Nemesis

Biografia personajului Eugene Cantor al lui Philip Roth (Nemesis) e determinată dintru început de absența timpurie a părinților. Așa cum biografia (trăsături caracteriale, fapte, decizii epocale, opțiuni profesionale, iubiri, dependențe) oricărui copil, silit să crească fără mamă, fără tată, privat de prezența autorității parentale, este, de regulă, în mare măsură determinată de un asemenea gol ce rămâne de neumplut. La polul celălalt, nu mi-e clar dacă opus, găsim copiii care s-au „bucurat” din plin de ambii părinți abuzivi. Să mai afirme atunci cineva, emfatic, că oamenii-s diferiți, individualități irepetabile, sau că ar cunoaște destine radical diferite unii față de alții.

Există, se pare, o sumă de posibile traiectorii biografice, le-aș numi fără teamă standard, mereu aceleași, cărora, influențați de diverși factori interveniți în procesul dezvoltării, ne supunem. Suferim la fel - îndelung. Ne bucurăm la fel - cu limită. E prea puțin măgulitor, dar nu mai puțin adevărat, să știm că împărtășim același destin meschin cu, probabil, fiecare al 5-lea om de pe planetă.

Profesor de sport la o școală de cartier newarkez, miop, deci inapt pentru serviciul militar, domnul Cantor își dorea să-i învețe pe micuții evrei să fie „vrednici la trup”, ca să n-o sfârșească implacabil prin a fi batjocoriți de brutele antisemite - răspândite în Statele Unite în proporții comparabile cu acelea din Germania hitleristă, nu mare era deosebirea - pentru vina de a ști „să-și folosească doar inteligența” (s.m.). Ca și când a face bani din ascuțimea minții ar fi o nerușinare, o sfidare la adresa majorității ce trudea bovin, asudând din greu. A trudi adamic fiind, bineînțeles, singura formă acceptată socialmente de a-ți câștiga traiul zilnic - în credința anglo-saxonă, (neo)protestantă, a celor cu pigment alb în epidermă...

Poliomielita - noua ciumă, își seducea nu foarte selectiv victimele de pe întreg cuprinsul Americii de Nord, conform unei „norme”, șeptelul de morți, ce demonstra o logică impenetrabilă, pe care numai epidemiile de acest soi o etalează. Din 1916, de la prima mare epidemie de care își mai aminteau bunicii, știința nu găsise încă remediul.

Dezbateri aprinse în sânul populației civile despre cauzele bolii. Se caută țapi ispășitori, ascunse mâini criminale, purtători voluntari ai microbului: italienii, negrii (adică ceilalți). Să fi fost, oare, soarele, canicula neîndurătoare, scuipații de pe caldarâm? Să fi fost mâncarea alterată, igiena neglijentă, guturaiul, bancnotele de hârtie, poșta?

Naratorul, martorul care transmite mai departe învățătura celor petrecute, este Arnie Mesnikoff (unul dintre copiii care se foloseau de locul de joacă administrat de profesorul de sport), dar acesta predă, cu subtilitate, pe parcurs sarcina povestirii lui Eugene Cantor. Newarkul evreiesc văzut prin ochii lui Cantor.

Mânia domnului Cantor se îndrepta către însuși Dumnezeu, cel care crease virusul poliomielitei și-l slobozise în lume; permisese ca mama lui să moară atât de tânără, la nașterea lui; Dumnezeul care lua la el copiii inocenți de-și petreceau vara jucându-se pe terenul pe care îl avea în supraveghere - biată slujbă de vacanță, pentru rotunjirea veniturilor.

Război în Europa, 1944. Americanii își dau viața pentru a salva bătrânul continent al ideologiilor și-al experiementelor politice idioate, puse la cale de „minți luminate”, de „mari gânditori”, idei criminale, susținute și vehiculate încă din secolul precedent de „creatori de geniu”, „rafinați” - Wagner, Heidegger. Acasă la ei, un altfel de conflict, nu mai puțin nimicitor, „un război cu masacre, ruine, distrugeri și blesteme, un război cu toate urgiile aduse de război - un război împotriva copiilor din Newark.”

