Boell clovnul

Meseria: clovn. Vârsta: 27. Religia: nu e enoriașul nici unei biserici. Dar obișnuiește să cânte în cada de baie texte liturgice (corale, imnuri), în scopuri pur terapeutice: îi combat melancolia și durerile de cap.

„nu sufăr doar de melancolie, migrene, indolență și capacitatea mistică de a percepe prin telefon mirosurile, ci și de o îngrozitoare înclinație spre monogamie; există o singură femeie cu care pot face tot ce fac bărbații cu femeile.”

Îi ieșea perfect să pantomimeze ”impresia unei îngrozitoare cantități de agitație inutilă”. Drama omului „care trăiește în lume fără a o locui totuși în sensul deplin al termenului” - cum bine nota criticul marxist György Lukács (ok, el mai scria și că: 'It is not men’s consciousness that determines their existence, but on the contrary, their social existence that determines their consciousness.' - ceea ce nu împărtășesc).

***

Regăsim și-n acest roman axioma - cu rezonanțe gombrowicziene - că nu valoarea, ci aparițiile publice (o, și ”branduirea”!, și moartea - aș adăuga), flecăreala mondenă (te) „confirmă” artistic, de când lumea: „În filmele despre artiști, suferințele sufletului artistului, mizeria și lupta cu demonul sunt proiectate întotdeauna în trecut. Un artist în viață, care n-are nici măcar o țigară și nu poate cumpăra pantofi soției, este neinteresant pentru cineaști, întrucât nu le-a fost confirmat de trei generații de flecari că ar fi un geniu. O singură generație de flecari nu le-ar fi de ajuns.”

***

Talentul părinților germani de a se preface că, între 1939 și 1945, „nu s-a întâmplat nimic”. Refugiul unora - dintre cei care-și trimiteau puberii în aprilie '45, când totul era pierdut, să-și facă datoria sub arme - într-un fățarnic, inconștient-compensatoriu, activism pentru combaterea șovinismului și rasismului. Tăcerea care a sugrumat primele decenii postbelice, urmată de explozia de mărturii și mărturisiri, acuze, învinovățiri reciproce, demascări (explozie din care însuși romanul acesta face parte). Escaladarea (cultul) urii de sine germane.

Nu pregetam a mă mira, în timpul lecturii, cum nu s-a spulberat Germania, după apariția și punerea în circuit cultural a acestui roman-manifest, care dezarticulează în mici fâșii (puse sub lupă și, apoi, focalizate până la absurd) moravurile lumii germane de după Hitler. E scris din floretă; deși șocant, deși fățiș politizat, drama personală primează (trăită destul de exhibiționist - artistul vrea să piară lumea odată cu el - dar narată cu rafinată savoare). Iar în fundal, măcar că la distanță de decenii, se mai fac auzite bubuiturile tunurilor Vaterland-ului și persistă sloganurile (încă viguroase) antisemite, mârâite într-o limbă teutonică lipsită de vocale. Am pretins a nu remarca, totuși, că formațiunea politică CDU și electoratul acesteia - „bigot”, cum altfel? - de dreapta ar fi, în mod subtil, expuse ca autori morali ai ratării unui artist.

Pentru un lector din secolul XXI ar putea fi mai complicat de înțeles (sau i-ar putea părea azi superfluu), de pildă, și anticatolicismul manifest al lui Hans-clovnul. De asemenea, unui ortodox i-ar fi la fel de dificil să guste pe deplin, cu toate simțurile, polemica H. Böll - Biserica Catolică. Românii nu au avut niciodată dificultăți în a divorța din motive religioase (în ciuda protestelor Bisericii). Nu era un capăt de țară să fii excomunicat: nici nu-s convins că exista (se practica) excomunicarea în BOR. Așa că, unii tineri ar putea ridica azi din sprâncene, nepricepând ce-o fi fost așa scandalos să fii femeie și să faci sex înaintea cununiei religioase sau să nu dai ascultare dogmei care spune că, odată divorțat, la biserică nu mai pupi sfânta taină a căsătoriei. Or, abia aici se observă diferențele culturale „crase” (și economice, odată cu asimilarea, interiorizarea, preschimbarea în norme de conduită socială a învățăturilor religioase) între societatea ortodoxă și cea catolică (sau protestantă) - înainte de desăvârșirea secularizării. Vedeți, copii, de câte e nevoie ca să vă bucurați în totalitate, in spiritu, de-o carte?!

***

„Când criticii sunt critici cu alții nu e atât de rău ca atunci când sunt atât de necritici și lipsiți de umor cu ei înșiși.”

Savuroase și metodele de ucidere a unui estet (mi-am supt degetele citindu-le, eu - și așa, atât de amorezat de hormoneuții care parazitează conceptual adevăratele creații!):

„Esteții trebuie omorâți cu obiecte valoroase de artă, ca murind să se mai poată enerva încă de distrugerea unui obiect prețios.” „Aș fi putut să răzuiesc vopseaua de pe o pictură valoroasă și să-l sugrum apoi cu pânza, n-ar fi o crimă perfectă, dar ar fi o moarte perfectă pentru un estet.”

O carte de neocolit și un soi aparte satiră antielitistă, ce mie mi-a fost mereu simpatică - câtă vreme știu că elitismul poate lua forme aberante, care la suprafață, în ochii naivi ai gloatei avide de norme și modele, pot trece drept erudiție - în: Opiniile unui clovn - H. Böll

Memoriile unui antisemit (Gregor von Rezzori)

O carte copioasă - Memoriile unui antisemit (Gregor von Rezzori), un tânăr protagonist din cale afară de enervant, pentru că-i foarte credibil (auto)portretizat și ne seamănă, întâlnit în plin calvar al maturizării, al ruperii dureroase de educația teutonă, întru obediență, primită în familie; o traducere muncită de Catrinel Pleșu - o gurmandă, foarte bună traducere, atât de bună încât provoacă o satisfacție aparte, fidelă soață a lecturii propriu-zise. Iar lectura curge asezonată cu un melanj de aversiune, dezgust și curiozitate nesățioasă.

A fost odată povestea unui aristocrat austriac (dar și: român, italian, grec, bavarez etc, un mittel-european tipic), pe vremea când era de neconceput să iubești, să te iubești cu un evreu, o evreică, să intri într-o relație umană atât de directă cu un evreu. Mai degrabă treceau drept acceptabile social alte "perversiuni", ca fetișismul și sodomia.

Evreul, oricât de bine educat, îmbrăcat și integrat în societatea est-europeană, deranja, provoca o nestăpânită indignare, dacă nu binevoia să afișeze umilința specifică străbunilor săi etern prigoniți. În schimb, oamenii locului, oricât de imbecili, infectați de orientalism, mincinoși și de neam prost ar fi fost, nu supărau pe nimeni, nu în aceeași măsură. Ca și când prostia, supușenia ipocrită, mămăligeala neaoșă, românească, ar fi oricând de preferat (mai puțin scandaloase) ambiției, poftei de instruire și succesului economic evreiești. Cu evreii, românii au avut în sfârșit ocazia să demonstreze, pe o întindere temporală extrem de redusă, că pot încerca și ei să intre în pielea Stăpânului. N-au avut prea ades ocazia asta în istorie.

Sigur că, în răstimpul în care noi, românii, ședeam și (ne prefăceam că) meditam, cu bărbia proptită-n bâtă, evreii, armenii, macedonenii și alte seminții aciuate pe aici se școleau, munceau, tranzacționau și agoniseau avere. Acționau. Era mai important pentru români să fie lăsați să băltească în nostalgia integrării în absolut nimic, compunând și interpretând la frunză de salcâm poeme pastorale ce, de fapt, cosmetizau folcloric lenea cronică, fatalismul nereflexiv ca simptom al acesteia, imposibilitatea de a ieși din rutina unui tradiționalism, greșit înțeles, ce ne împietrește (de atunci și până azi). N-ar fi nimic în neregulă cu trândăvia de n-ar veni la pachet cu pofta la bunul altuia.

Ca pe urmă, în acest cuibar, să eclozeze ideologii caraghioase, fascisme de opincă, care propovăduiau creștinismul mitic, dacocentrismul, o fantasmagorică puritate morală înnăscută a românului dintotdeauna, și minciunile despre pacifismul și ospitalitatea, pasămite, atât de caracteristice nouă. Popoarele istoricește mici, în lipsă acută de prezent, nu-și pot reprima, la strâmtoare, recursul la zdrențuitele lor episoade glorioase, numărabile pe degete, răspunzând cu manifeste și sloganuri colorate, țipete indignate și poeme, în locul luptei - în împrejurările când sunt călcate pe cap de adevăratele Puteri.

În zilele noastre, cei mai bogați cetățeni din top 500 sunt preponderent români din tată în fiu. Conducătorii pe care ni-i alegem, de asemenea. Cei mai nerușinați hoți ai avutului țării, dovediți și cunoscuți de toată suflarea, sunt de sânge românesc! Însă scormonind puțin forumurile septice de pe site-urile ziarelor veți afla ce bine înrădăcinată & vânoasă e și acum credința că tot evreii sunt răspunzători pentru toate relele (ghinioane geografice, nedreptățiri diplomatice, înapoiere) câte ni se întâmplă...

Roberto Bolaño

Iată unul dintre cele mai greu încadrabile romane citite (iară nu lecturate, căci astăzi mă simt mai puțin snob) în ultima perioadă. Să fi fost vara asta frumoasă, cu ploi venite la timp & canicule mai îndurătoare, să fi fost faptul că m-am rupt puțin de cotidianul mediu toxic, aerul de vacanță, n-aș ști să vă zic. Însă cartea lui Roberto Bolaño a tras cu râvnă niște clopote de sărbătoare în inima mea livrescă!

C.S./iulie 2013

Dincolo de duioșia rememorării unei epoci de-o efervescență creativă dusă până la caraghioslâc, în care toată suflarea juvenilă Latino-americană se precipita înspre poezie, avea-nu avea talent/școală/chemare, dincolo de senzualitatea văratică a anumitor pagini, despuiată de prejudecăți, cum ai jura că sunt și aceste fete estivale ale vârstei mele mijlocii, dar nu sunt, se întinde firul electrificat al unui sarcasm coroziv la adresa cercurilor & saloanelor literare (de poezie), a chinului cultural de a înveli căcatul propriu în țiplă (a-l valida la cenaclu) și a încerca vânzarea lui pe raftul artei spontane, la adresa seriozității scorțoase în general.

