Radetzky Marsch, Joseph Roth

 În loc să-mi iau notițe conștiincioase în scopul încropirii unei recenzii, mai bine mă las purtat de firul narativ, ascultându-l ce bine redă, ca aievea, murmurul surd al prăbușirii unei lumi - Monarhia austro-ungară. Cutremurul: secolul al XIX-lea moare după o sută optsprezece ani.

„Lumea în care mai făcea să trăiești era condamnată la pieire. Lumea care avea să-i urmeze nu merita să aibă nici un locuitor mai acătării. Prin urmare, n-avea nici un rost să iubești statornic, să te însori și să mai aduci urmași pe lume.”

Sau Stefan Zweig, în Lumea de ieri: 

„Dar la 28 iunie 2014 a șuierat acel glonte la Sarajevo, iar lumea statorniciei și a rațiunii creatoare, în care fuseserăm crescuți, educați, asimilați, s-a făcut într-o secundă țăndări, ca un vas de argilă gol pe dinăuntru.”

Nemesis

Biografia personajului Eugene Cantor al lui Philip Roth (Nemesis) e determinată dintru început de absența timpurie a părinților. Așa cum biografia (trăsături caracteriale, fapte, decizii epocale, opțiuni profesionale, iubiri, dependențe) oricărui copil, silit să crească fără mamă, fără tată, privat de prezența autorității parentale, este, de regulă, în mare măsură determinată de un asemenea gol ce rămâne de neumplut. La polul celălalt, nu mi-e clar dacă opus, găsim copiii care s-au „bucurat” din plin de ambii părinți abuzivi. Să mai afirme atunci cineva, emfatic, că oamenii-s diferiți, individualități irepetabile, sau că ar cunoaște destine radical diferite unii față de alții.

Există, se pare, o sumă de posibile traiectorii biografice, le-aș numi fără teamă standard, mereu aceleași, cărora, influențați de diverși factori interveniți în procesul dezvoltării, ne supunem. Suferim la fel - îndelung. Ne bucurăm la fel - cu limită. E prea puțin măgulitor, dar nu mai puțin adevărat, să știm că împărtășim același destin meschin cu, probabil, fiecare al 5-lea om de pe planetă.

Profesor de sport la o școală de cartier newarkez, miop, deci inapt pentru serviciul militar, domnul Cantor își dorea să-i învețe pe micuții evrei să fie „vrednici la trup”, ca să n-o sfârșească implacabil prin a fi batjocoriți de brutele antisemite - răspândite în Statele Unite în proporții comparabile cu acelea din Germania hitleristă, nu mare era deosebirea - pentru vina de a ști „să-și folosească doar inteligența” (s.m.). Ca și când a face bani din ascuțimea minții ar fi o nerușinare, o sfidare la adresa majorității ce trudea bovin, asudând din greu. A trudi adamic fiind, bineînțeles, singura formă acceptată socialmente de a-ți câștiga traiul zilnic - în credința anglo-saxonă, (neo)protestantă, a celor cu pigment alb în epidermă...

Poliomielita - noua ciumă, își seducea nu foarte selectiv victimele de pe întreg cuprinsul Americii de Nord, conform unei „norme”, șeptelul de morți, ce demonstra o logică impenetrabilă, pe care numai epidemiile de acest soi o etalează. Din 1916, de la prima mare epidemie de care își mai aminteau bunicii, știința nu găsise încă remediul.

Dezbateri aprinse în sânul populației civile despre cauzele bolii. Se caută țapi ispășitori, ascunse mâini criminale, purtători voluntari ai microbului: italienii, negrii (adică ceilalți). Să fi fost, oare, soarele, canicula neîndurătoare, scuipații de pe caldarâm? Să fi fost mâncarea alterată, igiena neglijentă, guturaiul, bancnotele de hârtie, poșta?

Naratorul, martorul care transmite mai departe învățătura celor petrecute, este Arnie Mesnikoff (unul dintre copiii care se foloseau de locul de joacă administrat de profesorul de sport), dar acesta predă, cu subtilitate, pe parcurs sarcina povestirii lui Eugene Cantor. Newarkul evreiesc văzut prin ochii lui Cantor.

Mânia domnului Cantor se îndrepta către însuși Dumnezeu, cel care crease virusul poliomielitei și-l slobozise în lume; permisese ca mama lui să moară atât de tânără, la nașterea lui; Dumnezeul care lua la el copiii inocenți de-și petreceau vara jucându-se pe terenul pe care îl avea în supraveghere - biată slujbă de vacanță, pentru rotunjirea veniturilor.

Război în Europa, 1944. Americanii își dau viața pentru a salva bătrânul continent al ideologiilor și-al experiementelor politice idioate, puse la cale de „minți luminate”, de „mari gânditori”, idei criminale, susținute și vehiculate încă din secolul precedent de „creatori de geniu”, „rafinați” - Wagner, Heidegger. Acasă la ei, un altfel de conflict, nu mai puțin nimicitor, „un război cu masacre, ruine, distrugeri și blesteme, un război cu toate urgiile aduse de război - un război împotriva copiilor din Newark.”

Cu toate că o scrie impecabil, la finalul cărții, Roth nu rezistă ispitei cam bătrânicioase (boală cu incidență frecventă la scriitorii maturi, în prag de retragere) de a ne oferi pe tavă morala narațiunii, un surplus de lămuriri psihologizante, ca pentru proști, despre mecanismele și sforile invizibile ce i-au mânat și manipulat eroul principal prin turbulențele existenței. Pe când ispita Creației îi face să se zvârcolească în pat pe uscații hermeneuți, obișnuiți să strălucească doar parazitând câte o Operă, iată că nici marii scriitori nu pot dormi de grija interpretării neapărat totale a scrisului propriu, pierindu-le, de la o vârstă, încrederea în capacitatea cititorului, care i-a însoțit fidel preț de-o viață literară, de a-și bucătări singur analizele, după cuviința sufletului său. Ca până acum, ca întotdeauna.

Portnoy’s Complaint

Nu vă dați în vânt după Portnoy’s Complaint (1969) - cunoaștem. Originalitatea și scriitura frustă au fost întotdeauna greu de digerat (o spune și Martin Amis).

Vă arătați excedați de limbajul obscen, neduși la biserică cum sunteți, dar vădind o indubitabilă mentalitate de enoriași; oripilați de tematică - așa ceva nu există, doar Ceilalți se masturbează. Umorul lui Roth vi se pare mai mult decât îndoielnic. Revolta împotriva „Înaltei seriozități”. Evreul antisemit! Nu se glumește cu lucrurile astea, ele tratându-se după rețetă, în spitalele de specialitate. Câtă lipsă de bun gust, nu? Câtă frivolitate, nu? Ce lume bolnavă, nu-i așa?

Ei bine, nu! Dacă romanul lui Roth vă pare indigerabil, nu vă amăgiți că n-ați fi și voi tot niște indigerabili, deopotrivă - cei care-l respingeți sau cei care îl devorați cu poftă.

Cuconet literar - dacă voi vă scobiți în nas ascunși între pereții băii, doar nu o să credeți că diferența dintre voi și cei care se scobesc în public, așteptând verdele la semafor este foarte mare. Dacă familia onanistului rothian e disfuncțională, ce vă închipuiți, că sub maniile spilcuite, de porci educați, ale taților voștri sau sub răbdarea tăcută a mamelor voastre se ascunde o familie model?

Dar ce voiam eu să scriu astăzi nu se referă la obiceiurile unor lectori pudici, văduviți de umor. Voiam, de fapt, să împărtășesc repede cuiva părerea (expusă deja, negru pe alb, tot de M. Amis, în NYT) că un roman ca Portnoy este ceva ce numai romancierul Philip Roth ar fi putut scrie. Cine l-a aprofundat pe Roth, măcar ca mine, știe la ce mă refer. Dar pot depune mărturie în sensul ăsta și puținii cititori care, nespecializați, sunt totuși înzestrați cu acea intuiție de a ghici un scriitor mare chiar din paginile unei nuvele nu în întregime reușite.