Cu toate că o scrie impecabil, la finalul cărții, Roth nu rezistă ispitei cam bătrânicioase (boală cu incidență frecventă la scriitorii maturi, în prag de retragere) de a ne oferi pe tavă morala narațiunii, un surplus de lămuriri psihologizante, ca pentru proști, despre mecanismele și sforile invizibile ce i-au mânat și manipulat eroul principal prin turbulențele existenței. Pe când ispita Creației îi face să se zvârcolească în pat pe uscații hermeneuți, obișnuiți să strălucească doar parazitând câte o Operă, iată că nici marii scriitori nu pot dormi de grija interpretării neapărat totale a scrisului propriu, pierindu-le, de la o vârstă, încrederea în capacitatea cititorului, care i-a însoțit fidel preț de-o viață literară, de a-și bucătări singur analizele, după cuviința sufletului său. Ca până acum, ca întotdeauna.

Cortázar

Însușirile unui jilț 

Acasă la Jacinto există un jilț pentru murit. 

Când cineva îmbătrânește, într-o bună zi e poftit să ia loc în jilț, care e unul obișnuit, doar că are o steluță argintie în mijlocul spătarului. Cel poftit oftează, dă puțin din mâini de parcă ar vrea să se ferească de invitație, apoi se duce să se așeze în jilț și moare. 

Copiii, veșnic puși pe năzdrăvănii, se distrează păcălind musafirii când mama nu e acasă și îi poftesc să se așeze în jilț. Cum musafirii sunt la curent, dar știu că despre asta nu se cade să vorbească, se uită la copii grozav de tulburați și se scuză cu cuvinte ce nu se spun niciodată în fața copiilor, spre bucuria fără margini a acestora. În cele din urmă, musafirii se folosesc de orice pretext ca să nu se așeze, însă mai târziu mama își dă seama ce s-a întâmplat, iar când copiii se duc la culcare primesc o bătaie zdravănă. Totuși, nu se învață minte, și la răstimpuri mai izbutesc să păcălească vreun musafir naiv, punându-l să ia loc în jilț. În cazurile astea, părinții se fac că nu văd, căci se tem ca nu cumva vecinii să afle de însușirile jilțului și să vină să-l ceară cu împrumut pentru a pofti pe careva din familie sau dintre prieteni să se așeze în el. În vremea asta, copiii cresc și vine o zi în care, nu se știe de ce, nu-i mai interesează nici jilțul și nici musafirii. Ba chiar se feresc să intre în salon, ocolesc prin curte, iar părinții, acum foarte bătrâni, încuie bine ușa salonului și-și privesc cu luare-aminte copiii, ca și cum ar vrea să le ghicească gândurile. Copiii se uită în altă parte și spun că e ora de masă sau de culcare. Dimineața, tatăl se scoală primul și se duce întotdeauna să verifice dacă ușa de la salon e tot încuiată sau dacă nu cumva vreunul dintre copii n-a descuiat-o.

 Povestire din volumul Idolul Cicladelor de Julio Cortázar, Polirom 2006,traducere de Tudora Șandru Mehedinți.

Je m'appelle Brodeck et je n'y suis pour rien

„Je m'appelle Brodeck et je n'y suis pour rien. Je tiens à le dire. Il faut que tout le monde le sache. Moi je n'ai rien fait, et lorsque j'ai su ce qui venait de se passer, j'aurais aimé ne jamais en parler, ligoter ma mémoire, la tenir bien serrée dans ses liens de façon à ce qu'elle demeure tranquille comme une fouine dans une nasse de fer.”

Pe dl Claudel l-am cumpărat (primit), în românește, mereu de la „reduceri”. Întâlnirile cu opera acestui sensibil și pe măsură de nemilos scriitor s-au transformat cu timpul, fără greș, în prietenie. Ferice de noi că Polirom expediază la secțiunea „chilipiruri” și autori foarte buni, care însă nu au cunoscut succesul, din rațiuni nelămurite de mine (snobism?), la cititorii băștinași. Cu universul său mic, cenușiu, claustrant, cu personajele sale minimal conturate, aproape schematice, cam ca în Dogville-ul trasat cu creta al lui Lars von Trier, Philippe Claudel m-a prins și m-a reținut pe-aproape preț de două romane.

