Medgidia, orașul de apoi

Medgidia, orașul de apoi - Cristian Teodorescu. Iată o mostră de literatură semiurbană! Un roman „camuflat” într-o culegere de povestiri (strâns legate între ele) „vecine” cu Cartea șoaptelor a d-lui Varujan Vosganian. Fără intenții depreciative și mai mult pentru picanteria lecturii, trebuie să spun că Medgidia... lui Cristian Teodorescu mi-a părut, la lectură, c-ar fi fost construită pus fiind cap la cap ce a rămas mai bun din „forfecările” operate de armean poemei sale de familie: Cartea șoaptelor. 

Cu toate că au ieșit de sub tipar și au apărut în librării la o distanță de numai câteva luni, ai zice să sunt ambele replici din același dialog. Dialog al fiecărui autor cu propriul trecut, al unuia cu celălalt. Reîntâlnirea, într-o memorie infidelă, cu strămoșii e capabilă, şi-n zilele noastre defetiste, să nască opere de raftul întâi. Cărțile cu degete mici, căciuli și babe comuniste ai zice că-s scrise de țânci multitalentați în comparație cu aceste două lucrări de maturitate ale sus-pomeniților.

Dacă vă este dor de povești cu români vechi, gustoase ca niște produse de patiserie turcească, gătite cu untură de porc, să nu fie tocmai halal...

„După ce a prăjit cafeaua toată noaptea, Sarkis a umplut prăjitorul cu năut grecesc și a întețit focul când s-a luminat de ziuă, răspândind asupra orașului mirosul cunoscut al lipsei de cafea.”

Judecătorul, polițistul, cârciumarul, imamul, șeful cazărmii, moșierul, primarul, șeful gării. Potcovarul Chițoiu. Angrosistul Sarkis. Modista. Episodic, se arată și trista figură a lui Mihail Sebastian, dezamăgit, trădat de prietenii orbiți de antisemitism, de intelectualii vrăjiți de ideea că antisemitismul visceral va propăși cumva România, ajutând-o să ardă niște etape....”

Istoria cea „mică”, aici a Medgidiei, se adună în patetice viituri conjuncturale, vărsându-se apoi în istoria „mare”, cea făcută la București.

Fănică Teodorescu - personajul central al cărții, cârciumar ca ocupație de bază, cartofor pasional, jucător înrăit, care nu se dădea în lături de la măsluirea cărților. Mai înainte, fusese brutar în Slobozia. Pasionat de varii jocuri de noroc, la care se pricepea să câștige ca nimeni altul, măsluind, a adunat o „mică avere” pe care a investit-o într-un aparat de fotografiat. Plănuise împreună cu dascălul locului să alcătuiască o istorie în imagini a Sloboziei, comuna sa de baștină.

Episodul Dans pe linia moartă este, de departe, povestea de dragoste cea mai reușită a cărții (da, mai sunt și altele acolo). Doi amanți cu o îndelungată istorie, doctorița Lea & maiorul Scipion, meniți să fie împreună, tot amânaseră să se căsătorească, fiecare din grija celuilalt, „dar și din lejeritatea pe care le-o dăduse o singurătate la care nu le mai venea să renunțe. Erau și împreună și separat, cu o fidelitate nesilită care admitea și accidentele rare...” Chiar și numai aceste câteva zeci de cuvinte citate probează literatura cu L.

În formulări ocazionale ca: „singurătatea ei de unică feministă a orașului” sau „reputația ei paradoxală” (și altele, nu prea multe) l-am recunoscut cu o neplăcută strângere de inimă pe G.G. Marquez. Aș fi preferat să nu...

C. Teodorescu demonstrează că a devenit cu timpul, dacă n-o fi fost dintotdeauna, un as al comprimării. Povestirile domniei sale, părți din întregul romanesc, au tăria, robustețea & independența unor pastile. Aceste pastile își au efectul optim dacă-s citite leneș în ritmul de câte una pe zi, și nu în mod „profesionist”, cu gândul la o eventuală recenzie. Remediu pentru lungoarea literară, deci: citiți câte o pastilă pe zi.

Îți poți învinge, presupun, mai lesne obișnuita teamă dinaintea unei lucrări de mare întindere epică, abordând-o „mișelește”, dar cu o inspirație de zile mari, prin tehnicile prozei scurte.

Captiva. Fugara

Dacă aș face o repezită clasificare a personajelor antipatice din Căutarea timpului pierdut, imediat în urma celor doi neîntrecuți Verdurini - pe care îi percep ca pe o unică ființă bicefală, vampir social - ar veni absentul, dar mult invocatul pictor cu nume prețios, artificial, Elstir, descris ca un fel de zeu moral al epocii sale, o „conștiință”, un „fermecător spiritual”. Reperul absolut, guru-ul consultat de toată suflarea cu pretenții culturale a epocii.