Fiind, mai întâi, nerușinat de tineri, "detectivii" disperați și acoliții lor, păreau să ignore entuziaști că adevărata lor operă de "artă" era, la nici 20 de ani, fututul competitiv, orgasmul versificat; arta era excesul, viața în exces: a petrece, a experimenta, a friza impostura. Răzvrătirea previzibilă împotriva Familiei. A vorbi în versuri, ca neoprotestanții în limbi. A deveni. Parcursul logic al fiecărei existențe absurde. Averea lor erau trupul, curiozitatea și prejudecățile laxe. Mai înainte ca viața să-l fi așezat pe fiecare pe locul lui ori "pe locul care i-a convenit ei" (vieții) și pe urmă să-i uite, mai înainte ca rectitudinea burgheză a vieții să pună gheara pe ei și să le ucidă simțurile într-o căsnicie acră, într-un job decerebrant.

Absența autorului totalitar, omniscient - nu-l simți nici măcar cât să încerce așezarea vocilor personajelor sale într-un cor, în oarecare acord. Personajele l-au uzurpat. Disonanța vocilor e maximă, cacofonia dă tonul acestei cărți cu detectivi de improvizație, nu lipsită, totuși, de morți suspecte: premature, târzii - unii oameni mor prematur fiindcă au avut parte de o tinerețe tristă, aflându-și fericirea abia când cronologia le expirase.

Detectivii ad hoc, împărați lirici rupți în fund, rătăcitori înzestrați cu îmbelșugată carismă și spirit anarhic ce depășeau cu mult talentul lor de scriitori, își propun în taină să ia urma unei poete legendare, Cesáreea Tinajero, presupusă fondatoare a realismului visceralist. Unde legendară, ați ghicit, poate fi = himerică = femeia invizibilă = moartea însăși. Alți "detectivi" hotărăsc să-i caute înadins pe primii ori ajung să se intersecteze accidental cu destinele odiseice ale rătăcitorilor, prin orașe de la capătul lumii, pe străzi străine, prin memorie; evocările lor - tot mai imprecise, amintirile tot mai infidele, mitizându-i încet-încet pe celebrii dispăruți, sub imperiul fascinației intacte față de scurta lor vreme de glorie.

C.S./iulie 2013

Romanul se încheagă lent și lipicios din mărturiile (mărturisirile?) diaristice ale detectivilor de pe urmele detectivilor și ale altor personaje - impostori, căței, dar și inși de treabă sau nebuni de legat, prooroci, cassandre - care îndeplinesc alte roluri, câteodată doar aparent episodice. Dări de seamă ce au aerul declarațiilor obținute sub anchetă (rapoarte? delațiuni? bârfe?) sau al comunicatelor stângace, lipite la gazeta de perete; mai toate-s scrise pe un ton frust, ireverențios, un realism nimicitor, puține dau atenție stilului (un enorm merit al acestui volum) - scriitura albă, expresia lui Barthes referindu-se la Străinul lui Camus se aplică aici.

Și târfele literare, mica mea manie dintotdeauna! Nelipsitele sugative. Prietenia și cauzele mortalității spiritului critic. Puțin importă că-s masculine sau feminine, toate târfele literare sunt mânate, universal, de același crez: a parazita (ei folosesc a frecventa) un presupus om cu talent (sau grup de oameni talentați) se lasă neapărat cu o binecuvântată contagiune. Vecinătatea cu sfânta cultură e molipsitoare, cum ar veni. Dacă și-o mai și trag ocazional, nu se poate ca măcar un dram din infinitele însușiri creative ale idolului să nu treacă, odată cu schimbul de secreții, și în firea parazitului. Te și miri de ce nu toți librarii, sufleurii sau bibliotecarii sunt mari condeieri...

***

O carte crudă pe care am posedat-o într-o bună măsură, unlike me (ca ne-mine), afară, prin parcuri, unde mă lăsam întrerupt de bună voie de glasuri, umbre, degete și raze ce le străbăteau însuflețindu-le ca pe vitralii, întins pe iarba de pe-acuma arsă de dorința atâtor altor trupuri care au ispitit-o, întinzându-se în ea, ca s-o părăsească, minute mai târziu, doar cu o privire scurtă aruncată peste umăr.

Păi, otium sine litteris mors est et homini vivi sepultura, ne avertizează unchiul Seneca: odihna fără preocupări literare e moarte și o îngropare de viu pentru om. Uiți să respiri citind Detectivii sălbatici.

Frumoasa Domnului

Sfârșit de an. Mi-e dat să citesc Cartea! Iată cea mai scurtă recenzie a mea: Belle du Seigneur de Albert Cohen (Ed. Samuel Tastet, trad. Irina Mavrodin) este Cartea; neinvitată, s-a prezentat la întâlnirea noastră cu o punctualitate ce-mi dă frisoane. O citesc fix la anii cuveniți. Mă întreb, aşa cum mă întreb la orice carte frumoasă de care am norocul să mă bucur: oare i-a plăcut şi lui Alex. Leo Şerban, de-o fi citit-o.

Uneori, ea închidea obloanele, trăgea perdelele, încuia ușa camerei, își punea bule de ceară în urechi spre a nu fi deranjată de zgomotele de afară, zgomote pe care această frumoasă pedantă le numea reductori antagoniști. În întuneric și în liniște, culcată, închidea ochii și își povestea, surâzătoare, ce se petrecuse ieri seară, tot ce-și spuseseră și tot ce făcuseră, și-l povestea, ghemuită, cu detalii și comentarii, își oferea o sărbătoare a povestirii, cum spunea ea, și apoi își povestea și ce se va întâmpla diseară, și atunci i se întâmpla să-și atingă sânii.

Zăpezile de altădată

Nici una din suferinţele copilăriei mele n-a fost atât de chinuitoare ca intensitatea sfâşietoare a acestei iubiri care pretindea mereu de la mine ceva ce nu eram în stare să ofer. Ceea ce pretindea mama era mai mult decât intenţia mea de a fi un copil bine educat, de a creşte şi a prospera sub îngrijirea ei. Simţeam că aştepta de la mine să întruchipez ceva ce nu se limita să fie doar un clişeu al fiului reuşit, perfect educat, care-şi iubea mama în mod necondiţionat. În concepţia ei, ar fi trebuit să reprezint ceva ce îi lipsea ei însăşi. Eram o unealtă, o armă în mâna ei, o armă împotriva pustiului din ea - poate presimţirea nebuloasă a destinului ei, a cărui stringenţă nu voia s-o accepte.

Fie şi numai pentru a da peste fragmente ca acesta de mai sus, rămâne o imensă plăcere - secretă & vinovată (dar și o plăcere incomodantă, ținând seama de amintirile din copilăria proprie, unele încă febrile, pe care în mod cert vi le va trezi fiecăruia) - a-l citi pe bucovineanul Gregor von Rezzori în Zăpezile de altădată. Titlul original - Blumen im Schnee, mult mai frumos decât opţiunea oarecum facilă a editorului; o altă mură-n gură, să nu lase loc de echivoc, pesemne.

Traducerea din limba germană (foarte inspirată, caldă, izbutind să reconstituie întru totul nostalgia bănuită a scrisului original): Sanda Munteanu. Genul acela de traducere care nu permite să simțim că citim o traducere... Carte minunată, apărută la editura Humanitas, anul trecut. Încă o dată e dovedit - cu toate că eu n-aveam nevoie - că există volume de memorii ce întrec calitativ ficțiunile aparținând unor nume răsunătoare ale literaturii universale.

Citită dintr-o suflare!

La tante Julia et le scribouillard

„Si d'aventure je me marie, je n'aurai jamais d'enfants, lui dis-je. Les enfants et la littérature sont incompatibles.”

Nu din snobism citesc Llosa, Mătuşa Julia şi condeierul (La tante Julia et le scribouillard, éd. Gallimard), în lb. franceză, ci din foarte pământeana pricină că dl Liiceanu o vinde prea scump.

Unde mai pui că editorul a ştampilat pe toate copertele seriei de autor M.V. Llosa (tradus în română) inscripţia Premiul Nobel pentru literatură, fără a menţiona anul. Lăsând să se înţeleagă - în scopuri de marketing „deştept”, bazat pe o românească, deci pardonabilă & „minoră” ambiguitate (o practică și alții, la noi), spre prostirea entuziaștilor semidocţi hip - că baş pentru cartea pe care o ţii în mână peruanul a primit Nobelul. Asta cu condiţia să nu fi ajuns deja să credem că a fost nobelizat pentru întreg raftul!

Mai bine dau banii aceia pe un abonament de un an la Institut Français. Şi-s gata să suport cu stoicism larma copiilor aduşi cu arcanul de părinţii nouveaux riches la lecţii de franceză.

Șaman-isme

Dacă Șaman de Adina Dabija este „una dintre cele mai spectaculoase cărţi apărute, în ultimii ani, în limba română” (Simona Sora, Dilema veche, nr. 483, 16-22 mai 2013), nu sunt atât de sigur că această apreciere neînfrânată e de privit ca un compliment pentru autoare cât ca un diagnostic nu prea măgulitor pentru restul scrierilor recente din literatura noastră. Înseamnă că stăm prost. Scurt: dacă Șaman e spectacol, nu știu dacă vreau să citesc celelalte romane „spectaculoase” de după 1989! Cu excepțiile, mai vârstnice, numite: V. Vosganian și C. Teodorescu (bine, treacă și câte ceva din M. Cărtărescu & G. Adameșteanu).

Doamna Sora a scris foarte frumos despre Șaman în articolul la care trimit mai sus. Din acest motiv am și cumpărat cartea. Dacă ar fi trăit, alș mi-ar fi servit de la fileu o replică-perdaf care ar fi făcut referiri nimicitoare la memoria mea prea scurtă, legat de alte recomandări bizare emanate din rubrica dilematică a Simonei Sora (țin minte și acum ce consternare mi-a produs un neașteptat fragment elogios la adresa lucieit, în plin „conflict” internautic; dar aflu că erau cam prietene, făceau schimb de mâțe). Iar acum, întocmai văcarului, am pe cine da vina: pe sat. Satul e de vină că am întâmpinat opera Adinei Dabija cu niște așteptări aproape frenetice! Mi-am amânat alte lecturi, (Zweig, Peixoto, Yourcenar - de pe listele mele, destinate să pună ordine în haos) ca să mă arunc fără discernământ, cu nebănuite resurse de credulitate, în lectura Șamanului.

Din toare referințele găsite despre carte, înainte să mă apuc de treabă, e valabilă doar aceea cu „se citește pe nerăsuflate” (O. Nimigean, pe coperta a IV-a). Cineva ar putea spune că mă contrazic. Însă chiar e posibil să citești cu sufletul la gură un roman nu neapărat spectaculos, ci scris bine. Șaman e scris bine, cuminte, corect, cinstit. Nu am putut discerne, totuși, nimic realmente „curajos” în pagini, în sensul dat adjectivului de Simona Sora în cronica domniei sale. Pe lângă „aprecierile” înșirate mai înainte, aș adăuga neapărat și aceea că am citit un roman pur (vădit și neascuns) feminin. Nu mă puneți să definesc ce înțeleg eu prin romane „feminine”, că nu ajungem departe, nici nu isprăvim subiectul. În orice caz, nu e vorba de ceva măgulitor. Fără forță. Fără vână. Diafan, cețos, levitant. Lirism în cantități diabetice, lirism de liceu, întrerupt, ce-i drept, de unele pasaje impecabile.