O bizară figură omenească, un aparent rătăcit, desprins parcă dintr-un bâlci, oprește și cere găzduire - după război, după Holocaust, după violurile și epurările executate cu sârg de ambele părți - într-un sat uitat de lume.

„Omul acela era o oglindă, n-avea nevoie să rostească nici un singur cuvânt. Îi făcea pe toți să-și vadă propria imagine. Sau poate era ultimul trimis al lui Dumnezeu, înainte să-și închidă prăvălia și să arunce cheia. (...) Iar oglinzile, Brodeck, nu pot decât să se spargă.”(Philippe Claudel - Raportul lui Brodeck)

Taciturnul Anderer, omul-oglindă, schițează pe coli de caiet, din câteva linii apăsate ca niște verdicte inatacabile, portretele sătenilor, gazdele sale din anonima așezare lorenă. Și expune galeria de chipuri în sala mare a hanului. Caricaturi ale sufletelor. Rechizitorii în creion. Portretele, deși schițate inofensiv, fără tușe calomnioase, dezvăluie în mod scandalos ascunzișurile, slăbiciunile și chiar crimele elitei sătești. Oglinzi în care, din nefericire pentru intimitatea celor imortalizați, pot privi, până în profunzime - fără a întâlni vreun obstacol, fără ca vreo taină să rămână neluminată - și Ceilalți. Portretul lăuntric al fiecăruia să poată fi privit (înțeles) și de Alții. Toate mârșăviile, lașitățile înfăptuite, ascunzișurile teribile - date pe față. Anderer trebuie, așadar, să piară.

Celălaltul tipic, acest Anderer: îmbrăcat ca la carnaval, haine ieșite demult din modă, inadecvate, rotofei, cănit & fardat ca un bufon și, dacă e să ne încredem în ambiguitatea sugestivă a descrierilor celor care-i ies în cale și-i adresează cuvântul - puțin invertit. Pedant, zgârcit la vorbă, politicos și darnic, surâzător, voce efeminată. Din cap până-n picioare: altfel. Prescripția nescrisă de prin partea locului, pentru ca oricine o respectă să poată cunoaște răsfățul unei vieți tihnite, era, dimpotrivă, aceea că: „La noi, ca să supraviețuiești, trebuie să nu ieși în evidență cu nimic, să te confunzi cu ceilalți, să fii la fel de simplu și de neșlefuit ca un bloc de granit de pe o culme muntoasă.”

Lumea satului din Lorena nu-i asemenea cronicarului venetic Brodeck (un alt... altul, ales de „consiliul local” să dea seamă despre faptele cele cumplite, în ciuda împotrivirii sale - din acel chinuit „proces-verbal” s-a născut, în schimb, zice-se, cartea asta, Raportul...) - adică, iscoditoare și deopotrivă autoanalitică. Lumea e mai degrabă reticentă, agresivă - dacă e scormonită, vrea să uite, are o aversiune naturală față de destăinuire. Mărturisirea este echivalată de mintea opacă a mișelului cu înfrângerea, deși el ignoră că înfrângerea lui s-a și produs, odată cu păcatul comis.

O istorisire tăioasă și lucidă, personaje ce poartă nume străvezii, fiecare însemnând câte ceva, trădând poate o infimă caracteristică umană; un no man's land  care poate fi, în același timp, și everyman's land. Dincolo de hotarele satului, Istoria la scară „mare”, cu nimic diferită întru ipocrizie, cruzime și absurd.

„Omul e făcut în așa fel încât preferă să se creadă un spirit pur, un creator de idei, de închipuiri, de vise și de minuni. Nu-i place să i se aducă aminte că e și o ființă a materiei și că ceea ce i se scurge dintre fese îl reprezintă la fel de mult ca și ceea ce se naște și îi umblă prin creier.”