Teatrul lui Sabbath

Editura Polirom a tipărit tot felul de autori obscuri în deja clișeicele „condiții grafice deosebite”. A consumat degeaba hârtie albă și coperte cartonate pe, de exemplu, un rateu sonor ca Henderson, regele ploii sau pe Thomas Wolfe. Ion Vianu (nu că ar fi obscur, bietul om, dar...), Le Clézio și Lessing au beneficiat și ei de ediții cartonate, mari și aerisite, lizibile. 
 

Când ajungem însă la Philip Roth, lucrurile se schimbă, se micșorează. Proporțiile nu mai sunt respectate. Autor consacrat, multi-premiat (cu premii care contează în literatură, nu ca Nobelul), scriitor care nu a dat năvală, ca alții, în discuțiile tuturor snobilor numai după ce a fost nobelizat (pentru că n-a fost), Philip Roth apare în românește - bine că apare! - în ediții nepractice, format înghesuit, în ciuda fațadei lucioase. Mai ales volumele sale masive, de peste 300 de pagini, sunt foarte greu de ținut în mână, făcute pe zgârcenie, greu de deschis, așa comprimate cum sunt. Și, mai nou - aproape imposibil de citit! 

Teatrul lui Sabbath, 520 de pagini - o apariție la care jinduiesc de ani de zile, pentru că varianta în original depășește cunoștințele mele de engleză americană, neavând simplitatea si precizia de cristal a lui Everyman - se bucură de o copertă superbă și un corp de literă bună de citit cu lupa filatelică! Cu toate acestea, o citesc, chinuindu-mi ochii în fiecare seară, pentru că-l ador pe Roth.

Roberto Bolaño

Iată unul dintre cele mai greu încadrabile romane citite (iară nu lecturate, căci astăzi mă simt mai puțin snob) în ultima perioadă. Să fi fost vara asta frumoasă, cu ploi venite la timp & canicule mai îndurătoare, să fi fost faptul că m-am rupt puțin de cotidianul mediu toxic, aerul de vacanță, n-aș ști să vă zic. Însă cartea lui Roberto Bolaño a tras cu râvnă niște clopote de sărbătoare în inima mea livrescă!

C.S./iulie 2013

Dincolo de duioșia rememorării unei epoci de-o efervescență creativă dusă până la caraghioslâc, în care toată suflarea juvenilă Latino-americană se precipita înspre poezie, avea-nu avea talent/școală/chemare, dincolo de senzualitatea văratică a anumitor pagini, despuiată de prejudecăți, cum ai jura că sunt și aceste fete estivale ale vârstei mele mijlocii, dar nu sunt, se întinde firul electrificat al unui sarcasm coroziv la adresa cercurilor & saloanelor literare (de poezie), a chinului cultural de a înveli căcatul propriu în țiplă (a-l valida la cenaclu) și a încerca vânzarea lui pe raftul artei spontane, la adresa seriozității scorțoase în general.

Fiind, mai întâi, nerușinat de tineri, "detectivii" disperați și acoliții lor, păreau să ignore entuziaști că adevărata lor operă de "artă" era, la nici 20 de ani, fututul competitiv, orgasmul versificat; arta era excesul, viața în exces: a petrece, a experimenta, a friza impostura. Răzvrătirea previzibilă împotriva Familiei. A vorbi în versuri, ca neoprotestanții în limbi. A deveni. Parcursul logic al fiecărei existențe absurde. Averea lor erau trupul, curiozitatea și prejudecățile laxe. Mai înainte ca viața să-l fi așezat pe fiecare pe locul lui ori "pe locul care i-a convenit ei" (vieții) și pe urmă să-i uite, mai înainte ca rectitudinea burgheză a vieții să pună gheara pe ei și să le ucidă simțurile într-o căsnicie acră, într-un job decerebrant.

Absența autorului totalitar, omniscient - nu-l simți nici măcar cât să încerce așezarea vocilor personajelor sale într-un cor, în oarecare acord. Personajele l-au uzurpat. Disonanța vocilor e maximă, cacofonia dă tonul acestei cărți cu detectivi de improvizație, nu lipsită, totuși, de morți suspecte: premature, târzii - unii oameni mor prematur fiindcă au avut parte de o tinerețe tristă, aflându-și fericirea abia când cronologia le expirase.

Detectivii ad hoc, împărați lirici rupți în fund, rătăcitori înzestrați cu îmbelșugată carismă și spirit anarhic ce depășeau cu mult talentul lor de scriitori, își propun în taină să ia urma unei poete legendare, Cesáreea Tinajero, presupusă fondatoare a realismului visceralist. Unde legendară, ați ghicit, poate fi = himerică = femeia invizibilă = moartea însăși. Alți "detectivi" hotărăsc să-i caute înadins pe primii ori ajung să se intersecteze accidental cu destinele odiseice ale rătăcitorilor, prin orașe de la capătul lumii, pe străzi străine, prin memorie; evocările lor - tot mai imprecise, amintirile tot mai infidele, mitizându-i încet-încet pe celebrii dispăruți, sub imperiul fascinației intacte față de scurta lor vreme de glorie.

C.S./iulie 2013

Romanul se încheagă lent și lipicios din mărturiile (mărturisirile?) diaristice ale detectivilor de pe urmele detectivilor și ale altor personaje - impostori, căței, dar și inși de treabă sau nebuni de legat, prooroci, cassandre - care îndeplinesc alte roluri, câteodată doar aparent episodice. Dări de seamă ce au aerul declarațiilor obținute sub anchetă (rapoarte? delațiuni? bârfe?) sau al comunicatelor stângace, lipite la gazeta de perete; mai toate-s scrise pe un ton frust, ireverențios, un realism nimicitor, puține dau atenție stilului (un enorm merit al acestui volum) - scriitura albă, expresia lui Barthes referindu-se la Străinul lui Camus se aplică aici.

Și târfele literare, mica mea manie dintotdeauna! Nelipsitele sugative. Prietenia și cauzele mortalității spiritului critic. Puțin importă că-s masculine sau feminine, toate târfele literare sunt mânate, universal, de același crez: a parazita (ei folosesc a frecventa) un presupus om cu talent (sau grup de oameni talentați) se lasă neapărat cu o binecuvântată contagiune. Vecinătatea cu sfânta cultură e molipsitoare, cum ar veni. Dacă și-o mai și trag ocazional, nu se poate ca măcar un dram din infinitele însușiri creative ale idolului să nu treacă, odată cu schimbul de secreții, și în firea parazitului. Te și miri de ce nu toți librarii, sufleurii sau bibliotecarii sunt mari condeieri...

***

O carte crudă pe care am posedat-o într-o bună măsură, unlike me (ca ne-mine), afară, prin parcuri, unde mă lăsam întrerupt de bună voie de glasuri, umbre, degete și raze ce le străbăteau însuflețindu-le ca pe vitralii, întins pe iarba de pe-acuma arsă de dorința atâtor altor trupuri care au ispitit-o, întinzându-se în ea, ca s-o părăsească, minute mai târziu, doar cu o privire scurtă aruncată peste umăr.

Păi, otium sine litteris mors est et homini vivi sepultura, ne avertizează unchiul Seneca: odihna fără preocupări literare e moarte și o îngropare de viu pentru om. Uiți să respiri citind Detectivii sălbatici.

Je m'appelle Brodeck et je n'y suis pour rien

„Je m'appelle Brodeck et je n'y suis pour rien. Je tiens à le dire. Il faut que tout le monde le sache. Moi je n'ai rien fait, et lorsque j'ai su ce qui venait de se passer, j'aurais aimé ne jamais en parler, ligoter ma mémoire, la tenir bien serrée dans ses liens de façon à ce qu'elle demeure tranquille comme une fouine dans une nasse de fer.”

