Radetzky Marsch, Joseph Roth

 În loc să-mi iau notițe conștiincioase în scopul încropirii unei recenzii, mai bine mă las purtat de firul narativ, ascultându-l ce bine redă, ca aievea, murmurul surd al prăbușirii unei lumi - Monarhia austro-ungară. Cutremurul: secolul al XIX-lea moare după o sută optsprezece ani.

„Lumea în care mai făcea să trăiești era condamnată la pieire. Lumea care avea să-i urmeze nu merita să aibă nici un locuitor mai acătării. Prin urmare, n-avea nici un rost să iubești statornic, să te însori și să mai aduci urmași pe lume.”

Sau Stefan Zweig, în Lumea de ieri: 

„Dar la 28 iunie 2014 a șuierat acel glonte la Sarajevo, iar lumea statorniciei și a rațiunii creatoare, în care fuseserăm crescuți, educați, asimilați, s-a făcut într-o secundă țăndări, ca un vas de argilă gol pe dinăuntru.”

Castorp

Dialog din Muntele vrăjit:

„- Îl iubești?”

„- Mă iubește atât de mult!”

Nu vreau să mă gândesc de câte ori nu ne e dat să auzim schimbul acesta de frivolități, rostit la fereală pe seama noastră, în dialogurile lor.

Seara zilei în care Hans Castorp se decide în sfârșit să i se adreseze Claudiei este seara unei zile care uneori nu e de găsit în calendar - 29 februarie. De altfel, întreg episodul dintre cei doi e înfățișat sub aparența unui delir. Îndrăgostiții sunt febrili, amețiți de băutură și vorbesc o păsărească franco-germană. Autorul însuși lasă cu tot dinadinsul să cadă asupra lor perdeaua ambiguității, a echivocului. Schimbul pasional de replici pare (este ca) rupt dintr-un vis (cu ochii deschiși).

Aerul munților elvețieni, faimos a fi jucat un rol revelator pentru varii boli latente, accelerându-le evoluția, „determinând printr-un proces organic general o irumpere oarecum festivă a bolii”.

***

Pudoare, putoare. Mers pe tălpi de picioare, ce-mi calcă pieptul, arcuindu-se din genunchi. Rafturi și burți, expuse prin curți. Haine curate, de nimeni purtate. Zăpada mieilor topindu-se la lumină. Și țurțurii tot mai prelungi, nimeni nu-i măsoară. Am zvântat telefonul cât l-am purtat prin fața magazinelor. Caldarâmul bituminos, umed și negru, îl purtăm pe tălpi în birouri și-apoi ne fălim că locuim la oraș. Cât plătim „întreținerea”, când avem restanțe, când mergem la reexaminări. Încerc măcar să vorbesc românește. Mi-am strivit azi plămânii de pat, traducând în minte, din franceză, traumatismul nașterii d-lui Cioran.

Nu cunosc cât e ceasul, nici nu vreau să aflu. Mă voi lăsa îndată neliniștit de alungirea umbrelor după-amiezii.

Nici n-am văzut drumul până acasă. De supărare. Un strop de rătăcire.

Aseară, tremurând (frig? emoție?), la o fugă prin oraș. Aceeași nepricepere a mea de a fi în lume. Ginul, muzica și discuțiile cu ton ridicat (zgomot) m-au mai îmblânzit. Belesc ochii ca o vită smulsă din ambientul ei obișnuit. Teniși, ciorapi întinși ca nebunii pe pulpe, cocuri și alte sofisticate frizuri franjurate. Tinerimea superficială, dar tonică la vedere. Vecinătatea stimulantă a acestor tineri în curs de maturizare, trântiți pe fotoliile clubului, cu picioarele atârnând în locuri și-n posturi nefirești, dar amețitoare pentru asceți ca mine. Și poziția mea corectă, deși sunt îmbrăcat asemeni lor și mă simt ca de vârsta lor. Rigiditatea, stângăcia mea.

De aici, nu văd decât cerul.

___________

*Paul Eluard

Muntele lui Mann

Continuăm cu Muntele vrăjit al lui Th. Mann.