Goodbye, Columbus

M-am îmbătat cu Philip Roth într-un weekend. În tren spre casă, fără muzică. Numai eu și cartea, și mirosul de descompunere din vagonul demult casabil. Cât îl îndrăgesc pe Roth! Sunt ca rupt din el, mă scrie, scrie cărțile pe care le-aș fi scris eu, cu vocea pe care o ascund eu de mic în mine, vocea indignării, a intoleranței, a lucidității maxime, a inapetenței pentru minciuna de sine. Scrisul firesc, demitizant, senzualitatea rece care anunță mai mereu eșecuri sonore, drame. Goodbye, Columbus - am citit înfometat, cu ochiul lipit de pagină, până la durere.

Captiva. Fugara

Dacă aș face o repezită clasificare a personajelor antipatice din Căutarea timpului pierdut, imediat în urma celor doi neîntrecuți Verdurini - pe care îi percep ca pe o unică ființă bicefală, vampir social - ar veni absentul, dar mult invocatul pictor cu nume prețios, artificial, Elstir, descris ca un fel de zeu moral al epocii sale, o „conștiință”, un „fermecător spiritual”. Reperul absolut, guru-ul consultat de toată suflarea cu pretenții culturale a epocii.

Cu ajutorul pisicii, am isprăvit și Captiva. Fugara. În chinuri. Greoi final. Glorioasă expandare! Odată buretele de absorbit amintirile mustind de apă murdară, Proust îl stoarce cu o ultimă mișcare energică, brutală, n-aș spune însă și neașteptată: „Albertine a plecat”. A părăsit de bunăvoie colivia sa de aur din centrul Parisului. Îi rămân recunoscător Albertinei că a împachetat și s-a tot dus, încotro văzu cu ochii. Oscilația aceea vicioasă între gelozie, interes și indiferență, jocul de-a iubirea, angoasa de separare mă obosiseră. Sau mi-au amintit, ca să fiu cinstit, de prea multe de-ale mele.

Libertina Albertine alege să iasă din „captivitate” pe ușa principală, care, de altfel, stătuse mereu descuiată. Nu sare pe fereastră, nu se sinucide. Cel puțin, deocamdată. Nevinovată sau vicioasă, cum o bănuia tânărul Marcel, nu mai îndură să trăiască în deținere, împăiată, prezervată ca un trofeu, la discreția umorii schimbătoare a gardianului ei.

Muri Albertine (aseară) într-un accident de cal. Se poate spune așa, nu?, dacă se folosește și expresia accident de mașină.

Zăpezile de altădată

Nici una din suferinţele copilăriei mele n-a fost atât de chinuitoare ca intensitatea sfâşietoare a acestei iubiri care pretindea mereu de la mine ceva ce nu eram în stare să ofer. Ceea ce pretindea mama era mai mult decât intenţia mea de a fi un copil bine educat, de a creşte şi a prospera sub îngrijirea ei. Simţeam că aştepta de la mine să întruchipez ceva ce nu se limita să fie doar un clişeu al fiului reuşit, perfect educat, care-şi iubea mama în mod necondiţionat. În concepţia ei, ar fi trebuit să reprezint ceva ce îi lipsea ei însăşi. Eram o unealtă, o armă în mâna ei, o armă împotriva pustiului din ea - poate presimţirea nebuloasă a destinului ei, a cărui stringenţă nu voia s-o accepte.

Fie şi numai pentru a da peste fragmente ca acesta de mai sus, rămâne o imensă plăcere - secretă & vinovată (dar și o plăcere incomodantă, ținând seama de amintirile din copilăria proprie, unele încă febrile, pe care în mod cert vi le va trezi fiecăruia) - a-l citi pe bucovineanul Gregor von Rezzori în Zăpezile de altădată. Titlul original - Blumen im Schnee, mult mai frumos decât opţiunea oarecum facilă a editorului; o altă mură-n gură, să nu lase loc de echivoc, pesemne.