Pe dl Claudel l-am cumpărat (primit), în românește, mereu de la „reduceri”. Întâlnirile cu opera acestui sensibil și pe măsură de nemilos scriitor s-au transformat cu timpul, fără greș, în prietenie. Ferice de noi că Polirom expediază la secțiunea „chilipiruri” și autori foarte buni, care însă nu au cunoscut succesul, din rațiuni nelămurite de mine (snobism?), la cititorii băștinași. Cu universul său mic, cenușiu, claustrant, cu personajele sale minimal conturate, aproape schematice, cam ca în Dogville-ul trasat cu creta al lui Lars von Trier, Philippe Claudel m-a prins și m-a reținut pe-aproape preț de două romane.

O bizară figură omenească, un aparent rătăcit, desprins parcă dintr-un bâlci, oprește și cere găzduire - după război, după Holocaust, după violurile și epurările executate cu sârg de ambele părți - într-un sat uitat de lume.

„Omul acela era o oglindă, n-avea nevoie să rostească nici un singur cuvânt. Îi făcea pe toți să-și vadă propria imagine. Sau poate era ultimul trimis al lui Dumnezeu, înainte să-și închidă prăvălia și să arunce cheia. (...) Iar oglinzile, Brodeck, nu pot decât să se spargă.”(Philippe Claudel - Raportul lui Brodeck)

Taciturnul Anderer, omul-oglindă, schițează pe coli de caiet, din câteva linii apăsate ca niște verdicte inatacabile, portretele sătenilor, gazdele sale din anonima așezare lorenă. Și expune galeria de chipuri în sala mare a hanului. Caricaturi ale sufletelor. Rechizitorii în creion. Portretele, deși schițate inofensiv, fără tușe calomnioase, dezvăluie în mod scandalos ascunzișurile, slăbiciunile și chiar crimele elitei sătești. Oglinzi în care, din nefericire pentru intimitatea celor imortalizați, pot privi, până în profunzime - fără a întâlni vreun obstacol, fără ca vreo taină să rămână neluminată - și Ceilalți. Portretul lăuntric al fiecăruia să poată fi privit (înțeles) și de Alții. Toate mârșăviile, lașitățile înfăptuite, ascunzișurile teribile - date pe față. Anderer trebuie, așadar, să piară.

Celălaltul tipic, acest Anderer: îmbrăcat ca la carnaval, haine ieșite demult din modă, inadecvate, rotofei, cănit & fardat ca un bufon și, dacă e să ne încredem în ambiguitatea sugestivă a descrierilor celor care-i ies în cale și-i adresează cuvântul - puțin invertit. Pedant, zgârcit la vorbă, politicos și darnic, surâzător, voce efeminată. Din cap până-n picioare: altfel. Prescripția nescrisă de prin partea locului, pentru ca oricine o respectă să poată cunoaște răsfățul unei vieți tihnite, era, dimpotrivă, aceea că: „La noi, ca să supraviețuiești, trebuie să nu ieși în evidență cu nimic, să te confunzi cu ceilalți, să fii la fel de simplu și de neșlefuit ca un bloc de granit de pe o culme muntoasă.”

Lumea satului din Lorena nu-i asemenea cronicarului venetic Brodeck (un alt... altul, ales de „consiliul local” să dea seamă despre faptele cele cumplite, în ciuda împotrivirii sale - din acel chinuit „proces-verbal” s-a născut, în schimb, zice-se, cartea asta, Raportul...) - adică, iscoditoare și deopotrivă autoanalitică. Lumea e mai degrabă reticentă, agresivă - dacă e scormonită, vrea să uite, are o aversiune naturală față de destăinuire. Mărturisirea este echivalată de mintea opacă a mișelului cu înfrângerea, deși el ignoră că înfrângerea lui s-a și produs, odată cu păcatul comis.

O istorisire tăioasă și lucidă, personaje ce poartă nume străvezii, fiecare însemnând câte ceva, trădând poate o infimă caracteristică umană; un no man's land  care poate fi, în același timp, și everyman's land. Dincolo de hotarele satului, Istoria la scară „mare”, cu nimic diferită întru ipocrizie, cruzime și absurd.

„Omul e făcut în așa fel încât preferă să se creadă un spirit pur, un creator de idei, de închipuiri, de vise și de minuni. Nu-i place să i se aducă aminte că e și o ființă a materiei și că ceea ce i se scurge dintre fese îl reprezintă la fel de mult ca și ceea ce se naște și îi umblă prin creier.”

Goodbye, Columbus

M-am îmbătat cu Philip Roth într-un weekend. În tren spre casă, fără muzică. Numai eu și cartea, și mirosul de descompunere din vagonul demult casabil. Cât îl îndrăgesc pe Roth! Sunt ca rupt din el, mă scrie, scrie cărțile pe care le-aș fi scris eu, cu vocea pe care o ascund eu de mic în mine, vocea indignării, a intoleranței, a lucidității maxime, a inapetenței pentru minciuna de sine. Scrisul firesc, demitizant, senzualitatea rece care anunță mai mereu eșecuri sonore, drame. Goodbye, Columbus - am citit înfometat, cu ochiul lipit de pagină, până la durere.

Medgidia, orașul de apoi

Medgidia, orașul de apoi - Cristian Teodorescu. Iată o mostră de literatură semiurbană! Un roman „camuflat” într-o culegere de povestiri (strâns legate între ele) „vecine” cu Cartea șoaptelor a d-lui Varujan Vosganian. Fără intenții depreciative și mai mult pentru picanteria lecturii, trebuie să spun că Medgidia... lui Cristian Teodorescu mi-a părut, la lectură, c-ar fi fost construită pus fiind cap la cap ce a rămas mai bun din „forfecările” operate de armean poemei sale de familie: Cartea șoaptelor. 

Cu toate că au ieșit de sub tipar și au apărut în librării la o distanță de numai câteva luni, ai zice să sunt ambele replici din același dialog. Dialog al fiecărui autor cu propriul trecut, al unuia cu celălalt. Reîntâlnirea, într-o memorie infidelă, cu strămoșii e capabilă, şi-n zilele noastre defetiste, să nască opere de raftul întâi. Cărțile cu degete mici, căciuli și babe comuniste ai zice că-s scrise de țânci multitalentați în comparație cu aceste două lucrări de maturitate ale sus-pomeniților.

Dacă vă este dor de povești cu români vechi, gustoase ca niște produse de patiserie turcească, gătite cu untură de porc, să nu fie tocmai halal...

„După ce a prăjit cafeaua toată noaptea, Sarkis a umplut prăjitorul cu năut grecesc și a întețit focul când s-a luminat de ziuă, răspândind asupra orașului mirosul cunoscut al lipsei de cafea.”

Judecătorul, polițistul, cârciumarul, imamul, șeful cazărmii, moșierul, primarul, șeful gării. Potcovarul Chițoiu. Angrosistul Sarkis. Modista. Episodic, se arată și trista figură a lui Mihail Sebastian, dezamăgit, trădat de prietenii orbiți de antisemitism, de intelectualii vrăjiți de ideea că antisemitismul visceral va propăși cumva România, ajutând-o să ardă niște etape....”

Istoria cea „mică”, aici a Medgidiei, se adună în patetice viituri conjuncturale, vărsându-se apoi în istoria „mare”, cea făcută la București.

Fănică Teodorescu - personajul central al cărții, cârciumar ca ocupație de bază, cartofor pasional, jucător înrăit, care nu se dădea în lături de la măsluirea cărților. Mai înainte, fusese brutar în Slobozia. Pasionat de varii jocuri de noroc, la care se pricepea să câștige ca nimeni altul, măsluind, a adunat o „mică avere” pe care a investit-o într-un aparat de fotografiat. Plănuise împreună cu dascălul locului să alcătuiască o istorie în imagini a Sloboziei, comuna sa de baștină.