Notarea cu minuțiozitate a oricărui detaliu neînsemnat devine, pe nesimțite, metodă favorită de inducere a așteptării tensionate (fraza asta aș fi putut s-o folosesc de toacă, la Înviere, atât e de lemnoasă). „Ceva urmează să se petreacă. Ceva grav, ceva serios.” Dar nu se întâmplă nimic! Se petrec zilele, cu ritualul lor monoton de sanatoriu. Cura de odihnă, curele de ordine, de program ordonat. Cât să nu fie dat prea mult răgaz visării sau lamentației; autocompătimirii.

Timpul, drămuit rațional de aroganta minte umană; timpul - înghesuit în deschiderea acelor de ceasornic, grupat apoi în douăsprezece luni ordonate.

„Descriem întâmplări cotidiene; dar cotidianul devine ciudat atunci când înflorește pe un teren ciudat.”

Suntem noi prea obișnuiți ca detaliile colectate cu pedanterie de autor să-și capete, la un moment dat, un rost, un deznodământ. Le percepem ca pe ropotele unor tobe ce anunță o curiozitate de bâlci sau un eveniment înfiorător. O execuție, de exemplu. Un salt mortal.

Amânând mereu acest așteptat deznodământ, notațiile detailiste sfârșesc prin a lăbărța realitatea, înzestrând-o cu un „sens” absurd, ca într-o stare febrilă.

Dar poate că asta și-a propus Mann: să recompună realitatea distorsionată a omului febril. Să pătrundă în mintea peste măsură de harnică a acestuia; cea care, cu dezinvoltură, amestecă în devălmășie acuta, acurata percepție a ambientului cu halucinațiile sau cu amintiri pe care le credea demult clasate, îngropate.

Într-o bună zi, Hans Castorp constată, cu groaza-n suflet, că nu-i mai creștea temperatura! Umilința îndurată de el atunci când colega sa de sanatoriu, doamna Chauchat, îl măsoară cu o curiozitate rece din priviri, din cap până-n ghetele sale cele galbene, îi mai neutralizase din zbuciumul interior. Îl mai readusese pentru o vreme în simțiri. Temperatura înaltă, în închipuirea lui, îl apropia de felul de a fi și de a simți al iubitei sale secrete. Îi certifica boala. Îndepărta spectrul imposturii, dar și pe cel și al nedoritei vindecări.

Îndrăgostitul care șterpelește (confiscă numai pentru el) mici evenimente, trucuri menite să-l aducă aproape de iubita sa tainică.

”starea sufletească în care se găsea era însoțită de obicei de nevoia de a se destăinui cuiva, de a-și deschide cugetul dintr-o oarbă preocupare de sine însuși și, în același timp, dintr-o dorință de-a umple lumea cu esența ființei lui (...).”

Frapantă este la Thomas Mann pudoarea-i iritantă (ipocrită) față-n față cu amorul trupesc și lipsa totală de pudoare în fața morții -  pe care o descrie luxuriant, cu indecență, până-n pragul scabrosului, nelăsând mai nimic pe dinafară.

Memoriile unui antisemit (Gregor von Rezzori)

O carte copioasă - Memoriile unui antisemit (Gregor von Rezzori), un tânăr protagonist din cale afară de enervant, pentru că-i foarte credibil (auto)portretizat și ne seamănă, întâlnit în plin calvar al maturizării, al ruperii dureroase de educația teutonă, întru obediență, primită în familie; o traducere muncită de Catrinel Pleșu - o gurmandă, foarte bună traducere, atât de bună încât provoacă o satisfacție aparte, fidelă soață a lecturii propriu-zise. Iar lectura curge asezonată cu un melanj de aversiune, dezgust și curiozitate nesățioasă.

A fost odată povestea unui aristocrat austriac (dar și: român, italian, grec, bavarez etc, un mittel-european tipic), pe vremea când era de neconceput să iubești, să te iubești cu un evreu, o evreică, să intri într-o relație umană atât de directă cu un evreu. Mai degrabă treceau drept acceptabile social alte "perversiuni", ca fetișismul și sodomia.