Dacă ar fi să-i comparăm scriitura cu un gen muzical - A. Dabija compune un vals în genul lui Berlioz. Prozatoarei nu-i lipsește simțul ritmului, dar nu și pe întinderi mari. Dovedește capriciosul obicei de a-și abandona partenerul (cititor) în timpul dansului. Nu dezvoltă suficient. Rezultă de aici o caraghioasă mișcare de rotație a cititorului în jurul propriei axe.

Misoginismul ce pereche are când e adresat bărbaților (români)? Ei bine, găsim și din ăsta în carte. În schimb, bărbații canadieni sunt de un rafinament ce frizează cabernet sauvignon-ul... Categorie în care bănuim că se numără și înclinația lor pentru sex în grup și ménage à trois. Un mascul român ortodox, grosolan, nespălat și ursuz, nu ar accepta niciodată grozăvii din astea în patul matrimonial, nu-i așa? Am fi surprinși...

În fine, până să citesc niște interviuri cu Adina Dabija, fusesem și mai pofticios să-i trântesc romanul. Însă m-a potolit considerabil o anume confesiune, care, într-un mare fel, tranșează și justifică totul: „Nu mă consider scriitoare, de exemplu. Sunt cineva care încearcă să vadă cine este și să înțeleagă ce se întâmplă.” Ei bine, abia de aici ar fi trebuit să începem. Nu-mi pusesem în gând să deconstruiesc valoarea metafizică, de autoficțiune sau de bildung a prozei de față. Dar și stilul scriiturii e departe de a fi pe gustul meu. Și atunci, ce mai rămâne din entuziasmul inițial?

Rămâne un episod puternic, construit ca la carte, către final. Înaintea călătoriei inițiatice în ținutul inuiților, într-o cameră de hotel eliadescă (vezi Noaptea de sânziene), alter ego-ului autoarei i se arată - în vis? aievea? - două figuri paterne: tatăl real întors din morți, acum mai înțelept, tatăl care cu ani în urmă renunțase lesne la ea, spre binele fetei (o fac mulți alții, în numele acestui Bine), la o vârstă infimă o dăduse unei mătuși, și un prieten apropiat, care, într-un rând, jucase cu mai mult succes rolul de tată, în viața ei de adult, o protejase, o răzbunase. O ajutase să spere că omenia dezinteresată este încă posibilă. Fragmentul m-a emoționat cât nu m-a mișcat cartea întreagă.

„Nu este o îndepărtare de poezie în adevăratul sens al cuvântului. La un moment dat, sufletul tău e mai fluid, simți nevoia de poezie – cum e în etapa în care descoperi poezia. În altă etapă de transformare a sufletului, simți nevoia să analizezi.” (interviu pe bookaholic.ro) Nu mă feresc să spun că mă ia cu fiori ori de câte ori dau peste acest tu impersonal ca opțiune de traducere (îmi pare vulgar, neîngrijit) sau de narațiune, iar când cartea e scrisă numai bazându-se pe tribulațiile câte unui tu de acest soi (te trezești, te speli, te gândești că, treci strada și simți că...), mă năpădește urticaria! Mă neliniștesc într-un inexplicabil fel cei care vorbesc despre sine la persoana a doua...

Una peste alta, prozatoarea scrie cum ar face-o cineva care nu a consumat foarte multă beletristică. Cititoare de esoterisme, mistică orientală și despre miracolul plantelor - da. Sare în ochi imediat.

Pe Adina Dabija o apreciez acum mai mult privind-o prin lentila interviului de pe bookaholic. Pare a fi un om minunat. Echilibrat. Nu se ține a fi o scriitoare, or asta ar fi fost îndeajuns să-mi spulbere apetitul critic. Nu o preocupă „viața literară”, tabere de creație, petreceri ieftine, beții între „artiști” - unde vom găsi mai mulți entuziaști lipsiți de talent, plus paraziții lor, decât oameni cu har. Sentimentul meu penibil și înciudat se îndreaptă, de aceea, pentru a fi cumva decontat, către d-na Sora, căreia i-am dat din nou ascultare cu naivitatea uitucului vesel. Sunt eu penibil, deci, că m-am lăsat prostit de obișnuitul cor al lăudătorilor, mâini ce spală alte mâini, decăderea criticii, primatul prietenușagurilor...

Cărți și gusturi

www.humanitas.ro

„Mi-am dat seama că pisicile nu se gândesc la nimic. Au creierul gol. Nu sunt misterioase, cum crede lumea. Adevărul e că sunt izolate de propria prostie”. Vai, Zițo, ce opiniune tranchante despre bietele și nevătămătoarele anemale! Se vede treaba că Humanitas o fi trimes la tipar culegerea asta de nuvele când coana Denisa Comănescu, înfocată iubitoare de pisici, o fi fost plecată în vreun concediu de binemeritată hodină. (Carlos Fuentes - O companie neliniștitoare)

Iată un bărbat care învață cu adevărat să privească (meseria lui implicând păstrarea fluidității discursului narativ în procesul editării peliculelor cinematografice - dar pot reformula asta, pentru a-i da un înțeles mai puțin idiot) abia atunci când dă peste silueta noii sale vecine în rama ferestrei de vis-à-vis. Viața lui privată (ca și ocupația sa profesională) era definită de a privi. A potrivi din priviri. A trăi din privit! În timpul liber, mergea ades la teatru. („Îndrăgostitul de teatru” din Fereastra lui C. Fuentes)

Pe măsură ce înaintăm în volum, nuvelele capătă și dânsele un plus de consistență. Se fac mai profunde, mai romanești. Zice că: „Toate ferestrele conacului erau ca niște ochi desfrânați înfipți într-un cap cuprins de neliniște”. Sau: „Cuvintele ei dezlânate, aproape ininteligibile, mi-au produs un soi de scârbă, ca și cum o parte uitată ori necunoscută din mine le-ar fi înțeles, dar nu și persoana mea actuală.” Casele-închisori; întâlnirile din fotografii - o părticică din universul lui Fuentes, autor care se declară conștient că: „O carte perfectă ar fi ilizibilă. N-ar înțelege-o, pesemne, decât Dumnezeu.”

***

Adolf Eichmann - nazistul lăudăros. Birocratul desăvârșit, cu conștiința asomată de obsesia germanică a respectării procedurilor funcționărești, a legii în esență, oricât de criminal ar fi conținutul acesteia. În ochii cuiva care ar fi deschis, să zicem, televizorul în timpul unui interviu cu el, A.E. ar fi putut lesne să treacă drept un fel de experimentat și chiar bonom tour operator pentru evreii europeni. Eichmann susținea că împărtășește „ideile generoase ale sionismului” și că visul lui era, de fapt, să înlesnească emigrarea tuturor cetățenilor germani de origine iudaică către un stat al lor. Citind până la capăt amănunțita dare de seamă a jurnalistei Hannah Arendt - Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalității răului realizăm înghețați și cu un anumit sentiment al neputinței că Obersturmbannführer-ul nu a înțeles nimic din propria-i condamnare la moarte.

„Das ist aber ein sehr unerfreuliches Buch” - părerea lui Eichmann despre Lolita lui Nabokov. O carte mai degrabă supărătoare...

Mizeria

N-am izbutit și, ca să fiu cinstit, nici măcar nu mi-am propus, până în ziua de azi, să depășesc nivelul (sau „faza”) „cronicii” impresioniste la cărțile pe care m-am apucat să le recomand, răzleț, lumii cititoare. Cel mai adesea, n-am practicat mai mult decât o conștientă „reducere a esteticului la dimensiuni personale și tangibile”*. Scopul mai mult sau mai puțin tainic e mereu același: să ne înfruptăm cât mai mulți din firimiturile lecturilor mele voluntare, îndreptându-ne către lucrările de literatură aflate la îndemâna noastră, dar ocolite pe nedrept. Ce mi-am propus și acum este doar să atrag atenția asupra romanului Mizeria, scris de polonezul Wojciech Kuczok (Polirom). 

Satisfacția spirituală e garantată, povestirea curge lin, amar, ironic, fără poticneli, deși „se tratează” despre umplerea haznalei familiale (cu dejecții de felul terorii domestice, erorilor pedagogice iremediabile, complexelor apartenenței de clasă etc) pe care o casă mic-burgheză din Silezia polonă nu o mai poate, la un moment dat, refula (recicla, canaliza) la subsol, prăbușindu-se erodată din interior de erupția sa lichidă, sufocată în duhoarea sa cât ai zice: final.

O casă mare, cu etajele șubrede ale fiecărei generații rămase despuiate în structura „de rezistență”, o casă care, totodată, nu e și un cămin, nu e resimțită ca un acasă. Este, în schimb, orice altceva: o povară sisifică împinsă fără țintă, o umbră purtată pretutindeni, alterând tihna, o piedică în calea devenirii (alimentând atâtea auto-sabotări ce au să apară negreșit), o închisoare pentru toți cei care o locuiesc. Casa copilăriei strivite, a viselor neîmplinite, metamorfozate în orori - autoritatea parentală „internalizată”, dar comportându-se ca un corp străin înșurubat strâmb și dureros în personalitatea copilului, adultul de mai târziu.

Citindu-l pe Kuczok, se desprinde, iarăși!, de pe cortex întrebarea: cât anume din ceea ce suntem, odată atingând vârsta matură, este rezultatul unei adevărate „deveniri” personale, o sculptură personală, și cât anume e evaziune, fugă unde-vezi-cu-ochii de fantomele părinților arbitrari, un eu mutilat, angajat într-o neîncetată împotrivire față de copilăria otrăvită de persecuții, neajunsuri, nefericire - încercare disperată, fără capăt, de a depăși, de a uita, de a ne mântui de „blestemul trecutului”** (expresia îi aparține lui W. Kuczok)? Or, dacă ne petrecem întreaga viață fugind fără succes de ceea ce am fost crescuți să fim, mistuindu-ne mereu în tentativa de a risipi umbra aruncată asupră-ne de o familie percepută monstruos, ce ne stăpânește și ne manipulează cu sfori nevăzute, chiar dincolo de dispariția ei, determinându-ne iar și iar reacțiile, felul de a suferi, mai este aceea o viață?