Episodul Dans pe linia moartă este, de departe, povestea de dragoste cea mai reușită a cărții (da, mai sunt și altele acolo). Doi amanți cu o îndelungată istorie, doctorița Lea & maiorul Scipion, meniți să fie împreună, tot amânaseră să se căsătorească, fiecare din grija celuilalt, „dar și din lejeritatea pe care le-o dăduse o singurătate la care nu le mai venea să renunțe. Erau și împreună și separat, cu o fidelitate nesilită care admitea și accidentele rare...” Chiar și numai aceste câteva zeci de cuvinte citate probează literatura cu L.

În formulări ocazionale ca: „singurătatea ei de unică feministă a orașului” sau „reputația ei paradoxală” (și altele, nu prea multe) l-am recunoscut cu o neplăcută strângere de inimă pe G.G. Marquez. Aș fi preferat să nu...

C. Teodorescu demonstrează că a devenit cu timpul, dacă n-o fi fost dintotdeauna, un as al comprimării. Povestirile domniei sale, părți din întregul romanesc, au tăria, robustețea & independența unor pastile. Aceste pastile își au efectul optim dacă-s citite leneș în ritmul de câte una pe zi, și nu în mod „profesionist”, cu gândul la o eventuală recenzie. Remediu pentru lungoarea literară, deci: citiți câte o pastilă pe zi.

Îți poți învinge, presupun, mai lesne obișnuita teamă dinaintea unei lucrări de mare întindere epică, abordând-o „mișelește”, dar cu o inspirație de zile mari, prin tehnicile prozei scurte.

Captiva. Fugara

Dacă aș face o repezită clasificare a personajelor antipatice din Căutarea timpului pierdut, imediat în urma celor doi neîntrecuți Verdurini - pe care îi percep ca pe o unică ființă bicefală, vampir social - ar veni absentul, dar mult invocatul pictor cu nume prețios, artificial, Elstir, descris ca un fel de zeu moral al epocii sale, o „conștiință”, un „fermecător spiritual”. Reperul absolut, guru-ul consultat de toată suflarea cu pretenții culturale a epocii.

Cu ajutorul pisicii, am isprăvit și Captiva. Fugara. În chinuri. Greoi final. Glorioasă expandare! Odată buretele de absorbit amintirile mustind de apă murdară, Proust îl stoarce cu o ultimă mișcare energică, brutală, n-aș spune însă și neașteptată: „Albertine a plecat”. A părăsit de bunăvoie colivia sa de aur din centrul Parisului. Îi rămân recunoscător Albertinei că a împachetat și s-a tot dus, încotro văzu cu ochii. Oscilația aceea vicioasă între gelozie, interes și indiferență, jocul de-a iubirea, angoasa de separare mă obosiseră. Sau mi-au amintit, ca să fiu cinstit, de prea multe de-ale mele.

Libertina Albertine alege să iasă din „captivitate” pe ușa principală, care, de altfel, stătuse mereu descuiată. Nu sare pe fereastră, nu se sinucide. Cel puțin, deocamdată. Nevinovată sau vicioasă, cum o bănuia tânărul Marcel, nu mai îndură să trăiască în deținere, împăiată, prezervată ca un trofeu, la discreția umorii schimbătoare a gardianului ei.

Muri Albertine (aseară) într-un accident de cal. Se poate spune așa, nu?, dacă se folosește și expresia accident de mașină.

Frumoasa Domnului

Sfârșit de an. Mi-e dat să citesc Cartea! Iată cea mai scurtă recenzie a mea: Belle du Seigneur de Albert Cohen (Ed. Samuel Tastet, trad. Irina Mavrodin) este Cartea; neinvitată, s-a prezentat la întâlnirea noastră cu o punctualitate ce-mi dă frisoane. O citesc fix la anii cuveniți. Mă întreb, aşa cum mă întreb la orice carte frumoasă de care am norocul să mă bucur: oare i-a plăcut şi lui Alex. Leo Şerban, de-o fi citit-o.

Uneori, ea închidea obloanele, trăgea perdelele, încuia ușa camerei, își punea bule de ceară în urechi spre a nu fi deranjată de zgomotele de afară, zgomote pe care această frumoasă pedantă le numea reductori antagoniști. În întuneric și în liniște, culcată, închidea ochii și își povestea, surâzătoare, ce se petrecuse ieri seară, tot ce-și spuseseră și tot ce făcuseră, și-l povestea, ghemuită, cu detalii și comentarii, își oferea o sărbătoare a povestirii, cum spunea ea, și apoi își povestea și ce se va întâmpla diseară, și atunci i se întâmpla să-și atingă sânii.

Belle du Seigneur

Unde Domnul nu este însuși Dumnezeu din ceruri, ci stăpânul cât se poate de terestru al inimii ei, iubitul cel chipeș: înalt, smead, cameleonic, fruct copt, bine poziționat social - evreu de viță veche.

C.S./Timișoara 2012

Ariane este prima infidelă din literatură care, inexplicabil, nu mă face gelos, ci empatic, ba mai mult: solidar! Infidelele lui Proust, ale Zeruyei Shalev, sociopatele lui P. Roth şi W. Styron, voluptoasele femei împlinite ale Melaniei Mazzucco sau cele otrăvite cu literatură ieftină ale lui Flaubert și Tolstoi - toate m-au făcut să sufăr deznădăjduit pentru pasiunile lor extraconjugale: mereu (și) cu alții, niciodată (numai) cu mine. Pe mine ori pe nimeni altul - așa se punea problema! Și dacă, totuși, nu și nu pe mine, ci pe altul, atunci să te fi ținut morală inflamată, cugetări scandalizate de inspirație creștină, cele zece porunci scoase în soare & suflate de praf, virtuoasă oroare, grețuri, purgative, vărsături.

Ariane a ales o dată greșit, prea tânără: din slăbiciune, din recunoștință, din neputința de a spune nu, așa cum aleg atâtea femei, fără să iubească de fapt, asaltate îndărătnic și astfel epuizate de curtea asiduă a unor bărbați neînvățați cu renunțarea, cu înfrângerea. A doua oară alege dramatic, dar conștient, consimte să fie sedusă cu mijloace savante, privindu-și sfios amantul în ochi și, prin fereastra ochilor, în suflet. Şi văzând acolo ceea ce-şi închipuie ea că vede.

Opusul radical al blajinului și ipocritului soț - împlătoșat și făcut aproape invizibil de micile manii burgheze - un bărbat, Altul, o cucerește pe Ariane prin franchețe misogină, prin disprețul lui zgomotos față de ritualurile prostești de curtare. De care, fără teamă că se contrazice, pretendentul se folosește din plin, cu scârbă și talent... Conversație aleasă, schimb de cadouri și de amabilități, vizite pudice, mese luate împreună, săruturi caste depuse pe dosul palmei, toaletări maniacale, aparențe salvate, baletul falselor bune intenții menite să sfârșească toate în pat, implacabil, topite într-o pastă neomogenă cu parfum tare de sex, în patul unde-și dă duhul lustrul de civilizație, în același pat în care educația își probează stadiul epidermic: cor de gemete despuiate, suspine neomenești, atingeri obscene, grohăieli și țipete lubrice.

Baletul social de mai înainte, metamorfozat într-un dans modern în doi, abstract, cu izbituri și plescăieli, susținute de îndemnuri monosilabice rostite sacadat. Totuși, extremismul acesta opiniatru, verismul lui amoros, spiritul lui dizolvant specific evreiesc sunt departe de-a face din amant un iubit mai puțin tandru...

La valse aux adieux

La valse aux adieux - Milan Kundera, éd. Gallimard, 1990.

„- Cher ami, un amour excessif est un amour coupable, et vous en êtes sans doute la meilleure preuve.”

***

„Si le monde perfide des femmes l'effrayait à ce point, ne pouvait-elle trouver un réconfort dans le monde des hommes? Difficilement. La jalousie possède l'étonnant pouvoir d'éclairer l'être unique d'intenses rayons et de maintenir la multitude des autres hommes dans une totale obscurité.”

***

„C'est une des grandes épreuves de la vie. Ceux qui y succombent et deviennent pères malgré eux sont à jamais condamnés par leur défaite. Ils deviennent méchants comme tous les hommes qui ont perdu et ils souhaitent le même sort à tous les autres.”