Evreul, oricât de bine educat, îmbrăcat și integrat în societatea est-europeană, deranja, provoca o nestăpânită indignare, dacă nu binevoia să afișeze umilința specifică străbunilor săi etern prigoniți. În schimb, oamenii locului, oricât de imbecili, infectați de orientalism, mincinoși și de neam prost ar fi fost, nu supărau pe nimeni, nu în aceeași măsură. Ca și când prostia, supușenia ipocrită, mămăligeala neaoșă, românească, ar fi oricând de preferat (mai puțin scandaloase) ambiției, poftei de instruire și succesului economic evreiești. Cu evreii, românii au avut în sfârșit ocazia să demonstreze, pe o întindere temporală extrem de redusă, că pot încerca și ei să intre în pielea Stăpânului. N-au avut prea ades ocazia asta în istorie.

Sigur că, în răstimpul în care noi, românii, ședeam și (ne prefăceam că) meditam, cu bărbia proptită-n bâtă, evreii, armenii, macedonenii și alte seminții aciuate pe aici se școleau, munceau, tranzacționau și agoniseau avere. Acționau. Era mai important pentru români să fie lăsați să băltească în nostalgia integrării în absolut nimic, compunând și interpretând la frunză de salcâm poeme pastorale ce, de fapt, cosmetizau folcloric lenea cronică, fatalismul nereflexiv ca simptom al acesteia, imposibilitatea de a ieși din rutina unui tradiționalism, greșit înțeles, ce ne împietrește (de atunci și până azi). N-ar fi nimic în neregulă cu trândăvia de n-ar veni la pachet cu pofta la bunul altuia.

Ca pe urmă, în acest cuibar, să eclozeze ideologii caraghioase, fascisme de opincă, care propovăduiau creștinismul mitic, dacocentrismul, o fantasmagorică puritate morală înnăscută a românului dintotdeauna, și minciunile despre pacifismul și ospitalitatea, pasămite, atât de caracteristice nouă. Popoarele istoricește mici, în lipsă acută de prezent, nu-și pot reprima, la strâmtoare, recursul la zdrențuitele lor episoade glorioase, numărabile pe degete, răspunzând cu manifeste și sloganuri colorate, țipete indignate și poeme, în locul luptei - în împrejurările când sunt călcate pe cap de adevăratele Puteri.

În zilele noastre, cei mai bogați cetățeni din top 500 sunt preponderent români din tată în fiu. Conducătorii pe care ni-i alegem, de asemenea. Cei mai nerușinați hoți ai avutului țării, dovediți și cunoscuți de toată suflarea, sunt de sânge românesc! Însă scormonind puțin forumurile septice de pe site-urile ziarelor veți afla ce bine înrădăcinată & vânoasă e și acum credința că tot evreii sunt răspunzători pentru toate relele (ghinioane geografice, nedreptățiri diplomatice, înapoiere) câte ni se întâmplă...

Omul fără însușiri

Onorată Tanță, de bună voie m-am prezentat dinaintea înălțimii voastre pentru a mărturisi că mă fac vinovat de o infinită vină, după cum se va vedea în cele ce urmează. Mărturisesc că am început să-l citesc pe domnul, actualmente absent, Robert Musil - Omul fără însușiri, din pur snobism. Nu vreau să par acum țâfnos sau să încerc prin vreun vicleșug oratoric a obține îndulcirea pedepsei pe care cu umilință o aștept să cadă nemilos asupra mea, izvorând din întotdeauna imparțiala judecată a înălțimii voastre. Însă mi-a fost dat să văd că snobismul chiar este uneori de ajutor în a ne apropia, a le da cep și a duce la bun sfârșit unele cărți, altfel, imposibile. Cărți atât de grele încât le-am putea folosi cel mult în sezonul rece drept pietre pentru muratul verzei. Snobismul, puterea de neînfrânt a imitației, teama de gura țoapelor literare, a rafinaților cunoscători de beletristică, defecanții de Litere în general, sunt de natură a ne pricopsi cu pleașca unor lecturi esențiale, pe care le-am fi trecut, în alte împrejurări, înspăimântați, cu vederea. 