Aveați cumva îndoieli? - autor necunoscut nouă, nume greu de pronunțat, vreo prejudecată față de literatura poloneză, titlu prea puțin lămuritor etc -, eu vă îmbiu cu vorbe simple, fără artificii hermeneutice suplimentare: nu-l ocoliți pe acest scriitor, dacă-l vedeți costumat în roman, așteptând cuminte pe raftul librăriei, poate chiar la secțiunea cu reduceri (9,99 lei), cumpărați sau împrumutați cartea, citiți-o degrabă!
__________________
* M. Zamfir - Imaginea ascunsă. Structura narativă a romanului proustian (Ed. Univers, 1976)
** „Dacă viața este doar o serie de încercări variate de a-ți îndepărta atenția de la blestemul trecutului, atunci o astfel de existență devine pură aparență.” (W.K.)

Sophie's choice

Lectura la Alegerea Sofiei de William Styron (tradusă în românește de Cristina Jinga, la Adevărul!, ici cu profunzimi delicioase, colo neglijent, ca și cum s-ar fi folosit, în marea-i grabă de a preda la termen, de google translate...; vezi construcții aiuristice, forțate, trecute aproape ad litteram în română, ca: „frumos de inevitabilă”, „prost de nefericit” etc; din păcate, sunt mult mai numeroase).

by C.S./2011

În ciuda acestui amănunt amar - ce devine nespus de supărător, pe măsură ce înaintăm în carte -, în câteva dăți a trebuit chiar să mă opresc din citit, într-atât de gustos este scrisă! Nu, Styron nu era evreu, i-am tot scotocit în biografie, dar împărtășește cu scriitorii acestei prolifice și inepuizabile nații sarcasmul nimicitor, umorul, realismul erotic fără perdea. Încărcătura erotică sufocantă. A trebuit, deci, să iau o pauză, să iau distanță, dându-mă câțiva pași înapoi. Să-mi zâmbesc mulțumit.

***

„Psihanalistul meu zicea că omenirea va fi întotdeauna propriul ei dușman, până când nu învață că fiecare ființă omenească are nevoie, enfin, doar de un futai fantastic.” (W.S. - Alegerea Sofiei, în versiunea editurii Adevărul; pentru cei interesați de o versiune cât mai corectă - eu era cât pe ce să mă aleg cu romanul în original, dar n-a mai fost să fie - e recomandabilă și tălmăcirea făcută pentru editura Art de Virgil Stanciu, 2007)

Despre Zeruya

C.S./Budapesta/2011

„Purtînd cu ei păcatele părinţilor, o întreagă istorie strămoşească de greşeli şi vină, cei doi soţi sunt şi ei victime ale relaţiei sufocante pe care o întreţin cu ardoare şi naivitate, alunecînd cu atît mai adînc în ură şi resentimente, cu cît legăturile dintre ei devin mai puternice şi mai încurcate.” (M.B. - Soţ şi soţie)

„...din romanele ei nu transpare o tendinţă tezistă, didactică, ea pare doar a observa întunecimi pe care nimeni nu le-ar arăta de bunăvoie. De aceea, este posibil ca din confruntarea cu vreuna din cărţile ei cititorul să iasă cel puţin îngrijorat.” (M.B. - Soţ şi soţie)

DA, cel puțin îngrijorat m-am simțit eu însumi, citind V(iaţa) a(moroasă), una din pricini fiind aceea că episodul orgiei cu cei doi bătrâni dezgustători m-a răvăşit, m-a destabilizat (deși e cu totul irațional, e numai o ficțiune!) pentru tot restul săptămânii imediat următoare lecturii, provocându-mi binecunoscutul val de teorii misogin-conservator-moralizatoare de care, acum, nu mai sunt deloc măgulit!

Prin urmare (iarăşi?) „păcatele părinţilor”, aha! Ca și în V.a. Mai că mi se conturează un soi de cult pesimist al căsniciei dezintegrate observabil la coana Shalev. Nu mă mir că excelează psihologiceşte (intuitiv), cum pomeneai, în scriiturile cu acest subiect.

De transpare vreo „didactică” (ideologie?) la Shalev, aceea e, din nou: „cultul pesimist al căsniciei dezintegrate”. Un soi de apologie aproape senină a dezintegrării maritale fără leac. Ce „salvează” o dată în plus literatura scriitoarei israeliene e tocmai abținerea de la mesajul feminist care (intoxică o parte a literaturii de gen), la o terţă autoare, ar fi dublat în mod sigur intriga propriu-zisă – cale regală către premiul FEMINA.

Dacă facem abstracţie de vârful de sarcină generat în mentalul lectorului de anumite episoade erotice „scandaloase”, într-adevăr, V. a. e cam amăgitoare. Ca și-n realitate, iubirea, în opinia mea.

„Cred că ispăşirea pentru păcatele părinţilor, cu sau fără preferinţa autoarei pentru această temă, este capcana în care putem cădea cu toţii. Cărţile astea au ceva otrăvitor în ele, nu crezi?” (M.B. - 23.11.2009)

Nu aş zice doar capcana, ci destinul în care „cădem”. Păcatele părinţilor au ceva otrăvitor în ele, aşa cum ale noastre îi vor otrăvi pe ai noştri copii. Iar cărţile - ei, da - şi ele inoculează dramul lor de otravă.

Şi e mai bine să ne ferim de sentinţe de genul: „femeile nu înşeală facil…”. Eu cred că am reuşit să mă feresc de aceste sentințe (a se re-vedea în recenzia mea - Viaţa amoroasă). Yaarah însăși nu-şi explică întru totul de ce şi cum a devenit o infidelă. Noi, cititorii (indiferent de sex – eu nu fac mare osebire), din afară cumpănind, putem avea mai lesne acces la adevărul despre sursa deciziilor sau impulsurilor de moment ale lui Yaarah.

Dar, mai ştii, poate e aşa cum se zice: femeile or fi înşelând ca să se exprime sau doar ca să se răzbune, în replică, pe când bărbaţii - „pentru că aşa le vine” din maţe, pentru ei fiind ceva naturel. Ei fiind mai puţin postmoderni, mai primitivi şi mai superficiali. Nu? Ce le mai ştiţi dumneavoastră eufemi(ni)za pe toate…

Degete

Toată povestea Lolitei este spusă, de fapt, de picioarele ei! În film, să ne înţelegem. Picioarele. Încă umede, netede, curate - la început. Murdare de noroi, contemplate de ea cu prefăcută părere de rău - la sfârşit. Sfârşitul nu este Lolita-cea-casnică, aflată în strâmtoare financiară, ci Lolita întorcându-se din pădure cu labele picioarelor ei de treisprezece ani pline de noroi. Sigur, şi Lolita cea cu rujul roşu întins mult dincolo de conturul natural al gurii. Lolita cea cu gura pângărită.

Mă cufund transpirând în poveştile cleioase, urbane, ale lui Juan Carlos Onetti. (Aş servi prânzul într-un cutare somptuos restaurant art-nouveau din centrul Oradei). Înţeleg că urbea lui Onetti este cu totul o născocire. Are asta vreo legătură cu faptul că personajele sale-s atât de echivoce?

Literatură cu parfum de tango.

Dr. Kien. Ocupaţiunea: "proprietar de bibliotecă" (Orbirea - Elias Canetti). Un donquijote al cărţilor însufleţite, pricopsit pe lângă el cu un sancho cu o larg recunoscută faimă de tâlhar. Tot ce are înfăţişare de carte prinde viaţă şi conştiinţă proprie. Toate cărţile-s păscute de primejdii nebănuite. Focul, murdăria, tratamentul inadecvat.

Canetti, Onetti, Ceronetti.

C.S./Budapesta/2011

Despre primul, chiar nu pot spune de ce naţie este: evreu din Bulgaria, trecut şi poposit oareşicât prin Viena, prin Germania, Anglia. Odihneşte în Elveţia. Scriitor de limbă germană. Orbirea sa este un roman halucinant despre halucinaţie şi halucinaţi. Fraze scurte, la limita prostiei celei mai groase - pentru că acolo se situează majoritatea personajelor. Deliruri verbale, realitate transfigurată de minţi egolatre, de oameni smintiţi - inteligenţi sau, pur şi simplu, nătărăi. Foarte dificilă, mâloasă, acaparantă, lectura!

Ceronetti - Tăcerea trupului. Un italian riguros. Un scandalagiu al stilului (admirat de Cioran, nu degeaba...). Un poet al biologicului. Am citit cartea sa de aforisme şi minieseuri, oscilând între acord şi oripilare. Acolo unde oripilarea nu se îngână cu dezacordul, ci cu nerostitul, cu tabu-ul, cu făţărnicia.

Onetti - Viaţă scurtă. Literatura tango. Nu cunosc înţelesurile ascunse ale tango-ului (să mă documentez!), dar scrisul lui Onetti pare similar paşilor acestui dans - cunoscut de toată lumea, performat de puţini. Un conflict mocnit, transpus în ritual. Un pas înainte, doi înapoi. Nu învinge nimeni. Nu oamenii-s câştigători, orişicât. Replicile personajelor, cele rostite (e necesar de subliniat asta), sunt dublate de gândurile lor, concurate de acestea în timp real, trădate - aş spune. Dialogul semnificativ se produce în minte. Între minţi, nemijlocit de rostire.

"În comedia jovialităţii lui Lagos - râde şi vorbeşte iar cu strigăte - există mereu un muşchi facial care nu funcţionează exact ori care nu se mişcă la vreme, care proclamă că nimic nu-i atât de decrepit ca această reprezentaţie a hazului, bucuria de a trăi a - o! - iresponsabilei clipe de maturitate." (J.C. Onetti).

Shalev maxima - Viața amoroasă

Scandal şi non-valoare

Păcat că adulterul sau, mai precis, sexul extraconjugal, explicit enunţat în pagini de roman, nu mai scandalizează ca în vremea apariţiei Doamnei Bovary! Autorii şi-ar fi asigurat o faimă facilă, imediată, la fiecare nouă ieşire pe piaţă, iar cititorii - ocazii nenumărate să-şi dea curs, în privat, plăcerilor interzise (fie că e vorba de compulsii masturbatorii, fie că e automăgulirea perversă, specifică snobilor, de a lectura un creator „scandalos”, la modă). Cu toate acestea, romane erotice, care deplâng rutina vieţii conjugale, prezentând-o ca pe o oroare, o culme a conformismului, romane cu tematică erotică, aşadar, continuă să fie aruncate pe piaţă, într-un ritm obositor. Sexul gerontofil, sexul zoofil, pedofil, homosexual şi sexul solitar bat deja în chip zadarnic la uşa sensibilităţii noastre tocite.

Astfel se petrec lucrurile, în zilele noastre, cu beletristica iconoclastă, în general. Sunt tot mai puţine subiectele sau abordările stilistice prin mijlocirea cărora să mai poată fi stârnit scandalul public - scopul exclusiv al „artiştilor” văduviţi de valoare. S-au scris o mie şi una de cărţi care denigrează creştinismul ori destructurează familia monogamă - e deja enervant de plictisitor. O mie şi una de cărţi, doldora de amănunte necruţătoare, despre crimele nazismului. Ce anume ar mai putea fi de natură să işte azi polemici? Desigur, textele orientate (ficţionalizate sau nu) împotriva integrismului islamic, ideile liberalismului de dreapta, în ansamblul lor, şi un ponei stupid cu zvastică pe crupă.