Joyce Carol Oates

Femeile lui Joyce Carol Oates se lasă dominate voluptuos de bărbați, indiferent care e natura relației - căsnicie sau adulter. Bărbații le acaparează, le captivează (le țin captive, la propriu, câteodată). Ei întind doar lațul, ele intră singure în rotundul imperfect al lațului, și-l strâng cu delicatețe ca pe un cordon chic în jurul taliei.

Dorința fascinantă (compulsia) de a sări orbește în neprevăzut, atractivitatea subită a primejdiei. Femeia - victimă a propriei specii. Bărbatul o ia (ca pe o marfă), o posedă, intră în posesia ei, o îngrădește, timp în care el își caută deja o altă împlinire efemeră, în altă parte. Fără a slăbi lațul. Actele de clemență, fărâmițarea proprietății îl emasculează. Bărbați care se înfig în femei până-n prăsele, până în conștiința acestora. Bărbați pe care femeile îi interiorizează, îi integrează în propriul psihic (ca pe tații lor).

Nu se îndreaptă nici o fată înspre un băiat necunoscut, întins la soare pe plajă, ca să îngenuncheze lângă el și să-i mângâie părul, brațele, întreg trupul. Ca el s-o ia apoi deasupra lui și s-o sărute pasional. Nu se întâmplă asemenea lucruri. Dar e frumos să le crezi posibile.

Blecher, simplu

Am citit Blecher (Inimi cicatrizate) cu maximă evlavie, pentru că fusesem pregătit de toți comentatorii care l-au citit înaintea mea că Blecher este, fără tăgadă, „un scriitor genial”. Legenda îl învăluie mieros, ca pe M. Caragiale (alt supralicitat), până aproape de sufocare. Deosebirea (dintre legendă și realitate) e că Blecher mi-a părut, ca și M. Sebastian, un scriitor pe deplin e u r o p e a n (ah, acești excepționali scriitori români, evreii)! Nimic mahalagesc, nimic rrromânesc, nimic bovaric - scriitură pură, la nivel înalt. Traductibilă în orice limbă, așadar: universală. Nu ascund că am fost mândru să descopăr asta. Un Munte vrăjit, la mare. „Berck e altceva decât un oraș de bolnavi. E o otravă foarte subtilă. Intră de-a dreptul în sânge. Cine a trăit aici nu-și găsește locul nicăieri în lume.”

Emanuel, un binecuvântat de Dumnezeu, pasămite (de-ar fi să ne luăm după înțelesul numelui), suferă de tuberculoză osoasă la vertebre. Oasele i se împuținează încet, i se topesc sub carnea trupului viu și dornic.

Apocalipsa memoriilor I & II

„Krisztián!”, aș fi dorit să strig, în marea-mi surpriză, chiar și numai pentru că-n numele pe care-l purta, pe care nu îndrăzneam să-l pronunț nici măcar la începutul prieteniei noastre, subit întreruptă apoi, astfel că-l rosteam doar în sinea mea, simțeam aceeași distincție fină ce exista în toată ființa lui, inclusiv numele lui exercita asupra mea aceeași atracție puternică și irezistibilă căreia n-aveam curajul să-i cedez sub nici o formă; dacă i-aș fi pronunțat cu glas tare numele ar fi fost de parcă i-aș fi atins trupul gol, astfel că mai degrabă îl ocoleam, așteptam până pornea cu alții spre casă, ca nu cumva s-o iau și eu tot pe drumul acela sau să merg cu el, ba, mai mult, și-n clasă aveam grijă să nu ajung întâmplător în apropierea lui, să nu cumva să am posibilitatea să-i vorbesc sau, în urma unei busculade întâmplătoare, să mă lovesc de el (...)

Din Péter Nádas - proaspăt tipărita în România - Apocalipsa memoriilor (deși în original titlul nu este atât de catastrofic-tabloidizat!, ci, dacă nu mă înșeală puțina maghiară știută, s-ar traduce prin Cartea memoriilor, dragă editură Curtea Veche și dragă doamnă traducătoare Anamaria Pop)

O carte frumoasă, crudă, ca un înșelător & sadic cântec de leagăn. 

Madame Julien Sorel

E ora unu noaptea, dansez viclean cu Stendhal, Le Rouge et le Noir, care tocmai a prins din nou viteză, după baletul lent al saloanelor și al scrisorilor bine frazate, ce nu spun mai nimic, dar te fac lesne să leșini. Julien se salvează, în momente de strâmtoare, recitând comod din clasici. Până la un punct, parvine cu ușurință și crește vertiginos în ochii tuturor, bazându-se pe memoria sa impecabilă de latinist autodidact și de cititor de romanțe strict interzise viitorilor prelați. 

Stendhal (pe numele său, Marie-Henri Beyle)

Și ceva ce mi-a amintit, a câta oară?, de primele mele luni de blogăreală, contactul dur cu aristocrăcănații de blog, indivizi și individe cu morgă ridicol de serioasă, cu riduri precoce, de nu râdeau dânșii decât la citate din Proust sau, firește, din Mateiu Caragiale, ça me faisait chier: -„Sa physionomie, noble et vide, annonçait des idées convenables et rares: l'idéal de l'homme aimable, l'horreur de l'imprévu et de la plaisanterie, beaucoup de gravité.” 

M-am îmbătat criță cu franceza aleasă în care-i dichisit romanul. Nu se mai fabrică așa ceva  în ziua de azi! Am trecut peste zâmbete interioare condescendente și peste lungimile, afectările și exaltările de neînțeles pentru omul p(r)ost-modern, scăldându-mă ca un prunc în covată în franceza lui Stendhal. Mi-am astupat urechile, apăsând mâinile pe pavilioane, pân-am auzit pe cineva, un glas străin, citindu-mi baritonal povestea absurdă a tânărului Sorel. Primul străin francez. Puțin cam idiot el, un săvănțel idiot, și mai sentimental (mai labil?) decât anti-eroul lui Camus, dar, în linii mari și groase... Julien e primul străin.

„Je vois en toi quelque chose qui offense le vulgaire.”

„C'est à coups de mépris public qu'un mari tue sa femme au XIXe siècle; c'est en lui fermant tous les salons.”

Mathilde e cea care-l seduce pe Julien, și nu invers: într-o seară, iat-o strângându-i cu putere brațul în grădină! Ce cutezanță, ce scandal! „Lui serrer le bras au jardin, un soir, quelle horreur! comme si elle n'avait pas eu cent moyens moins indecents de lui faire connaître qu'elle le distinguait”

Dacă Madame Bovary e Gustave Flaubert, atunci fie-ne permis: și Julien Sorel al lui Stendhal e Mme Bovary. Eroul făcut din cărți, a cărui unică faptă de glorie (și de arme!) e împușcarea fostei amante. Ani de zile visase și se pregătise să devină al doilea Napoleon Bonaparte. Slava lui fu aceea de a se fi văzut condamnat și executat din pricina unui atentat eșuat asupra unei femei măritate. (În) Julien Sorel este (ceva din) Emma Bovary, cu aproape 30 de ani înainte. Am mai scris asta? Așa stând lucrurile, e nevoie să ne întrebăm cine e Gustave Flaubert?! Și cum se numea Stendhal înainte de pseudonim?

Cred că, dincolo de numărătoarea matinală a ridurilor, vârsta psihică mi se poate măsura și în funcție de antipatia sinceră, fără ezitări, pe care Julien mi-a stârnit-o, cu ideile lui revoluționare cu tot, cu napoleonismul lui idolatru. Ipocrizia lui, cu nimic mai tolerabilă decât aceea a aristocrației (pe care o detesta). Acum cincisprezece ani, aș fi umblat și eu în mâini în urma unui Bonaparte. În prezent - între timp, punându-mi la oarece punct și lecturile din istorie, dar, mai ales, îmbătrânind - îl văd pe împăratul gol așa cum e: caporalul-împărat,  instalat pe tronul unui rege martir, un uzurpator de geniu, care a irosit floarea masculină a Franței de dragul unui război-cu-lumea, ambiție personală, pierdut din start. Dar antipatia de care vorbesc e și simptomul unei lecturi atente, implicate, și efectul unei cărți bine scrise.