Multe n-am citi noi. Noroc cu vigilența acelor inse & inși cu prea multe însușiri, bine situați cultural, răsuflând greu și la răstimpuri îndelungate în aerul rarefiat din mediile scriitoricești în care-și poartă aurita existență, și care, chiar și atunci când merg la magazinul din colț în scopul lumesc de a-și reface rezervele de hârtie igienică, o cer vânzătoarei prin mijlocirea perifrazelor baroce sau, din contră, a elipselor minimaliste, iar, dacă dispun de ceva mai mult timp și de-un taburet neșchiop, pot chiar face parada unui stil eseistic fără cusur pe subiectul: cum să ne ștergem cu mătase la fund din trei mișcări.

C.S./Mai 2012

Din păcate, de la o sută douăzeci de pagini încolo (traducere Mircea Ivănescu; curată traducere, deși o groază de la modul într-însa, deh, poate că omul avea o slabă încredere în puterea adverbelor de mod românești neînsoțite de locuțiuni), snobismul singur nu mi-a mai fost, recunosc, onorată Tanță, de nu știu ce ajutor.

Așa am ajuns de mi-am dat seama, prin propriu-mi efort de astă dată, că pe Robert Musil nu trebuie să-l citești neapărat descoperit, stând de-a-n picioarelea, costumat la frac și gâtuit de-un papion alb-negru. Secretul e să nu-l iei în serios nici măcar în cele mai aride și filosofice pasaje ale romanului. Să te lași lunecând liber pe mâzga neostenit caustică ce lubrifiază cap-coadă monumentala-i lucrare. Omul fără însușiri ar trebui citită și, mai ales, recitită ca într-un fel de joacă. Cu-o minte de copil (firește, de copil învățat) care nu și-a pierdut abilitatea de a se juca, de a fi și neserios, pus pe năzbâtii, degeaba îți rulezi ochii, Tanțo! Mi-a pierit schuldbewusstseinul.

Goodbye, Columbus

M-am îmbătat cu Philip Roth într-un weekend. În tren spre casă, fără muzică. Numai eu și cartea, și mirosul de descompunere din vagonul demult casabil. Cât îl îndrăgesc pe Roth! Sunt ca rupt din el, mă scrie, scrie cărțile pe care le-aș fi scris eu, cu vocea pe care o ascund eu de mic în mine, vocea indignării, a intoleranței, a lucidității maxime, a inapetenței pentru minciuna de sine. Scrisul firesc, demitizant, senzualitatea rece care anunță mai mereu eșecuri sonore, drame. Goodbye, Columbus - am citit înfometat, cu ochiul lipit de pagină, până la durere.

Belle du Seigneur

Unde Domnul nu este însuși Dumnezeu din ceruri, ci stăpânul cât se poate de terestru al inimii ei, iubitul cel chipeș: înalt, smead, cameleonic, fruct copt, bine poziționat social - evreu de viță veche.

C.S./Timișoara 2012

Ariane este prima infidelă din literatură care, inexplicabil, nu mă face gelos, ci empatic, ba mai mult: solidar! Infidelele lui Proust, ale Zeruyei Shalev, sociopatele lui P. Roth şi W. Styron, voluptoasele femei împlinite ale Melaniei Mazzucco sau cele otrăvite cu literatură ieftină ale lui Flaubert și Tolstoi - toate m-au făcut să sufăr deznădăjduit pentru pasiunile lor extraconjugale: mereu (și) cu alții, niciodată (numai) cu mine. Pe mine ori pe nimeni altul - așa se punea problema! Și dacă, totuși, nu și nu pe mine, ci pe altul, atunci să te fi ținut morală inflamată, cugetări scandalizate de inspirație creștină, cele zece porunci scoase în soare & suflate de praf, virtuoasă oroare, grețuri, purgative, vărsături.

Ariane a ales o dată greșit, prea tânără: din slăbiciune, din recunoștință, din neputința de a spune nu, așa cum aleg atâtea femei, fără să iubească de fapt, asaltate îndărătnic și astfel epuizate de curtea asiduă a unor bărbați neînvățați cu renunțarea, cu înfrângerea. A doua oară alege dramatic, dar conștient, consimte să fie sedusă cu mijloace savante, privindu-și sfios amantul în ochi și, prin fereastra ochilor, în suflet. Şi văzând acolo ceea ce-şi închipuie ea că vede.