Romanul unui adulter

Iată, însă, în cele ce urmează, o carte în stare să declanşeze măcar un scandal în decor intim, o judecată privată, o indignare în oglindă, dublate de o pervertită şi stânjenitoare senzaţie de ménage í trois: tu, păcatele tale şi trama cărţii. Clişeul îmi sare salvator în întâmpinare în tentativa de a rezuma specificul volumului Viaţa amoroasă - foarte izbutită lucrare a scriitoarei israeliene de succes, Zeruya Shalev: romanul unui adulter. Autoarea face o adevărată risipă de talent pentru a se cufunda cât mai realist cu putinţă în sinuozităţile procesului, situat în afara conştiinţei, din care se nutreşte foamea confuză de Altul şi de Altceva, cultivată cu maximă grijă în pepiniera unei căsnicii ratate încă din debutul ei.

Se ştie că există o dublă măsură în receptarea socială a adulterului, în funcţie de genul făptaşului: în timp ce bărbatul "calcă-n străchini", lucru privit cu un soi de amuzament complice, femeia, atunci când înşală, preacurveşte, etichetată fiind definitiv, fireşte, ca stricată. La cei 30 de ani ai săi, Yaarah, soţia lui Yoni, se lipeşte cu bună ştiinţă şi cu un fel de disperare de acest apelativ ostracizant, părăsind apele calme şi sălcii ale căsniciei sale desăvârşite şi aruncându-se de-a dreptul în vraja cu termen scurt a ultimelor spasme, încă onorabile, ale unui penis de 60 de ani.

Oricât ar încerca să-şi îndulcească derapajul, înconjurându-l cu o aureolă romantică, drama infidelei lui Shalev are o amploare mult mai îngustă decât cea a flaubertienei Madame Bovary. Spre deosebire de Emma, Yaarah nu este victima captivă, nemilos tratată, a obtuzităţii religiei şi moralei societăţii israeliene, nici a deşartei pofte pentru lux şi risipă. Nu, pe israeliancă nu o ţine nimeni prizonieră sau credincioasă cu de-a sila, nici măcar soţul ei, darmite amantul cel scăpătat. Dimpotrivă, ea vieţuieşte şi are o carieră promiţătoare în sânul unei societăţi liberale, fiind cel mult o ostatică benevolă a propriei foamete de sex (obsesie care, la rându-i, are ca posibil izvor inconştient nevoia de-a dinamita amintirea relaţiei terne, mincinoase dintre părinţii săi).

Soţul o iubeşte necondiţionat, „pentru totdeauna” - după cum i-ar fi cerut chiar ea să promită încă din ajunul căsătoriei lor; nu o neglijează în favoarea profesiei, căminul le e cald şi aproape fericit, deşi pluteşte în atmosfera lui apăsarea provizoratului, a unei încordate aşteptări pentru acel altceva... Nici unul dintre ei nu ştie ce. Prin urmare, nu este întrunit nici unul din argumentele care "justifică" grijuliu infidelitatea - neapărat conjucturală! - a soţiei în puritanele filme de serie B americane. Din contră, o aflăm pe tânăra femeie portretizată de Z. Shalev excedată de atâta bine, de faptul că, acasă, totul este previzibil, aşezat, iar ea cunoaşte pe dinafară tot ritualul familial, nimic nu o mai surprinde.

Oroarea de vid

Golul sufletesc pe care Yaarah îşi doreşte să-l umple - îndesând acolo cu o speranţă febrilă carnea mădularului imprevizibil al unui bărbat de vârsta tatălui ei - este de dată mult mai veche, premaritală. Şi anume, acest vid îşi extrage inconsistenţa din căsătoria îmbâcsită de necazuri, frustrări şi reproşuri reciproce a părinţilor săi. E vocaţia târzie a unei neîmpliniri cu care a crescut, strecurându-i-se în cromozomi. Vina (aruncată de părinţi, în mod neglijent, asupra sa) de a-i fi supravieţuit fratelui, răposat înainte de a fi apucat cineva să-i pronunţe numele. Însă, şi mai abitir, vina de a fi pus subit capăt, venind pe lume, celei dintâi iubiri a mamei sale (la un moment dat, Yaarah chiar mărturiseşte că se simţea fericită, odată revenită în patul prietenului sexagenar al tatălui ei, "ca atunci când reuşeşti să repari trecutul", "ca atunci când îţi împaci părinţii despărţiţi").

Deşi, smulgându-se din captivitatea lecturii, îşi poate oricine lămuri originea post-traumatică a oarbei pasiuni sexuale care o rătăceşte pe infidela Yaarah, m-am surprins condamnând-o cu atât mai acerb şi mai obtuz cu cât simţeam cu o tot mai mare limpezime că nu voi fi în veci unul dintre cei îndreptăţiţi să ridice şi să arunce primii piatra penalizatoare. Şi aici, în miezul acestei senzaţii sfâşietoare (care, în autogara din Arad, era cât pe ce să mă determine să ferfeniţez cartea), de înţelegere subită a nimicniciei omeneşti, de dezacord amestecat cu empatie, senzaţie însămânţată cu o pricepere de agronom în inima celui care-i citeşte romanul, am ghicit că stă valoarea cărţii Zeruyei Shalev.

Shalev edifică romanul la persoana I, în fraze lungi, întrerupte cât mai rar de punct, menite să urmeze cât de fidel posibil fluxul conştiinţei omnisciente - întărind impresia de autenticitate şi ademenind cititorul, făcându-l să lunece, repezit, înspre orgia sălbatică şi contradictorie a simţurilor din miezul intrigii. E o poveste gâfâindă, incomodă, spusă dintr-o suflare şi care imploră din toţi porii ei a fi citită aşa cum e scrisă, fără pauze, cu sufletul la gură.

Spaima - Vladimir Makanin

 Era de presupus că pentru gazdă, pentru bătrânul Goşa Gvozdiov al meu, starea de încântare mută în faţa ecranului era normală. Felul lui preferat de mâncare. Felul lui preferat de fiecare zi. Pe care Goşa, mărinimos, îl împărţea cu oaspetele. La urma urmei, eu sunt musafir, el - gazdă. Nu-mi oferise (deocamdată) un ceai. Nu-mi oferise (deocamdată) sendvişurile bătrâneşti. Nici băutură...În schimb mă trata cu felul lui de a trăi.

William-Adolphe Bouguereau

Un mic fragment (nici măcar cel mai reprezentativ), unul rupt din cele 393 de pagini, toate remarcabile. Revelația editorială a anului 2008. Cea mai bună carte despre... mine însumi din câte am citit. E atât de plăcut să-ţi simţi autorii favoriţi de până mai ieri cutremurându-se temeinic sub impresia lăsată de scriitura lui  Vladimir Makanin! E atât de tonic să fii contrazis în convingerile cele prăfuite, ce-ți cântau mieros până mai ieri că: „nu se poate mai bun şi mai frumos" decât ce-am citit până în prezent. Ba se poate! Să vezi zbucium pe mintea-mi, dedată să tot catalogheze pe etajerele ei, să inventarieze, să clasifice. Makanin nu seamănă - pentru mine - decât cu el însuşi.

Despre Milan Kundera aş fi putut spune, frivol, că aduce a M. Walser, Despre Cortazar cel din proza scurtă, că e poe-kafkian, dar mai terifiant şi mai claustrofil decât ăştia doi la un loc. Vladimir Makanin, însă, şade bine cu un picior în Dostoievski (dar într-un Dostoievski cum n-a existat vreodată), cu curul în postmodernismul (rar) de înaltă calitate, şi cu alt picior în viaţa oricui se regăseşte în paginile sale. Cum să o zic mai pe şleau: asemenea spectacol beletristic cuprins între două coperţi trânteşti cu privire mută, ce nu îngăduie refuz, de pieptul celui mai apropiat prieten.

Spoiler (dar să nu mă credeţi pe cuvânt): un bătrân pensionar pare a fi intuit că, uneori, şi anume noaptea, Moartea mai şi doarme şi, de ce nu?, e destul de pudică pentru a pătrunde într-un budoar, ca să-și încaseze tributul. Plăcerea amantlâcului liber, lubricitatea deşănţată, sfidarea cronologiei îi fac rău de la stomac, o pun pe fugă. Prezentă în carte în forma ei nudă, ridicol-hidoasă, Moartea alunecă pe secreţiile abundente ale amorului furat şi nimereşte cu coasa mereu alături.

Dacă o să apucaţi cartea în mână pentru lectură, pregătiţi-vă apoi pentru o zi de concediu, luaţi-vă din timp liber de la muncă și: - Iubiţi-vă! Pe voi înşivă, aşa cum vă iubiţi numai... pe voi înşivă. Pregătiţi-vă să nu mai citiţi o oarece vreme nimic altceva, după aceea. Ar fi o lectură irosită. Viaţa post-Spaimă cere doliu, depresurizare. Rituri îndelungi de trecere.

În ce mă priveşte, oferind în continuare cuvântul mai încercaţilor reviewers, presimt acum că voi „produce" una din cele mai entuziaste, erotice şi inspirate tăceri ale vieţii mele.

Abisex

Eu nu scriu recenzii. Nu nu mă pricep, nu am exerciţiul. Când admir câte ceva înlăuntrul meu, tac, rămân de obicei mut. Nu sunt în stare, am impresia, să scriu cu patimă decât în opoziţie cu alt scris, cu scrisul altuia. M-am obişnut, din contră, să ripostez: timpului, nepăsării, ignoranţei furioase, corectitudinii îmbâcsite. Iar când dau peste o înfăptuire remarcabilă, o carte-sfredel, un gest reparator, o fiinţă omenească înzestrată cu darul rar al prieteniei, cu greu pot potrivi câteva buchii. Pentru a le recomanda pe toate lumii spre o iluzorie încercare de mântuire, aşa cum cei care se mai pricep la scris sunt obligaţi moral s-o facă. Azi voi încerca marea cu degetul, însă.

Vă amintiţi acea ilustraţie, deja „clasică", din manualul de anatomie, la lecţia despre sistemul muscular: un om roşiatic, anonim, despuiat de piele, cu muşchii bine conturaţi, cu ochi holbaţi, siliţi să vadă, fără pleoape. Arăta nu atât ca un util material didactic cât ca un stadiu, al doilea, să zicem, al descompunerii. Avea înfricoşătoarea înfăţişare a unei premoniţii, a destinului rezervat tuturor celor care-l priveam. Ei bine, acel om fără epidermă (ce nu-şi va atinge nicicând destinul) mi s-a revelat în fiecare din cele 180 de pagini ale Abisex-ului „săpat" cu dezesperantă meticulozitate de severineanul Sorin Delaskela. Un roman-proces verbal al cunoaşterii nemiloase de sine. Al autoconştientizării ca pedeapsă, protest, dar şi ca încercare de redempţiune.