Degete

Toată povestea Lolitei este spusă, de fapt, de picioarele ei! În film, să ne înţelegem. Picioarele. Încă umede, netede, curate - la început. Murdare de noroi, contemplate de ea cu prefăcută părere de rău - la sfârşit. Sfârşitul nu este Lolita-cea-casnică, aflată în strâmtoare financiară, ci Lolita întorcându-se din pădure cu labele picioarelor ei de treisprezece ani pline de noroi. Sigur, şi Lolita cea cu rujul roşu întins mult dincolo de conturul natural al gurii. Lolita cea cu gura pângărită.

Mă cufund transpirând în poveştile cleioase, urbane, ale lui Juan Carlos Onetti. (Aş servi prânzul într-un cutare somptuos restaurant art-nouveau din centrul Oradei). Înţeleg că urbea lui Onetti este cu totul o născocire. Are asta vreo legătură cu faptul că personajele sale-s atât de echivoce?

Literatură cu parfum de tango.

Dr. Kien. Ocupaţiunea: "proprietar de bibliotecă" (Orbirea - Elias Canetti). Un donquijote al cărţilor însufleţite, pricopsit pe lângă el cu un sancho cu o larg recunoscută faimă de tâlhar. Tot ce are înfăţişare de carte prinde viaţă şi conştiinţă proprie. Toate cărţile-s păscute de primejdii nebănuite. Focul, murdăria, tratamentul inadecvat.

Canetti, Onetti, Ceronetti.

C.S./Budapesta/2011

Despre primul, chiar nu pot spune de ce naţie este: evreu din Bulgaria, trecut şi poposit oareşicât prin Viena, prin Germania, Anglia. Odihneşte în Elveţia. Scriitor de limbă germană. Orbirea sa este un roman halucinant despre halucinaţie şi halucinaţi. Fraze scurte, la limita prostiei celei mai groase - pentru că acolo se situează majoritatea personajelor. Deliruri verbale, realitate transfigurată de minţi egolatre, de oameni smintiţi - inteligenţi sau, pur şi simplu, nătărăi. Foarte dificilă, mâloasă, acaparantă, lectura!

Ceronetti - Tăcerea trupului. Un italian riguros. Un scandalagiu al stilului (admirat de Cioran, nu degeaba...). Un poet al biologicului. Am citit cartea sa de aforisme şi minieseuri, oscilând între acord şi oripilare. Acolo unde oripilarea nu se îngână cu dezacordul, ci cu nerostitul, cu tabu-ul, cu făţărnicia.

Onetti - Viaţă scurtă. Literatura tango. Nu cunosc înţelesurile ascunse ale tango-ului (să mă documentez!), dar scrisul lui Onetti pare similar paşilor acestui dans - cunoscut de toată lumea, performat de puţini. Un conflict mocnit, transpus în ritual. Un pas înainte, doi înapoi. Nu învinge nimeni. Nu oamenii-s câştigători, orişicât. Replicile personajelor, cele rostite (e necesar de subliniat asta), sunt dublate de gândurile lor, concurate de acestea în timp real, trădate - aş spune. Dialogul semnificativ se produce în minte. Între minţi, nemijlocit de rostire.

"În comedia jovialităţii lui Lagos - râde şi vorbeşte iar cu strigăte - există mereu un muşchi facial care nu funcţionează exact ori care nu se mişcă la vreme, care proclamă că nimic nu-i atât de decrepit ca această reprezentaţie a hazului, bucuria de a trăi a - o! - iresponsabilei clipe de maturitate." (J.C. Onetti).

Shalev maxima - Viața amoroasă

Scandal şi non-valoare

Păcat că adulterul sau, mai precis, sexul extraconjugal, explicit enunţat în pagini de roman, nu mai scandalizează ca în vremea apariţiei Doamnei Bovary! Autorii şi-ar fi asigurat o faimă facilă, imediată, la fiecare nouă ieşire pe piaţă, iar cititorii - ocazii nenumărate să-şi dea curs, în privat, plăcerilor interzise (fie că e vorba de compulsii masturbatorii, fie că e automăgulirea perversă, specifică snobilor, de a lectura un creator „scandalos”, la modă). Cu toate acestea, romane erotice, care deplâng rutina vieţii conjugale, prezentând-o ca pe o oroare, o culme a conformismului, romane cu tematică erotică, aşadar, continuă să fie aruncate pe piaţă, într-un ritm obositor. Sexul gerontofil, sexul zoofil, pedofil, homosexual şi sexul solitar bat deja în chip zadarnic la uşa sensibilităţii noastre tocite.

Astfel se petrec lucrurile, în zilele noastre, cu beletristica iconoclastă, în general. Sunt tot mai puţine subiectele sau abordările stilistice prin mijlocirea cărora să mai poată fi stârnit scandalul public - scopul exclusiv al „artiştilor” văduviţi de valoare. S-au scris o mie şi una de cărţi care denigrează creştinismul ori destructurează familia monogamă - e deja enervant de plictisitor. O mie şi una de cărţi, doldora de amănunte necruţătoare, despre crimele nazismului. Ce anume ar mai putea fi de natură să işte azi polemici? Desigur, textele orientate (ficţionalizate sau nu) împotriva integrismului islamic, ideile liberalismului de dreapta, în ansamblul lor, şi un ponei stupid cu zvastică pe crupă.

Romanul unui adulter

Iată, însă, în cele ce urmează, o carte în stare să declanşeze măcar un scandal în decor intim, o judecată privată, o indignare în oglindă, dublate de o pervertită şi stânjenitoare senzaţie de ménage í trois: tu, păcatele tale şi trama cărţii. Clişeul îmi sare salvator în întâmpinare în tentativa de a rezuma specificul volumului Viaţa amoroasă - foarte izbutită lucrare a scriitoarei israeliene de succes, Zeruya Shalev: romanul unui adulter. Autoarea face o adevărată risipă de talent pentru a se cufunda cât mai realist cu putinţă în sinuozităţile procesului, situat în afara conştiinţei, din care se nutreşte foamea confuză de Altul şi de Altceva, cultivată cu maximă grijă în pepiniera unei căsnicii ratate încă din debutul ei.

Se ştie că există o dublă măsură în receptarea socială a adulterului, în funcţie de genul făptaşului: în timp ce bărbatul "calcă-n străchini", lucru privit cu un soi de amuzament complice, femeia, atunci când înşală, preacurveşte, etichetată fiind definitiv, fireşte, ca stricată. La cei 30 de ani ai săi, Yaarah, soţia lui Yoni, se lipeşte cu bună ştiinţă şi cu un fel de disperare de acest apelativ ostracizant, părăsind apele calme şi sălcii ale căsniciei sale desăvârşite şi aruncându-se de-a dreptul în vraja cu termen scurt a ultimelor spasme, încă onorabile, ale unui penis de 60 de ani.

Oricât ar încerca să-şi îndulcească derapajul, înconjurându-l cu o aureolă romantică, drama infidelei lui Shalev are o amploare mult mai îngustă decât cea a flaubertienei Madame Bovary. Spre deosebire de Emma, Yaarah nu este victima captivă, nemilos tratată, a obtuzităţii religiei şi moralei societăţii israeliene, nici a deşartei pofte pentru lux şi risipă. Nu, pe israeliancă nu o ţine nimeni prizonieră sau credincioasă cu de-a sila, nici măcar soţul ei, darmite amantul cel scăpătat. Dimpotrivă, ea vieţuieşte şi are o carieră promiţătoare în sânul unei societăţi liberale, fiind cel mult o ostatică benevolă a propriei foamete de sex (obsesie care, la rându-i, are ca posibil izvor inconştient nevoia de-a dinamita amintirea relaţiei terne, mincinoase dintre părinţii săi).