Traducerea din limba germană (foarte inspirată, caldă, izbutind să reconstituie întru totul nostalgia bănuită a scrisului original): Sanda Munteanu. Genul acela de traducere care nu permite să simțim că citim o traducere... Carte minunată, apărută la editura Humanitas, anul trecut. Încă o dată e dovedit - cu toate că eu n-aveam nevoie - că există volume de memorii ce întrec calitativ ficțiunile aparținând unor nume răsunătoare ale literaturii universale.

Citită dintr-o suflare!

citiţi-l pe Henry James

Dacă vreodată vă veţi regăsi imobilizat din nou într-o „criză” de cititor, cinci cărţi începute şi (pe cale de a fi) abandonate pe noptieră, altele reînghesuite cu nejustificat regret în rafturi, şi inima pradă ghimpilor vinovăţiei, şi semnele părăsite amăgitor între pagini, ca pentru o altă dată - uitaţi totul, citiţi-l pe Henry James! Orice din H. James, căci nu am dat peste nici o operă prost alcătuită de-a acestui autor excepțional. Începeți chiar de astăzi cu Washington Square, de exemplu.

Mizeria

N-am izbutit și, ca să fiu cinstit, nici măcar nu mi-am propus, până în ziua de azi, să depășesc nivelul (sau „faza”) „cronicii” impresioniste la cărțile pe care m-am apucat să le recomand, răzleț, lumii cititoare. Cel mai adesea, n-am practicat mai mult decât o conștientă „reducere a esteticului la dimensiuni personale și tangibile”*. Scopul mai mult sau mai puțin tainic e mereu același: să ne înfruptăm cât mai mulți din firimiturile lecturilor mele voluntare, îndreptându-ne către lucrările de literatură aflate la îndemâna noastră, dar ocolite pe nedrept. Ce mi-am propus și acum este doar să atrag atenția asupra romanului Mizeria, scris de polonezul Wojciech Kuczok (Polirom). 

Satisfacția spirituală e garantată, povestirea curge lin, amar, ironic, fără poticneli, deși „se tratează” despre umplerea haznalei familiale (cu dejecții de felul terorii domestice, erorilor pedagogice iremediabile, complexelor apartenenței de clasă etc) pe care o casă mic-burgheză din Silezia polonă nu o mai poate, la un moment dat, refula (recicla, canaliza) la subsol, prăbușindu-se erodată din interior de erupția sa lichidă, sufocată în duhoarea sa cât ai zice: final.

O casă mare, cu etajele șubrede ale fiecărei generații rămase despuiate în structura „de rezistență”, o casă care, totodată, nu e și un cămin, nu e resimțită ca un acasă. Este, în schimb, orice altceva: o povară sisifică împinsă fără țintă, o umbră purtată pretutindeni, alterând tihna, o piedică în calea devenirii (alimentând atâtea auto-sabotări ce au să apară negreșit), o închisoare pentru toți cei care o locuiesc. Casa copilăriei strivite, a viselor neîmplinite, metamorfozate în orori - autoritatea parentală „internalizată”, dar comportându-se ca un corp străin înșurubat strâmb și dureros în personalitatea copilului, adultul de mai târziu.

Citindu-l pe Kuczok, se desprinde, iarăși!, de pe cortex întrebarea: cât anume din ceea ce suntem, odată atingând vârsta matură, este rezultatul unei adevărate „deveniri” personale, o sculptură personală, și cât anume e evaziune, fugă unde-vezi-cu-ochii de fantomele părinților arbitrari, un eu mutilat, angajat într-o neîncetată împotrivire față de copilăria otrăvită de persecuții, neajunsuri, nefericire - încercare disperată, fără capăt, de a depăși, de a uita, de a ne mântui de „blestemul trecutului”** (expresia îi aparține lui W. Kuczok)? Or, dacă ne petrecem întreaga viață fugind fără succes de ceea ce am fost crescuți să fim, mistuindu-ne mereu în tentativa de a risipi umbra aruncată asupră-ne de o familie percepută monstruos, ce ne stăpânește și ne manipulează cu sfori nevăzute, chiar dincolo de dispariția ei, determinându-ne iar și iar reacțiile, felul de a suferi, mai este aceea o viață?