Abisex este cartea orbirii depline. Individului rămânându-i doar capacitatea de a cunoaşte lumea prin pipăit, prin penetrare de tip ciocan pneumatic; timp în care obscenitatea devine noua mistică, o mise en abîme alternativă. Limba (da, muşchiul acela neliniştit din cavitatea bucală) este, pentru ezermester-ul ratat al lui Delaskela, unul dintre principalele organe locomotorii, circulând sexual pe carosabilul iubitelor sale scăpătate, dar şi al treilea ochi (organ de de-limitare empirică). La fel, falusul - ultimul argument în bătălia cu nonsensul. Dezbărate de orice alură obscenă, prin suprautilizare şi demonetizare. Obscene apar, în schimb: îmbrăcămintea, ipocrizia, abandonul egoist, minciuna, adică tocmai uneltele de care ne servim zilnic pentru a ne târî prin viaţă. Pornografice sunt, prin contrast: goana seacă a mulţimii de pe stradă, orice fel de războire în numele oricărui ideal, iubirea consumată prin trădare.

Sunteţi familiari cu necesitatea aceea distinctă, la deschiderea unui volum scris cu cârlig, şoapta aceea interioară, anxioasă, ce ne constrânge să ne promitem nouă înşine că-l vom reciti, încă aflându-ne la cele dintâi file, că trebuie să ne întoarcem, cât mai curând după ce am citit sfârşit, la prima pagină. Când am crăcănat Abisex pentru a porni la lectură, pe lângă iţirea în minte acestei ciudate făgăduinţe de care scriu (şi care te face să citeşti frisonat, repezit, biciuit de la spate şi de fraza tăiată scurt, frust), un surâs subţire mi-a invadat trupul: mă strecuram fără prea mare delicateţă între coapsele zvâcninde ale unei femei „scrise într-o limbă dispărută de mult şi pe care nu mi-o aminteam decât foarte vag". Şi am văzut că era bine. Şi am văzut că-mi „plăcea să îi privesc mişcările şi tremurul din priviri, să îi ascult suspinele cărnii şi fâlfâitul de fluture nocturn al inimii". Să nu se mânie autorul - trag speranţă - că l-am parafrazat atât de stângaci.

Am citit cu maximă exigenţă (pe care, ruşinos, unui scriitor străin nu i-aş fi acordat-o 100%!) romanul lui S.D. încă din februarie, deîndată ce mi l-a trimis, binevoitor, cu dedicaţie. De atunci, tot amân să scriu despre el. Spun şi de ce: de teamă că nu va răzbate suficient de clar din cuvintele mele valoarea acestei cărţi şi, astfel, să fac un deserviciu literaturii. Motivele acestei previzibile şi stânjenitoare neputinţe le-am expus în introducerea acestui text. Tonalitatea şi stilul lui Delaskela îl apropie fără îndoială de Pascal Bruckner, cu a sa Iubire faţă de aproapele. Nu mă tem că greşesc.

Voi încheia cu mărturisire hiacintică: spre a-mi ilustra mai potrivit opiniile subiective, aş putea transcrie aici toată cartea. Totuşi, sunt în măsură să optez pentru un fragment de fină lucrătură stilistică: „Tăcerile niciunei alte femei nu te-au provocat astfel, nu au avut o asemenea substanţă, nu au avut aura tăcerilor ei. Ai urmărit cu atenţie şi pasiune feluritele forme de tăcere: tăceri oarbe, goale. Încăperi ce nu ascund nimic. Tăceri grele, otrăvite, pline de spaimă şi nesiguranţă, inocente, şi tăceri reci, ostile, zămislind în taină un rictus. Tăceri dezolate, protectoare, aproape materne, care te învăluie în puful lor cald. Tăceri obeze, scârboase. Tăceri fragile şi tăceri oglinzi în care te răsfrângi şi te destrami.” Destăinui că, personal, cel din urmă tip de tăceri m-au descumpănit cel mai mult la întâlnirea cu o fată/femeie – tăcerile oglindă.

În abisul solitarului severinean dai, totuşi, peste lumina pâlpâindă a unui suflet de „copil întemniţat, îngropat, făcut ghem. Cu genunchii aduşi la bărbie." Infans-ul încă imaculat care-l poate feri pe autor de tentaţia înfiorătoare a seriozităţii. Lichidul amniotic în care pluteşte acest foetus neajutorat: o anume concentraţie de coniac şi fum lăptos de ţigară. Prin „ecranul de coniac" el priveşte viaţa.

Viața într-o zi

Filmări cu camera în mână

Roma – populată, aș spune bântuită, de membrii unei rase (con)damnate: o specie de oameni absolut obișnuiți, recognoscibili; portrete ce ne sunt familiare, fie că fac parte din clasele avute, fie că-s din cele „asuprite”, zise defavorizate. Oameni simpli. Damnați cu toții, supuși fatalității aceluiași blestem primordial: de a-și face repede uitată inocența primilor ani ai vieții, de-a deveni oportuniști, respingători, înrăiți. Maturi cu colții bine șlefuiți de „civilizație”. Năpădiți de răul intrinsec pe care fiecare individ îl revarsă, socialmente, în lume, primindu-l apoi, în plină inimă cu o putere de distrugere înzecită – dinspre lume înspre el.

Polițistul decăzut, divorțat cu scandal, trimis acum slugă (bodyguard) la un politician în amurg de carieră, care, la rându-i, este ilustrul tată al unui graffitian proscris, fugit de acasă, adept orb al revoluției permanente și amant discret, cast și timid al mamei sale vitrege – o femeie încă tânără, ce-și realizează sub ochii noștri ratarea, consfințindu-și-o cu încă o sarcină „dorită”. Și Emma, senzuala mamă quadragenară, care se aruncase cu voluptate în ademenirile false, dar irefuzabile ale celei de-a doua tinereți. Și copiii lor fără copilărie…

Roma – iată cel mai reușit personaj al acestui roman filmat cu camera în mână. Conceput scriitoricește cu o tehnică narativă care nu lasă loc tragerii suflului, pauzei, lenei, și care se anunță dintru început devoratoare cu timpul nostru liber: O zi perfectă, publicat în 2005 de Melania G. Mazzucco. Câte un îndelungat, zăbovitor, gâfâit close-up arheologic pe măruntaiele (rămășițele) dramelor familiale sau individuale, urmat de priviri fugare, furișate cumva implorator către o Romă maternă, rotundă, cu cupolele ei ca niște sâni sterpi, Roma cea goală pe dinăuntru, cu porțile ei desfăcute „ca niște picioare de femeie”; cetatea atât de feminină, al cărei simbol, ca al tuturor femeilor – susține Mazzucco – este golul: „neliniștitul gol roman care subminează totul”.

Metresa tăcută

Città di Roma, o femeie ușoară, amantă înțelegătoare, care se știe face plăcută, înțelege, se dăruie, îți răspunde, te primește. Metresă care nu-și clamează nevoile, știind să le pretindă într-alt mod, mai subtil, etalându-și defectele, lipsurile, frumusețea nestatornică – sol fecund pentru atașamente obsesive. Frumusețea-etalon, originară, ce întrece orice altă frumusețe ulterioară.

Glorioasa Romă, înecată în mizerie. Urbea prin excelență. Trăiește în ritmuri alienante, agresându-și în continuu cetățenii, răpindu-le tihna. Murdărie, aglomerație, șomaj exhibiționist, turiști băgăcioși, grabă, timp puțin, ostilitate. Cerșetori. Mame care apucă să-și contemple copiii crescând doar în scurtul răgaz oferit de călătoria cu mijloacele de transport în comun, pe axa modernă casă-școală-muncă, în gălăgia și-n înghesuiala îmbâcsită din metrou. Trafic. Mariajul adulterin al romanilor cu orașul.

Și, iarăși, acel close-up. Arhitectura geloziei invadând trecutul, otrăvindu-l. Impulsul irezistibil al gelosului de-a afla totul, de-a cere cât mai multe amănunte, în încercarea sa îndoielnică de a înțelege și a accepta, de a se obișnui cu gândul, dar sfârșind prin a suferi și mai cumplit, descoperind că este gelos pe fantome și „concurat” de un trecut ireparabil.

Close-up pe gelozie

Interogatoriul repetat și rafinat până la perfecțiune al gelosului. Scufundarea aproape autoerotică a gelosului în detaliile care-l rănesc definitiv. Foamea lui insațiabilă de a ști cât mai mult dintr-o istorie consumată, numai a ei, pe care el n-o mai poate modifica și, în plus, ale cărei consecințe sunt de neevitat, în prezent. 

Iată ingredientele indispensabile ale urii: o parteneră prea devreme inițiată în tainele sexului, probabil sedusă; fosta iubită, viitoarea lui soție – „futută bine”, la 16 ani, de un teolog de 27 de ani, profesorul ei, așadar, un om superior lui, care ce era? – un polițist ratat, o masă de mușchi patetici. Actuala soție (Emma), fosta iubită așadar, supusă – în perioada ei liceală – unei adevărate „inițieri culturale”, realizată cu pedanterie de dl amant-teolog. Altfel, un om cult, teologul, inteligent, cu o barbă de Christos, care îi împrumuta și-i recomanda fetei cărți, îi ghida lecturile, îi siluia, prin urmare, și mintea, după ce că explorase mai întâi precocele ei trup, înfruptându-se pofticios din inocență. Aspirația imposibilă a lui Antonio gelosul (polițistul-slugă) de a lipi laolaltă, cu sânge, firimiturile purității apuse a iubitei lui neveste.

Pe urmă, violența conjugală. Neîncrederea; din nou întrebările, din nou interogatoriile, primele palme. 

Fanatismul conjugal, sufocarea. Vulgaritatea torturantă a întrebărilor, bănuielile murdare, supravegherea asiduă, acuzațiile neobosite, fără acoperire, de infidelitate. Primii pumni…

Sentimentul copleșirii. Prea multul.

Delictul de a iubi. De a-ți căuta scăparea individual, evadând din dependență (sau ceea ce odinioară fusese o relație romantică), din patologia amorului casnic.

O zi perfectă cât o viață de om. 24 de ore în tot atâtea capitole de roman. O fiică se maturizează forțat, o dragoste (prima) abia se înfiripă și, poate, moare. Un băiețel care vede lumea ca fiind formată din contururi suprapuse, o privește cruciș, cu ochii încălecați, aleargă și el, inconștient, către moarte. Un oraș de învinși, care se sinucid zilnic fără ca, neapărat, să moară. Totul este trecător în Roma lui Mazzucco, doar orașul rămâne etern, durabil.