Soţul o iubeşte necondiţionat, „pentru totdeauna” - după cum i-ar fi cerut chiar ea să promită încă din ajunul căsătoriei lor; nu o neglijează în favoarea profesiei, căminul le e cald şi aproape fericit, deşi pluteşte în atmosfera lui apăsarea provizoratului, a unei încordate aşteptări pentru acel altceva... Nici unul dintre ei nu ştie ce. Prin urmare, nu este întrunit nici unul din argumentele care "justifică" grijuliu infidelitatea - neapărat conjucturală! - a soţiei în puritanele filme de serie B americane. Din contră, o aflăm pe tânăra femeie portretizată de Z. Shalev excedată de atâta bine, de faptul că, acasă, totul este previzibil, aşezat, iar ea cunoaşte pe dinafară tot ritualul familial, nimic nu o mai surprinde.

Oroarea de vid

Golul sufletesc pe care Yaarah îşi doreşte să-l umple - îndesând acolo cu o speranţă febrilă carnea mădularului imprevizibil al unui bărbat de vârsta tatălui ei - este de dată mult mai veche, premaritală. Şi anume, acest vid îşi extrage inconsistenţa din căsătoria îmbâcsită de necazuri, frustrări şi reproşuri reciproce a părinţilor săi. E vocaţia târzie a unei neîmpliniri cu care a crescut, strecurându-i-se în cromozomi. Vina (aruncată de părinţi, în mod neglijent, asupra sa) de a-i fi supravieţuit fratelui, răposat înainte de a fi apucat cineva să-i pronunţe numele. Însă, şi mai abitir, vina de a fi pus subit capăt, venind pe lume, celei dintâi iubiri a mamei sale (la un moment dat, Yaarah chiar mărturiseşte că se simţea fericită, odată revenită în patul prietenului sexagenar al tatălui ei, "ca atunci când reuşeşti să repari trecutul", "ca atunci când îţi împaci părinţii despărţiţi").

Deşi, smulgându-se din captivitatea lecturii, îşi poate oricine lămuri originea post-traumatică a oarbei pasiuni sexuale care o rătăceşte pe infidela Yaarah, m-am surprins condamnând-o cu atât mai acerb şi mai obtuz cu cât simţeam cu o tot mai mare limpezime că nu voi fi în veci unul dintre cei îndreptăţiţi să ridice şi să arunce primii piatra penalizatoare. Şi aici, în miezul acestei senzaţii sfâşietoare (care, în autogara din Arad, era cât pe ce să mă determine să ferfeniţez cartea), de înţelegere subită a nimicniciei omeneşti, de dezacord amestecat cu empatie, senzaţie însămânţată cu o pricepere de agronom în inima celui care-i citeşte romanul, am ghicit că stă valoarea cărţii Zeruyei Shalev.

Shalev edifică romanul la persoana I, în fraze lungi, întrerupte cât mai rar de punct, menite să urmeze cât de fidel posibil fluxul conştiinţei omnisciente - întărind impresia de autenticitate şi ademenind cititorul, făcându-l să lunece, repezit, înspre orgia sălbatică şi contradictorie a simţurilor din miezul intrigii. E o poveste gâfâindă, incomodă, spusă dintr-o suflare şi care imploră din toţi porii ei a fi citită aşa cum e scrisă, fără pauze, cu sufletul la gură.

Sinucideri

Meseria: clovn. Vârsta: 27. Religia: nu e enoriașul nici unei biserici. Dar obișnuiește să cânte în cada de baie texte liturgice (corale, imnuri), în scopuri pur terapeutice: îi combat melancolia și durerile de cap.

„nu sufăr doar de melancolie, migrene, indolență și capacitatea mistică de a percepe prin telefon mirosurile, ci și de o îngrozitoare înclinație spre monogamie; există o singură femeie cu care pot face tot ce fac bărbații cu femeile.”

Îi ieșea perfect să pantomimeze „impresia unei îngrozitoare cantități de agitație inutilă”. Drama omului „care trăiește în lume fără a o locui totuși în sensul deplin al termenului” - cum bine nota criticul marxist György Lukács (ok, el mai scria și că: „Nu e constiința oamenilor cea care le determină existența, ci din contră, viața socială le determină conștiința” - ceea ce nu împărtășesc).

***

Regăsim și-n acest roman axioma - cu rezonanțe gombrowicziene - că nu valoarea, ci aparițiile publice (o, și „branduirea”!, și moartea - aș adăuga), flecăreala mondenă (te) „confirmă” artistic, de când lumea: „În filmele despre artiști, suferințele sufletului artistului, mizeria și lupta cu demonul sunt proiectate întotdeauna în trecut. Un artist în viață, care n-are nici măcar o țigară și nu poate cumpăra pantofi soției, este neinteresant pentru cineaști, întrucât nu le-a fost confirmat de trei generații de flecari că ar fi un geniu. O singură generație de flecari nu le-ar fi de ajuns.”

***

Talentul părinților germani de a se preface că, între 1939 și 1945, „nu s-a întâmplat nimic”. Refugiul unora - dintre cei care-și trimiteau puberii în aprilie '45, când totul era pierdut, să-și facă datoria sub arme - într-un fățarnic, inconștient-compensatoriu, activism pentru combaterea șovinismului și rasismului. Tăcerea care a sugrumat primele decenii postbelice, urmată de explozia de mărturii și mărturisiri, acuze, învinovățiri reciproce, demascări (explozie din care însuși romanul acesta face parte). Escaladarea (cultul) urii de sine germane.

Nu pregetam a mă mira, în timpul lecturii, cum nu s-a spulberat Germania, după apariția și punerea în circuit cultural a acestui roman-manifest, care dezarticulează în mici fâșii (puse sub lupă și, apoi, focalizate până la absurd) moravurile lumii germane de după Hitler. E scris din floretă; deși șocant, deși fățiș politizat, drama personală primează (trăită destul de exhibiționist - artistul vrea să piară lumea odată cu el - dar narată cu rafinată savoare). Iar în fundal, măcar că la distanță de decenii, se mai fac auzite bubuiturile tunurilor Vaterland-ului și persistă sloganurile (încă viguroase) antisemite, mârâite într-o limbă teutonică lipsită de vocale. Am pretins a nu remarca, totuși, că formațiunea politică CDU și electoratul acesteia - „bigot”, cum altfel? - de dreapta ar fi, în mod subtil, expuse ca autori morali ai ratării unui artist. Să mă ierte istoricii, dar nu am cunoștință despre vreun mecena socialist care să fi finanțat o măreață operă de artă. Plus că nu puțini creatori „stângiști” (Michelangelo o fi fost și el un troțkist avant la lettre, oare?) au supt copios la sânul bogătașilor/bogătașelor vremii - fără generozitatea cărora Frumosul ar fi avut acum o cu totul altă față.

Pentru un lector din secolul XXI ar putea fi mai complicat de înțeles (sau i-ar putea părea azi superfluu), de pildă, și anticatolicismul manifest al lui Hans-clovnul. De asemenea, unui ortodox i-ar fi la fel de dificil să guste pe deplin, cu toate simțurile, polemica H. Böll - Biserica Catolică. Românii nu au avut niciodată dificultăți în a divorța din motive religioase (în ciuda protestelor Bisericii). Nu era un capăt de țară să fii excomunicat: nici nu-s convins că exista (se practica) excomunicarea în BOR. Așa că, unii tineri ar putea ridica azi din sprâncene, nepricepând ce-o fi fost așa scandalos să fii femeie și să faci sex înaintea cununiei religioase sau să nu dai ascultare dogmei care spune că, odată divorțat, la biserică nu mai pupi sfânta taină a căsătoriei. Or, abia aici se observă diferențele culturale „crase” (și economice, odată cu asimilarea, interiorizarea, preschimbarea în norme de conduită socială a învățăturilor religioase) între societatea ortodoxă și cea catolică (sau protestantă) - înainte de desăvârșirea secularizării. Vedeți, copii, de câte e nevoie ca să vă bucurați în totalitate, in spiritu, de-o carte?!