Aveați cumva îndoieli? - autor necunoscut nouă, nume greu de pronunțat, vreo prejudecată față de literatura poloneză, titlu prea puțin lămuritor etc -, eu vă îmbiu cu vorbe simple, fără artificii hermeneutice suplimentare: nu-l ocoliți pe acest scriitor, dacă-l vedeți costumat în roman, așteptând cuminte pe raftul librăriei, poate chiar la secțiunea cu reduceri (9,99 lei), cumpărați sau împrumutați cartea, citiți-o degrabă!
__________________
* M. Zamfir - Imaginea ascunsă. Structura narativă a romanului proustian (Ed. Univers, 1976)
** „Dacă viața este doar o serie de încercări variate de a-ți îndepărta atenția de la blestemul trecutului, atunci o astfel de existență devine pură aparență.” (W.K.)

Apocalipsa memoriilor I & II

„Krisztián!”, aș fi dorit să strig, în marea-mi surpriză, chiar și numai pentru că-n numele pe care-l purta, pe care nu îndrăzneam să-l pronunț nici măcar la începutul prieteniei noastre, subit întreruptă apoi, astfel că-l rosteam doar în sinea mea, simțeam aceeași distincție fină ce exista în toată ființa lui, inclusiv numele lui exercita asupra mea aceeași atracție puternică și irezistibilă căreia n-aveam curajul să-i cedez sub nici o formă; dacă i-aș fi pronunțat cu glas tare numele ar fi fost de parcă i-aș fi atins trupul gol, astfel că mai degrabă îl ocoleam, așteptam până pornea cu alții spre casă, ca nu cumva s-o iau și eu tot pe drumul acela sau să merg cu el, ba, mai mult, și-n clasă aveam grijă să nu ajung întâmplător în apropierea lui, să nu cumva să am posibilitatea să-i vorbesc sau, în urma unei busculade întâmplătoare, să mă lovesc de el (...)

Din Péter Nádas - proaspăt tipărita în România - Apocalipsa memoriilor (deși în original titlul nu este atât de catastrofic-tabloidizat!, ci, dacă nu mă înșeală puțina maghiară știută, s-ar traduce prin Cartea memoriilor, dragă editură Curtea Veche și dragă doamnă traducătoare Anamaria Pop)

O carte frumoasă, crudă, ca un înșelător & sadic cântec de leagăn. 

Sophie's choice

Lectura la Alegerea Sofiei de William Styron (tradusă în românește de Cristina Jinga, la Adevărul!, ici cu profunzimi delicioase, colo neglijent, ca și cum s-ar fi folosit, în marea-i grabă de a preda la termen, de google translate...; vezi construcții aiuristice, forțate, trecute aproape ad litteram în română, ca: „frumos de inevitabilă”, „prost de nefericit” etc; din păcate, sunt mult mai numeroase).

by C.S./2011

În ciuda acestui amănunt amar - ce devine nespus de supărător, pe măsură ce înaintăm în carte -, în câteva dăți a trebuit chiar să mă opresc din citit, într-atât de gustos este scrisă! Nu, Styron nu era evreu, i-am tot scotocit în biografie, dar împărtășește cu scriitorii acestei prolifice și inepuizabile nații sarcasmul nimicitor, umorul, realismul erotic fără perdea. Încărcătura erotică sufocantă. A trebuit, deci, să iau o pauză, să iau distanță, dându-mă câțiva pași înapoi. Să-mi zâmbesc mulțumit.

***

„Psihanalistul meu zicea că omenirea va fi întotdeauna propriul ei dușman, până când nu învață că fiecare ființă omenească are nevoie, enfin, doar de un futai fantastic.” (W.S. - Alegerea Sofiei, în versiunea editurii Adevărul; pentru cei interesați de o versiune cât mai corectă - eu era cât pe ce să mă aleg cu romanul în original, dar n-a mai fost să fie - e recomandabilă și tălmăcirea făcută pentru editura Art de Virgil Stanciu, 2007)