Sonata pentru cimitir și orchestră

Voci; voce și tăcere. Pagini ale privirilor fără grai. Amintiri lăptoase, mai intense decât faptele din trecut care le-au iscat. Imagini mnezice din care izvorăsc forțe care au lipsit impresiei inițiale. Suferințe și iubiri rememorate cu greu, dar vii, vii – inexprimabile. ”Nu e nici o diferență între ce s-a întâmplat cu adevărat și ceea ce am deformat treptat cu imaginația mea… Nu e nici o diferență între imaginile tulburi pe care mi le amintesc și vorbele crude, pline de cruzime, pe care cred că mi le amintesc, dar care sunt doar reflexe care formează vina.” Timpul care șterge diferențele dintre adevăr și minciună. Dintre dragoste și putreziciunea violenței din cuplu. 

Dimineți. ”Claritatea difuză a luminii.” Ani și vieți făcute doar din luni cu nume de mai, iunie, iulie. Ici-colo, câte un septembrie și apoi, din nou, iulie. Vară. Dizolvare. Mirosuri tari, parfumuri și impresii care se metamorfozează în amintiri, în idei și abia apoi în cuvinte. Cuvinte cumpănite la marginea rațiunii. Cuvinte în placentă. Har scriitoricesc și stil fărâmițat.

Percepția ascuțită a unor amănunte mărunte și uluitoare, atât de la îndemână, de altfel, despre care abia acum, citind, învățăm cât de lesne le pierdem, în pripa noastră de technoameni. ”Zgomotul penelor smulse, în smocuri mari, de mama. Era mereu primăvară. Era mereu mai.” Alternanța asta: acut versus difuz, ce ne zgârie sufletul. Penumbră. Permanență. 

Maraton interior. Un tată care se iluzionează că aleargă cât mai departe de tatăl său, pe care îl poartă, de fapt, adânc, în măduva oaselor sale. Un tată, un fiu. ”O parte din tatăl meu învia când mă priveam în oglindă, când existam și când mâinile mele continuau să construiască tot ceea ce el începuse, în secret, atât de aproape și atât de departe. Atunci, mă gândeam că exista o parte din tatăl meu care rămânea în mine și pe care o transmiteam copiilor mei ca să rămână în ei până când, într-o bună zi (…).” Ca și cum ne-am repeta, etern, unii într-alții. 

O sfâșietoare muzică interioară, răzbătând de dincolo de paragrafele zdrențuite. Liniște. Dimineți, iarăși. Femeile străvezii – muzica lor de pian. Femeile imateriale. Mai târziu, soții prolifice, mame, victime neapărat tăcute, cu priviri imobile, ale bătăilor conjugale. Nume proprii simple, banale, primordiale: Marta, Maria, Hermes, Iris, Elisa, Francisco. Mame și tați universali, strămutabili, de regăsit în istoria, în traumele timpurii ale oricui. Brutalizări mortifiante. 

Mai apar scriitori și după anul 2000, iată! Polirom ni l-a adus pe J. L. Peixoto (care nu este ”noul Saramago”, cum consideră necesar a sintetiza stupid unii recenzenți de coperta a 4-a, ci este cât se poate de el însuși; abia aștept să-l citiți!). Literatura merge, deci, mai departe. Fără vârstă. Lectura lui Peixoto – cel puțin cel din Cimitirul de piane – este caldă, incomodă, toridă, familiară și un strop cam neliniștitoare. Rareori ți-e hărăzit să auzi atât de clar liniștea din cuvinte de roman. Cuvânt lângă cuvânt (conventum = înțelegere lat.), topică, ritm, fragmentarism: liniște. Liniște – pace; liniște – tensiune; liniște – angoasă. 

Peixoto bagă de seamă firimiturile unei zile mai ceva ca o clevetitoare mătușă vădană. Ca orice om care a crescut printre fuste de mătuși. Ca Proust (de ce nu?). Ori ca un suferind. Născut cu ochii prea larg deschiși asupra cruzimii vieții. Se vede de la o poștă că a fost un copil crescut la țară, dedat cu ritmurile așa-zis ”cosmice”, cu măsurarea timpului și a iubirii privind la cer și scotocind în inimă. Cu ghicitul în razele de soare, care pătează dimineața podelele sărăcăcioase ale casei părintești. Peixoto înregistrează traumatic stupizenia ”adultă” a gesturilor, a hotărârilor care dărâmă suflete. 

Prietenia lui cu lumina pulberie a dimineții, cu soarele portughez. Complicitatea lui cu vara. Mama lui, vara.

Pe ultimele zeci de pagini, am citit cu maximă zgârcenie din Cimitirul de piane. Sunt pasaje, dau peste pasaje care mă zguduie sau care mă îngheață. E ceea ce am mai văzut și am mai trăit. E ca și cum mi-aș aminti, în chinuri, și aș povesti chiar eu cele din carte, ”încerc să-mi amintesc cele mai fericite momente, sfârșesc întotdeauna prin a vedea în minte imaginea vagă a unui prânz de duminică”. 

”Lumina dimineții nu simte geamurile curate ale ferestrei în clipa în care trece prin ele, așternându-se apoi pe notele de pian care se revarsă din aparatul de radio și plutesc prin aerul din bucătărie. Așternută pe notele de pian, lumina dimineții se oprește, punctată, pe reflexele faianței albe de pe pereți, pe colțurile mesei placate cu furnir, în picăturile de apă atârnând de pe marginea oalelor spălate și puse la scurs, cu gura în jos…”

Eternul discipol

Mica Rusie din Marea Britanie

Trebuie să-i fi citit temeinic pe scriitorii ruși doamna Iris Murdoch, Discipolul ei fiind un fel de dovadă că, deși a mai existat literatură și după moartea lui Dostoievski, aceasta încă mai are de plătit un tribut al originalității ”capilor de opere” numiți, (cum altfel?): Dostoievski, Cehov, Flaubert, Maupassant, Faulkner, H. James, Proust, Joyce etc. E un exercițiu de lector deosebit de incitant să dai peste niște eroi literari, britanici spilcuiți, hăituiți de trăiri abisale, unele greu verosimile, puțin cam ”forjate”, luând în seamă specificul cultural-genetic al ”insulei”. O Mare Britanie, comprimată la dimensiunile unui mic oraș. O mică Rusie, cu apucături nihiliste, de secol XIX, strămutată în conștiința zbuciumată a fiecărui personaj semnificativ. 

Promiscuitate pudică. Împăcați-vă cu paradoxul acestei expresii. E ceea ce emană, la întoarcerea fiecărei file, din însăși plasma acestui roman. Autoarea, mi-e limpede acum, are o altă optică referitoare la sexualitate decât cea a majorității contemporanilor săi. Nu ți-o devoalează de-a dreptul, dacă ar fi fost în stare de asta, de directețe, ar fi avut, pesemne, un loc rezervat și-o audiență, numai ale ei, în Hyde Park. Ceva îmi spune, însă, că, dacă s-ar fi priceput, dacă ar fi avut curajul să-și clameze simțirile ”necuviincioase”, nu ne-ar mai fi delectat cu cartea aceasta – pe alocuri, sufocantă, ermetică până-n prag de implozie, alteori, complăcându-se în pasaje asumat frivole, și totuși consistentă, forțoasă. O rescriere deloc umilă a Demonilor lui Fiodor Mihailovici. Să vedem ce și cum.

Altădată, oamenii trimiteau scrisori

Scrisori succinte sau întinse, opace, interpretabile. Greșit interpretabile. Membrii clasei de mijloc a comunității orășelului fictiv Ennistone (localitatea N), obișnuiesc – printr-un înduioșător artificiu pedant, la prima vedere, cu patină clasică, al naratoarei (cu care noi, cititorii, cădem la învoială tacit) – să păstreze legătura scriindu-și. Bilețele, note, scrisori în toată regula. Ar putea trece drept o formă elegantă, deși de modă veche, de a comunica, dacă nu ar fi adesea semnul unei distinse lașități, al iresponsabilității față de propriile acte, al năzuinței de a manipula cu finețe sau de a întreține ambiguitatea afectivă. Se anunță sau se invită reciproc în vizită prin scrisori. Se scuză (se disculpă) în scrisori. Își gândesc și-și exprimă refuzul, întinzând mâna după un instrument de scris și o coală de hârtie (de multe ori, personalizată, cu antet!). Tineri, vârstnici recurg cu naturalețe la stilul epistolar în atare împrejurări. Ei gândesc adesea, cu tot firescul din lume, ca să se poată cufunda mișelește în somn: ”am să-i scriu mâine o scrisoare de explicații și va înțelege”. Trebuie să verificăm în câteva rânduri, din aceste motive și din altele, când e scris romanul: 1983, pentru a ne convinge că nu citim beletristică victoriană. 

 

Anonimul Ennistone născuse o personalitate măreață, pentru a cărei celebritate orașul devenise aproape neîncăpător. Peste urbe, tronează, așadar, impasibil și arogant filozoful cu rădăcini rusești, Rozanov – proaspăt întors din exil. Asupra multor enistonnieni, gânditorul pare să aibă chiar putere de viață și de moarte. Unora (lui George McCaffrey, de pildă) avea însușirea de a le ține literalmente soarta în mâini; și îi judeca, și-i juca trăgând de sfori invizibile ca pe niște marionete, dacă e să ne luăm după fierberea lăuntrică, transa hipnotică, ce-au răvășit mințile anumitor personaje ”centrale”, la aflarea veștii că fiul faimos al orașului se reinstalează pentru o vreme în locurile natale. Numai pe Renfield al lui Bram Stocker îl am în minte, proorocul lui Dracula, în timp ce rememorez apucăturile iraționale, presimțirile, gesturile necontrolate ale celor din (mai cu seamă) familia McCaffrey, pe măsură ce monstrul inteligent Rozanov amenința să le intersecteze calea și viața. 

Bărbați și femei, tineri nesăbuiți ori oameni în toată firea, se lasă în chip facil seduși și fascinați de charisma acestei eminențe cenușii de talie globală. Înțeleptul fără egal. Atâta că acest Übermensch al rațiunii pure dintru început dă semne că ar fi cam secătuit de îndoieli, de angoase și de necesitatea grabnică de a trage învățămintele finale dintr-o viață dedicată ideilor. De aproape, oricăror ochi neidolatri li s-ar fi înfățișat ca un om cam decăzut și dezabuzat. Nu are mai nimic din pacea interioară pe care se presupune că bătrânețea înțeleaptă ar aduce-o celor care-și cultivă neostenit spiritul. Nimic nu-i împiedică, totuși, pe ceilalți să vadă în el autoritatea morală ultimă. Patriarhul. Până și cei care-l știu exclusiv ”din spuse” se lasă cuprinși de psihoza admirației fără temei. 