Opusul radical al blajinului și ipocritului soț - împlătoșat și făcut aproape invizibil de micile manii burgheze - un bărbat, Altul, o cucerește pe Ariane prin franchețe misogină, prin disprețul lui zgomotos față de ritualurile prostești de curtare. De care, fără teamă că se contrazice, pretendentul se folosește din plin, cu scârbă și talent... Conversație aleasă, schimb de cadouri și de amabilități, vizite pudice, mese luate împreună, săruturi caste depuse pe dosul palmei, toaletări maniacale, aparențe salvate, baletul falselor bune intenții menite să sfârșească toate în pat, implacabil, topite într-o pastă neomogenă cu parfum tare de sex, în patul unde-și dă duhul lustrul de civilizație, în același pat în care educația își probează stadiul epidermic: cor de gemete despuiate, suspine neomenești, atingeri obscene, grohăieli și țipete lubrice.

Baletul social de mai înainte, metamorfozat într-un dans modern în doi, abstract, cu izbituri și plescăieli, susținute de îndemnuri monosilabice rostite sacadat. Totuși, extremismul acesta opiniatru, verismul lui amoros, spiritul lui dizolvant specific evreiesc sunt departe de-a face din amant un iubit mai puțin tandru...

Zăpezile de altădată

Nici una din suferinţele copilăriei mele n-a fost atât de chinuitoare ca intensitatea sfâşietoare a acestei iubiri care pretindea mereu de la mine ceva ce nu eram în stare să ofer. Ceea ce pretindea mama era mai mult decât intenţia mea de a fi un copil bine educat, de a creşte şi a prospera sub îngrijirea ei. Simţeam că aştepta de la mine să întruchipez ceva ce nu se limita să fie doar un clişeu al fiului reuşit, perfect educat, care-şi iubea mama în mod necondiţionat. În concepţia ei, ar fi trebuit să reprezint ceva ce îi lipsea ei însăşi. Eram o unealtă, o armă în mâna ei, o armă împotriva pustiului din ea - poate presimţirea nebuloasă a destinului ei, a cărui stringenţă nu voia s-o accepte.

Fie şi numai pentru a da peste fragmente ca acesta de mai sus, rămâne o imensă plăcere - secretă & vinovată (dar și o plăcere incomodantă, ținând seama de amintirile din copilăria proprie, unele încă febrile, pe care în mod cert vi le va trezi fiecăruia) - a-l citi pe bucovineanul Gregor von Rezzori în Zăpezile de altădată. Titlul original - Blumen im Schnee, mult mai frumos decât opţiunea oarecum facilă a editorului; o altă mură-n gură, să nu lase loc de echivoc, pesemne.

Traducerea din limba germană (foarte inspirată, caldă, izbutind să reconstituie întru totul nostalgia bănuită a scrisului original): Sanda Munteanu. Genul acela de traducere care nu permite să simțim că citim o traducere... Carte minunată, apărută la editura Humanitas, anul trecut. Încă o dată e dovedit - cu toate că eu n-aveam nevoie - că există volume de memorii ce întrec calitativ ficțiunile aparținând unor nume răsunătoare ale literaturii universale.

Citită dintr-o suflare!

citiţi-l pe Henry James

Dacă vreodată vă veţi regăsi imobilizat din nou într-o „criză” de cititor, cinci cărţi începute şi (pe cale de a fi) abandonate pe noptieră, altele reînghesuite cu nejustificat regret în rafturi, şi inima pradă ghimpilor vinovăţiei, şi semnele părăsite amăgitor între pagini, ca pentru o altă dată - uitaţi totul, citiţi-l pe Henry James! Orice din H. James, căci nu am dat peste nici o operă prost alcătuită de-a acestui autor excepțional. Începeți chiar de astăzi cu Washington Square, de exemplu.