Cu ajutorul pisicii, am isprăvit și Captiva. Fugara. În chinuri. Greoi final. Glorioasă expandare! Odată buretele de absorbit amintirile mustind de apă murdară, Proust îl stoarce cu o ultimă mișcare energică, brutală, n-aș spune însă și neașteptată: „Albertine a plecat”. A părăsit de bunăvoie colivia sa de aur din centrul Parisului. Îi rămân recunoscător Albertinei că a împachetat și s-a tot dus, încotro văzu cu ochii. Oscilația aceea vicioasă între gelozie, interes și indiferență, jocul de-a iubirea, angoasa de separare mă obosiseră. Sau mi-au amintit, ca să fiu cinstit, de prea multe de-ale mele.

Libertina Albertine alege să iasă din „captivitate” pe ușa principală, care, de altfel, stătuse mereu descuiată. Nu sare pe fereastră, nu se sinucide. Cel puțin, deocamdată. Nevinovată sau vicioasă, cum o bănuia tânărul Marcel, nu mai îndură să trăiască în deținere, împăiată, prezervată ca un trofeu, la discreția umorii schimbătoare a gardianului ei.

Muri Albertine (aseară) într-un accident de cal. Se poate spune așa, nu?, dacă se folosește și expresia accident de mașină.

La tante Julia et le scribouillard

„Si d'aventure je me marie, je n'aurai jamais d'enfants, lui dis-je. Les enfants et la littérature sont incompatibles.”

Nu din snobism citesc Llosa, Mătuşa Julia şi condeierul (La tante Julia et le scribouillard, éd. Gallimard), în lb. franceză, ci din foarte pământeana pricină că dl Liiceanu o vinde prea scump.

Unde mai pui că editorul a ştampilat pe toate copertele seriei de autor M.V. Llosa (tradus în română) inscripţia Premiul Nobel pentru literatură, fără a menţiona anul. Lăsând să se înţeleagă - în scopuri de marketing „deştept”, bazat pe o românească, deci pardonabilă & „minoră” ambiguitate (o practică și alții, la noi), spre prostirea entuziaștilor semidocţi hip - că baş pentru cartea pe care o ţii în mână peruanul a primit Nobelul. Asta cu condiţia să nu fi ajuns deja să credem că a fost nobelizat pentru întreg raftul!

Mai bine dau banii aceia pe un abonament de un an la Institut Français. Şi-s gata să suport cu stoicism larma copiilor aduşi cu arcanul de părinţii nouveaux riches la lecţii de franceză.

Videofobia

Cu ochii pe televizor

“83% dintre români se uită zilnic la televizor, în timp ce doar 12% răsfoiesc zilnic un ziar central, relevă Barometrul de Opinie Publică al Fundaţiei pentru o Societate Deschisă dat publicităţii la 5 iulie 2006. Ziarele locale apar ca fiind ceva mai apetisante pentru respodenţi, 17% dintre aceştia declară că citesc un ziar local de câteva ori pe săptămână. Cele mai urmărite emisiuni sunt cele de ştiri, acestea captând zilnic atenţia a 70% dintre privitorii de televiziune. Românii rămân în marea lor majoritate (70%) nemulţumiţi de felul în care trăiesc, principalul motiv de nemulţumire fiind lipsa banilor.”

Înainte vreme, românii erau deseori lăsaţi cu ochii-n soare (sub care stăteau cu plăcere, deoarece, nu-i aşa?, iarna nu-i ca vara), mai cu seamă că şi ei practicau acest sport în relaţiile cu aliaţii. Ceva mai târziu, în timpul regimului comunist, ai noştri, cică, stăteau cu mic cu mare cu ochii pe butelie. Pentru ca, în epoca noastră, preferinţele electrocasnice ale românilor să devieze. Acum, ei stau cu ochii-n televizor. Cei care au mai rămas în ţară. Ceilalţi chiar lucrează.

Vezi că românii au un cult al imaginii foarte dezvoltat. Dar asta nu datorită nu ştiu cărui simţ estetic, ci din comoditate. Şi din scepticism. Mă gândesc că s-ar putea astfel explica şi supraîncărcarea odăilor unor conaţionali cu tot felul de icoane, mai mult sa mai puţin sfinţite, kitchioase sau făcătoare de minuni. Unii (care par a şti ce vorbesc) afirmă că o religie este mai uşor de propagat dacă oferi adepţilor imago Dei. Puţine minţi sunt capabile să dezvolte şi să susţină o credinţă, bazându-se exclusiv pe abstracţiuni. Dar asta e o altă discuţie…

Uite, mărturisesc că eu unul nu sunt în stare să reţin decât cam 15/20% dintr-o ştire televizată. Pentru a mă edifica (asta în caz că mă interesează) e musai să apelez la pagina unui ziar. Acolo, datele problemei stau răbdătoare pe loc, pot fi recitite, regurgitate – la nevoie, digerate. Vă spun că, dacă (printr-o minune) am avea privilegiul să apară şi la noi o gazetă de talia, seriozitatea şi influenţa The New York Times, tot 12% din masa cititorilor i-ar deschide paginile. Deci nu calitatea presei scrise stă la originea acestei adevărate spaime a românilor faţă de cuvântul scris. Ci altceva. E mai uşor să-ţi “clăteşti” circumvoluţiunile cu secvenţe şocante, în urma cărora rămâi doar cu şocul, decât să citeşti liniştit ziarul încă fierbinţel şi să înveţi câte ceva pe lângă asta.