Conștient de influența sa, dar mimând neimplicarea, Rozanov își mută de colo-colo ”candidații”, ca pe niște piese ale unui joc de șah pe viață și pe moarte. Face să li se încrucișeze decisiv existențele. Joacă șah cu Ennistone-ul. Și, în ciuda faptului că a ochit câteva victime predilecte, întreaga așezare – căsnicii, destine, amoruri și simple umori – pare să se rotească în juru-i. Mișcă o ”piesă” și se schimbă situația întregii table.

Un roman în căutarea protagonistului

Nefericitul George, primul dintre cei trei frați McCaffrey, este, în fapt, Discipolul. Consecvent ignorat de fostul lui profesor (același John Robert Rozanov), cu ”sprijinul” căruia se și ratase odinioară, în studenție – un prilej de intensă durere și de furioasă umilință -, demonicul George se simte foarte în largul lui în postura de țap ispășitor al comunității, de fosă septică a răutății latente ce submina sistematic aparenta solidaritate civică și ”armonioasa conviețuire” a celor din Ennistone. Am fi tentați să-l desemnăm, pripit, pe George drept ”erou principal” al cărții – condiționați, eventual, de schemele lecturilor anterioare, în compulsiva, reducționista nevoie de stabilire a unui ”erou principal”. Pentru un plus de ”siguranță” sau de comoditate mentală. 

Dar, în cazul în care decidem comod că George este protagonistul, cădem într-o bine întinsă capcană a d-nei Murdoch. Capcană menită doar să ne alarmeze că citim schematic, neatent. Îmi îngădui părerea (nedefinitivă) că, dacă e musai să ne oprim neapărat asupra unei ”figuri centrale” a cărții aceea ar fi… inconștientul colectiv: extrem de permeabil, ușor de accesat, ușor de asimilat, lesne de ”citit” și de asumat de orice locuitor al Ennistone-ului. Rând pe rând, orice localnic poate deveni expresia acestei imprevizibile instanțe suprasociale. 

Nenorocul lui George: este perceput aproape în unanimitate ca un om respingător. Lui, însă, acest ”rol” impus din afară, de îngusta și afectata opinie publică, îi vine ca o mănușă. Ratat profesional, spera ca măcar în Răutate să răzbată, să ajungă cineva. Așadar, el trăia ”într-o schemă temporală foarte ciudată, e ca un criminal care a fost condamnat și eliberat pentru niște crime pe care le va comite în viitor.” Un criminal care nu învățase încă să se căiască. ”Actul îngrozitor” pe care publicul ennistonian și însăși familia sa îl așteptau de la George – împingându-l mai mult sau mai puțin discret să-l comită – avea să-l confirme în propriii ochi. Un distructiv și la îndemână Ersatz pentru cariera sa filozofică, cinic curmată de sfatul excesiv, lipsit de nuanțe, al unui mentor egocentrist – ubicuul J. R. Rozanov. Intuise că facerea de rău ar fi putea fi modalitatea prin care să se salveze de el însuși. 

Grozavă, amplă povestire! Te lăfăi în ea boierește. Asta până când simți jarul de dedesubt. Și când confortul inițial se preschimbă în acută și ambivalentă nevoie de a continua, de a scăpa, de-a te preda, de a continua… Și câte ar mai fi de scris!

M-am măritat cu Roth

Încearcă să nu ucizi

„Întreaga lui viaţă Ira căutase o cale de a nu ucide pe cineva. După ce s-a întors acasă din Iran, toată viaţa lui a fost o strădanie de a dezamorsa acea pornire violentă.” Ira Ringold (sau Iron Rinn, pe numele său „de scenă”) – actor amator, amant focos, puţin mitoman, evreu susceptibil şi degrabă săritoriu la harţă ideologică, a crescut şi s-a format fără a se fi „bucurat” de modelul îndrumător sau de opresiunea autorităţii paterne. Unii şuşoteau că dramatica lui soartă s-ar putea să i se fi tras chiar de la asemănarea izbitoare (accentuată odată cu anii) cu vizionarul preşedinte Abe Lincoln, al 16-lea la număr în istoria SUA. 

Ai fi zis că din întreg Decalogul biblic, strămoşesc, Ringold îşi alesese să se dedice – el, ateul convins – taman poruncii celei mai dificile: Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi. Eşuase din fragedă tinereţe la să nu ucizi. Îşi făcuse şi chip cioplit şi anume, din „progresismul” comunist. De fapt, păstra cu sfinţenie o întreagă galerie de chipuri cioplite cărora li se închina: Marx, Stalin, lideri sindicali locali & Abraham Lincoln. Pe care-l interpreta (imita) fidel şi în mod gratuit pe la diverse festivităţi şcolare sau la adunări populare. Ira se convertise la credinţa sovietică în primul rând fiindcă aceasta era interzisă în Statele Unite. Îl înfuria principiul libertăţii cu porţia. Libertatea WASP. Eroul lui Roth e, mai precis, reminiscenţa tristă a trecutelor zile revoluţionare, din zorii secolului al XX-lea, când individul uman mai aspira la schimbare „în chip programatic, naiv, nebunesc şi de neiertat, subestimând capacitatea omenirii de a schilodi cele mai nobile idei, transformându-le într-o farsă tragică.”

 

Mare păcătos, orişicât! Căci (nu voi dezvălui „din casă”, dar…) nu trăia cât era ziulica numai mestecând discursuri politice, ruinând sistematic prin combustiile sale instantanee seratele organizate cu migală de pedanta sa nevastă. Era, în acelaşi timp, şi „o mare conştiinţă socială asortată cu un mare apetit sexual. Un comunist cu conştiinţă şi un comunist cu sculă.”

A povesti pentru a exorciza

M-am măritat cu un comunist este cartea din cartea lui Philip Roth, iar Nathan Zuckerman este „trimisul” de încredere, martorul lui Roth în America vânătorii mccarthtyste de vrăjitoare bolşevice. Roth „împrumută” pentru uz literar acest titlu bombastico-tabloidic, folosit de una dintre propriile-i protagoniste pentru a-şi publica, în scop vindicativ, memoriile siropoase: telenovelistica (de n-ar fi tragică) viaţă conjugală a unei foste celebrităţi a filmului mut şi a teatrului radiofonic, Eve Frame, soaţă nefericită, dar iubitoare, a vânjosului artist al poporului în variantă capitalistă – Iron Rinn. 

Murray Ringold – fratele mai vârstnic al progresistului Ira – fostul aspru şi eminent profesor de engleză al adolescentului Nathan, îl vizitează pe deja sihastrul scriitor Zuckerman (viitorul Exit Ghost) la „bordeiul” unde acesta din urmă se retrăsese (fugise) din lume. O întâlnire, la câteva zeci de ani de la absolvirea liceului – cum visăm, probabil, fiecare (dacă ar mai fi posibilă) – cu dascălul favorit, cel care ne-a detronat tatăl. Nimic idilic, însă, în această târzie regăsire. Nathan fusese unul dintre elevii străluciţi ai, acum, nonagenarului Murray, poate cel mai bun, dar nu despre situaţia la învăţătură ori despre tehnici narative post-moderne s-a pălăvrăgit cu atâta patimă în, totuşi, scurtul răstimp în care cei doi s-au privit în ochi pentru ultima oară. 

În fapt, nu a fost vorba despre o pălăvrăgeală oarecare. Iar discipolul şi profesorul n-au pus la cale doar o ultimă şi foarte restrânsă reuniune de clasă. Aveau de vorbit despre Ira. A fost mai mult un priveghi plin de învăţăminte, un shiva pe stil iudaic, şase zile din cele şapte ritualice!, sau, dacă preferaţi, o exorcizare post-mortem a amintirii greu încercatului Ira Ringold. Murray venea în calitatea de frate raţional şi înger păzitor al „artistului”, Zuckerman – fanatic admirator al lui Ira în anii săi adolescentini, preuniversitari. De altfel, mai mult de jumătate din întinderea romanului am trăit cu impresia că asist la una din înscenările răutăcioase ale lui Roth, şi că Nathan fusese, de fapt, în mintea autorului, mireasa comunistului newarkez. Nu voi ascunde nici că, în felul său, necoptul Zuckerman îşi trăise şi el partea lui de menaj (intelectual) cu această sosie semită a lui A. Lincoln. Deh, un copil evreu pe care nu-l mai interesa „să se împărtăşească din specificul evreiesc. Nici măcar nu ştiam precis ce însemna el. Nici nu muream de dorinţa de a şti”. Numai bun, deci, pentru îndoctrinarea cu sentimente patriotarde, pacifiste şi egalitariste; cu utopii.

Chirurgul apolitic

Despre relaţia distantă a lui Roth cu personajele sale angajate politic, cu derapajele lor dogmatice, se pot scrie ample cronici, studii. Deşi avem în faţă un roman colcăind de idei politice – pornind de la unele pertinente şi ajungând la altele de-a dreptul fantasmagorice -, e remarcabil că autorul nu apasă balanţa de nici o parte pentru a-şi asuma, îngust şi omniscient, opiniile vreunei tabere. Cel mult, i se trădează părerea devastator de critică faţă de „bigotismul” interesat, ipocrit, al senatorului McCarthy, insomniacul kapo al Comisiei pentru studierea activităţilor anti-americane. Pe Philip Roth pare să-l incite – mai abitir decât vraja utopiilor şi aplicabilitatea programelor sociale – descinderea cu microscopul la ochi pînă-n fărâmele care alcătuiesc întregul unei existenţe, pentru a studia, prin nelimitatele dumisale mijloace literare, cum se înalţă şi, mai cu seamă, cum se prăbuşeşte un idol cu aripi de ceară (Ringold, actorul de cartier, aduce izbitor cu Suedezul din Pastorala americană, veţi remarca); cum se cariază o căsnicie. 

Cu fiecare carte a sa, chiar şi atunci când i le citim în zig-zag (una din anii şaptezeci, alta din anii două mii), P. Roth este solid reconfirmat în rolul lui predilect: de neistovit chirurg îndopat cu tratate de medicină, care „desface”, tăind la milimetru carcasa unui trup, nu atât pentru a vindeca cât pentru a afla pentru sine. M-am măritat cu un comunist nu face excepţie. Cadavrele ambulante, autopsiate „în scop declarat ştiinţific” de scriitorul american în pagini, sunt abandonate aşa, deschise, argument olfactiv în favoarea viziunii amare, caustice şi, în defintitv, nihiliste a lui Roth despre lume şi viaţă. „Vieţii nu i se poate imputa niciodată neputinţa de a-i face pe oameni mai mărunţi. Trebuie să-ţi scoţi pălăria în faţa vieţii şi a metodelor pe care le are la îndemână pentru a despuia un om de însemnătatea lui şi de-al goli cu totul de mândrie.”