***

„Când criticii sunt critici cu alții nu e atât de rău ca atunci când sunt atât de necritici și lipsiți de umor cu ei înșiși.”

Savuroase și metodele de ucidere a unui estet (mi-am supt degetele citindu-le, eu - și așa, atât de amorezat de „hormoneuții” care parazitează conceptual adevăratele creații!):

„Esteții trebuie omorâți cu obiecte valoroase de artă, ca murind să se mai poată enerva încă de distrugerea unui obiect prețios.” „Aș fi putut să răzuiesc vopseaua de pe o pictură valoroasă și să-l sugrum apoi cu pânza, n-ar fi o crimă perfectă, dar ar fi o moarte perfectă pentru un estet.”

O carte de neocolit și un soi aparte satiră antielitistă, ce mie mi-a fost mereu simpatică - câtă vreme știu că elitismul poate lua forme aberante, care la suprafață, în ochii naivi ai gloatei avide de norme și modele, pot trece drept erudiție - în: Opiniile unui clovn - H. Böll

Cartea rîsului și a uitării

Iubeşte cineva fără umbre? Umbre, nori, pete. Nu am putut iubi nicicând fără umbre. Dar, spre deosebire de ceea ce li se întâmplă altor suferinzi, spaimele mele s-au îndreptat mereu către trecut. Eu nu izbutesc defel să îngrop trecutul, câtă vreme alţii/altele vor, din contră, să şi-l resusciteze. Nu trecutul meu - aşa credeam. Însă, despre al meu este vorba, oricât m-aş ascunde. Oarece, din cele întâmplate mie în zorii vieţii, nu-mi dă nici o tihnă în iubire. Răgazul unei binecuvântate tihne. Să-mi tihnească! Să mă pot, în sfârşit, bucura...

Recenzentului (de ocazie, cum sunt eu şi) puţintel mai comod, Kundera îi întinde cu bunăvoinţă o mână de ajutor, pe la p. 193: Cartea râsului şi a uitării „este un roman despre Tamina” (până la urmă, nucleul care impune mişcarea de revoluţie a variaţiunilor - după model beethovenian - care plăsmuiesc cartea). Când ea iese din scenă, în urma primei intrări, totul devine un roman „pentru” Tamina. Ar fi simplu dacă ar fi (numai) asta. Ar mai putea fi aceasta încă o apropiere a scriitorului ceh de miezul obsesiei sale, de sorginte camusiană: alungarea din lume (ba chiar din propria viaţă) a individului care se încăpăţânează să-şi păstreze autenticitatea, care refuză să se falsifice. Isprăvind cartea, cititorul îşi dă repede seama că orice răspuns, mai înainte aproape sesizabil, acum îi scapă.

Rămasă singură, văduvă, refugiată într-un oraş din Occident, Tamina nu are altă grijă (nici altă pricepere, altă modalitate, de a-şi trăi şi istovi necesarul doliu) decât să-şi „recupereze” trecutul, cei 11 ani petrecuţi împreună cu iubirea vieţii sale - soţul său. Dar trecutul se încăpăţâna să pălească, pe zi ce trecea, în ciuda istovitoarelor exerciţii de memorie. Se dilua, o minţea, devenea diform. Tamina era şi o bună ascultătoare, un umăr bun de udat cu lacrimi sau cu simple confesiuni de pahar. Asta o făcea nespus de populară: toţi iubim cu precădere fiinţele care nu ţin neapărat să spună câte ceva despre ele însele. Care nu replică niciodată cu acel „la fel mi s-a întâmplat şi mie, eu...”. Ci se resemnează a ne accepta ca unici „ocupanţi” ai urechilor lor răbdătoare. Tamina îşi apăra cu o convingere aproape mistică fidelitatea (de fapt, o nostalgie răscolitoare), nu se putea dărui nici unui alt bărbat, nu devenea lubrică sub nici o altă atingere. Nu din principiu: se îngrijora că, odată mort, deci lipsit de apărare, el, soţul, ar putea avea de suferit, ştiind-o în braţele altcuiva („acum, după moarte, soţul ei n-o mai avea pe această lume decât pe ea şi numai pe ea!”). Poate fi unul dintre cele mai sinistre şi mai dureroase gesturi de credinţă conjugală întâlnite în literatură.

Cât timp trăia, soţul Taminei o rugase să ţină un soi de cronică a vieţii lor laolaltă, o existenţă nu lipsită de clipe mai puţin şarmante, de conflicte, plictis. Nici de înalte clipe de inefabilă armonie, printre care se numără şi cele (neconsemnate în jurnale) petrecute în duhul complet străin al odăii lor de pribegi prin ţinutul Alpilor austrieci. Caietele intime rămăseseră acasă la mama soţului, în Cehia sovietizată (ţara fără memorie), într-un sertar bine ferecat. Vitalitatea Taminei se ofileşte, gradual, odată cu intensificarea dorinţei şi a pustiitoarelor sale sforţări de a reintra în posesia manuscriselor - nu deţine o altă relicvă care să ateste ceea ce a fost; urmăreşte a se servi de ele în deşarta muncă de restaurare - eternă liturghie, dedicată scurtei vieţuiri cu bărbatul pierdut. Cu atât mai disperată corvoada cu cât, nu poezia zilelor împreună o revendica biata suferindă, ci însuşi trupul trecutului dispărut, mort, înmormântat. În speranţa că, apoi, îşi va putea duce mai departe traiul. În absenţa amintirilor concrete, imaginându-şi temătoare şi că acele însemnări ar putea cădea sub profanator ochi străin, femeia simte că, realmente, se dezintegrează - condamnată la un prezent hăitaș, de natură a o fugări doar către moarte.

„Absolutul iubirii este în realitate dorinţa de identitate absolută: femeia trebuie să înoate la fel de încet ca noi, să nu aibă un trecut ce-i aparţine doar ei, de care-şi poate aminti cu bucurie.”

Romanul lui Kundera este şi o carte a intenției de a descărna, de examinare prin puternice şi nemiloase lentile, de conştientizare până la caraghioslâc a iubirii trupeşti. Un eseu al devoalării ridicolului unor mişcări mecanice, a unor automatisme „narcotizante”; orgasmul sportiv contemporan, dansul cretin care, neacompaniat de iubire, nu poate fi numit decât sex. Încercarea mizeră de îmblânzire a trupului prin sex, de „îmbogăţire” a vieţii prin perversiune. Demersul aprig al amantelor de a-şi asuma, retrăi, trecutul şi, de cealaltă parte, cel al amanţilor de a li-l nega, mai mult!, de a-l destrăma prin repetate şi anxioase contestări. Râsul provocat actanţilor înşişi (în decursul scurtelor minute de luciditate) de aceste posturi omeneşti degradante. Nuditatea, în paginile lui Kundera, are adesea ceva chirurgical, şi ceva din goliciunea lipsită de orice expresivitate sexuală a evreilor încolonaţi către camerele de gazare. În schimb, aflăm, iubirea inimii „nu poate fi ridicolă. Iubirea nu are nimic în comun cu râsul.”

Mă voi opri aici, pentru a lăsa fiecărui lector şansa descoperirii. Tamina, în căutarea timpului pierdut, va regresa până la presupus-idilica vârstă a copilăriei. Se va vedea, însă, că posesivitatea şi violul tandru nu-i sunt străine nici acestei vârste.

Toate acestea, pe fondul (n-aș pune în decorul) sistemului totalitar comunist - duşman aprig al istoriei, al individualităţii, al identităţii. Totalitarismul care, nu doar că schimbă nişte nume de străzi şi ridică, peste noapte, monumente închinate unor criminali, ci modifică şi destine, sufocă speranţe. Batjocoreşte idealuri, maturizează forţat (uneori, pe merit) firile naive - grăbindu-le spre moarte cu fabrica lui inepuizabilă de lozinci progresiste.