cu o neplăcută strângere de inimă pe G.G. Marquez. Aș fi preferat să nu...

C. Teodorescu demonstrează că a devenit cu timpul, dacă n-o fi fost dintotdeauna, un as al comprimării. Povestirile domniei sale, părți din întregul romanesc, au tăria, robustețea & independența unor pastile. Aceste pastile își au efectul optim dacă-s citite leneș în ritmul de câte una pe zi, și nu în mod „profesionist”, cu gândul la o eventuală recenzie. Remediu pentru lungoarea literară, deci: citiți câte o pastilă pe zi.

Îți poți învinge, presupun, mai lesne obișnuita teamă dinaintea unei lucrări de mare întindere epică, abordând-o „mișelește”, dar cu o inspirație de zile mari, prin tehnicile prozei scurte.

Captiva. Fugara

Dacă aș face o repezită clasificare a personajelor antipatice din Căutarea timpului pierdut, imediat în urma celor doi neîntrecuți Verdurini - pe care îi percep ca pe o unică ființă bicefală, vampir social - ar veni absentul, dar mult invocatul pictor cu nume prețios, artificial, Elstir, descris ca un fel de zeu moral al epocii sale, o „conștiință”, un „fermecător spiritual”. Reperul absolut, guru-ul consultat de toată suflarea cu pretenții culturale a epocii.

Cu ajutorul pisicii, am isprăvit și Captiva. Fugara. În chinuri. Greoi final. Glorioasă expandare! Odată buretele de absorbit amintirile mustind de apă murdară, Proust îl stoarce cu o ultimă mișcare energică, brutală, n-aș spune însă și neașteptată: „Albertine a plecat”. A părăsit de bunăvoie colivia sa de aur din centrul Parisului. Îi rămân recunoscător Albertinei că a împachetat și s-a tot dus, încotro văzu cu ochii. Oscilația aceea vicioasă între gelozie, interes și indiferență, jocul de-a iubirea, angoasa de separare mă obosiseră. Sau mi-au amintit, ca să fiu cinstit, de prea multe de-ale mele.

Libertina Albertine alege să iasă din „captivitate” pe ușa principală, care, de altfel, stătuse mereu descuiată. Nu sare pe fereastră, nu se sinucide. Cel puțin, deocamdată. Nevinovată sau vicioasă, cum o bănuia tânărul Marcel, nu mai îndură să trăiască în deținere, împăiată, prezervată ca un trofeu, la discreția umorii schimbătoare a gardianului ei.

Muri Albertine (aseară) într-un accident de cal. Se poate spune așa, nu?, dacă se folosește și expresia accident de mașină.

Hird feat. Yukimi Nagano - I Love You My Hope

O voce superbă, superbă, superbă, ce sună ca și când un întreg convoi de sclavi negri ar hummm în cor în sângele care-i irigă corzile vocale. O execuție jazzistică de-o lascivitate felinică & plictisă, moale, buzoasă, răgușită, întinzătoare pe toate saltelele, canapelele și recameurile din preajmă. O jelanie îndărătnic senzuală. Totuși, cu nedisimulată uluială o spun, am bucuria să scriu aici nu despre o negresă cu acte, ci despre o suedeză de origine japoneză - Yukimi Nagano! Colaboratoare strălucită a proiectelor Hird (Keep You Kimi) și Koop. Sigur, n-o să ascund că sunt un pic impocrit și că ascultăm Hird din fragedă tinerețe, am pătruns în new jazz prin ușile larg deschise de Hird, Koop, St Germain (Navarre), Waldeck, Micatone, Nicola Conte și alții asemenea. În fine, new jazz numai bun de Midsommar. Dar ce departe e Midsommar-ul...