Cărți și gusturi

www.humanitas.ro

„Mi-am dat seama că pisicile nu se gândesc la nimic. Au creierul gol. Nu sunt misterioase, cum crede lumea. Adevărul e că sunt izolate de propria prostie”. Vai, Zițo, ce opiniune tranchante despre bietele și nevătămătoarele anemale! Se vede treaba că Humanitas o fi trimes la tipar culegerea asta de nuvele când coana Denisa Comănescu, înfocată iubitoare de pisici, o fi fost plecată în vreun concediu de binemeritată hodină. (Carlos Fuentes - O companie neliniștitoare)

Iată un bărbat care învață cu adevărat să privească (meseria lui implicând păstrarea fluidității discursului narativ în procesul editării peliculelor cinematografice - dar pot reformula asta, pentru a-i da un înțeles mai puțin idiot) abia atunci când dă peste silueta noii sale vecine în rama ferestrei de vis-à-vis. Viața lui privată (ca și ocupația sa profesională) era definită de a privi. A potrivi din priviri. A trăi din privit! În timpul liber, mergea ades la teatru. („Îndrăgostitul de teatru” din Fereastra lui C. Fuentes)

Pe măsură ce înaintăm în volum, nuvelele capătă și dânsele un plus de consistență. Se fac mai profunde, mai romanești. Zice că: „Toate ferestrele conacului erau ca niște ochi desfrânați înfipți într-un cap cuprins de neliniște”. Sau: „Cuvintele ei dezlânate, aproape ininteligibile, mi-au produs un soi de scârbă, ca și cum o parte uitată ori necunoscută din mine le-ar fi înțeles, dar nu și persoana mea actuală.” Casele-închisori; întâlnirile din fotografii - o părticică din universul lui Fuentes, autor care se declară conștient că: „O carte perfectă ar fi ilizibilă. N-ar înțelege-o, pesemne, decât Dumnezeu.”

***

Adolf Eichmann - nazistul lăudăros. Birocratul desăvârșit, cu conștiința asomată de obsesia germanică a respectării procedurilor funcționărești, a legii în esență, oricât de criminal ar fi conținutul acesteia. În ochii cuiva care ar fi deschis, să zicem, televizorul în timpul unui interviu cu el, A.E. ar fi putut lesne să treacă drept un fel de experimentat și chiar bonom tour operator pentru evreii europeni. Eichmann susținea că împărtășește „ideile generoase ale sionismului” și că visul lui era, de fapt, să înlesnească emigrarea tuturor cetățenilor germani de origine iudaică către un stat al lor. Citind până la capăt amănunțita dare de seamă a jurnalistei Hannah Arendt - Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalității răului realizăm înghețați și cu un anumit sentiment al neputinței că Obersturmbannführer-ul nu a înțeles nimic din propria-i condamnare la moarte.

„Das ist aber ein sehr unerfreuliches Buch” - părerea lui Eichmann despre Lolita lui Nabokov. O carte mai degrabă supărătoare...

Blecher, simplu

Am citit Blecher (Inimi cicatrizate) cu maximă evlavie, pentru că fusesem pregătit de toți comentatorii care l-au citit înaintea mea că Blecher este, fără tăgadă, „un scriitor genial”. Legenda îl învăluie mieros, ca pe M. Caragiale (alt supralicitat), până aproape de sufocare. Deosebirea (dintre legendă și realitate) e că Blecher mi-a părut, ca și M. Sebastian, un scriitor pe deplin e u r o p e a n (ah, acești excepționali scriitori români, evreii)! Nimic mahalagesc, nimic rrromânesc, nimic bovaric - scriitură pură, la nivel înalt. Traductibilă în orice limbă, așadar: universală. Nu ascund că am fost mândru să descopăr asta. Un Munte vrăjit, la mare. „Berck e altceva decât un oraș de bolnavi. E o otravă foarte subtilă. Intră de-a dreptul în sânge. Cine a trăit aici nu-și găsește locul nicăieri în lume.”

Emanuel, un binecuvântat de Dumnezeu, pasămite (de-ar fi să ne luăm după înțelesul numelui), suferă de tuberculoză osoasă la vertebre. Oasele i se împuținează încet, i se topesc sub carnea trupului viu și dornic.

Madame Julien Sorel

E ora unu noaptea, dansez viclean cu Stendhal, Le Rouge et le Noir, care tocmai a prins din nou viteză, după baletul lent al saloanelor și al scrisorilor bine frazate, ce nu spun mai nimic, dar te fac lesne să leșini. Julien se salvează, în momente de strâmtoare, recitând comod din clasici. Până la un punct, parvine cu ușurință și crește vertiginos în ochii tuturor, bazându-se pe memoria sa impecabilă de latinist autodidact și de cititor de romanțe strict interzise viitorilor prelați. 

Stendhal (pe numele său, Marie-Henri Beyle)

Și ceva ce mi-a amintit, a câta oară?, de primele mele luni de blogăreală, contactul dur cu aristocrăcănații de blog, indivizi și individe cu morgă ridicol de serioasă, cu riduri precoce, de nu râdeau dânșii decât la citate din Proust sau, firește, din Mateiu Caragiale, ça me faisait chier: -„Sa physionomie, noble et vide, annonçait des idées convenables et rares: l'idéal de l'homme aimable, l'horreur de l'imprévu et de la plaisanterie, beaucoup de gravité.” 

M-am îmbătat criță cu franceza aleasă în care-i dichisit romanul. Nu se mai fabrică așa ceva  în ziua de azi! Am trecut peste zâmbete interioare condescendente și peste lungimile, afectările și exaltările de neînțeles pentru omul p(r)ost-modern, scăldându-mă ca un prunc în covată în franceza lui Stendhal. Mi-am astupat urechile, apăsând mâinile pe pavilioane, pân-am auzit pe cineva, un glas străin, citindu-mi baritonal povestea absurdă a tânărului Sorel. Primul străin francez. Puțin cam idiot el, un săvănțel idiot, și mai sentimental (mai labil?) decât anti-eroul lui Camus, dar, în linii mari și groase... Julien e primul străin.

„Je vois en toi quelque chose qui offense le vulgaire.”

„C'est à coups de mépris public qu'un mari tue sa femme au XIXe siècle; c'est en lui fermant tous les salons.”

Mathilde e cea care-l seduce pe Julien, și nu invers: într-o seară, iat-o strângându-i cu putere brațul în grădină! Ce cutezanță, ce scandal! „Lui serrer le bras au jardin, un soir, quelle horreur! comme si elle n'avait pas eu cent moyens moins indecents de lui faire connaître qu'elle le distinguait”

Dacă Madame Bovary e Gustave Flaubert, atunci fie-ne permis: și Julien Sorel al lui Stendhal e Mme Bovary. Eroul făcut din cărți, a cărui unică faptă de glorie (și de arme!) e împușcarea fostei amante. Ani de zile visase și se pregătise să devină al doilea Napoleon Bonaparte. Slava lui fu aceea de a se fi văzut condamnat și executat din pricina unui atentat eșuat asupra unei femei măritate. (În) Julien Sorel este (ceva din) Emma Bovary, cu aproape 30 de ani înainte. Am mai scris asta? Așa stând lucrurile, e nevoie să ne întrebăm cine e Gustave Flaubert?! Și cum se numea Stendhal înainte de pseudonim?

Cred că, dincolo de numărătoarea matinală a ridurilor, vârsta psihică mi se poate măsura și în funcție de antipatia sinceră, fără ezitări, pe care Julien mi-a stârnit-o, cu ideile lui revoluționare cu tot, cu napoleonismul lui idolatru. Ipocrizia lui, cu nimic mai tolerabilă decât aceea a aristocrației (pe care o detesta). Acum cincisprezece ani, aș fi umblat și eu în mâini în urma unui Bonaparte. În prezent - între timp, punându-mi la oarece punct și lecturile din istorie, dar, mai ales, îmbătrânind - îl văd pe împăratul gol așa cum e: caporalul-împărat,  instalat pe tronul unui rege martir, un uzurpator de geniu, care a irosit floarea masculină a Franței de dragul unui război-cu-lumea, ambiție personală, pierdut din start. Dar antipatia de care vorbesc e și simptomul unei lecturi atente, implicate, și efectul unei cărți bine scrise.

Degete

Toată povestea Lolitei este spusă, de fapt, de picioarele ei! În film, să ne înţelegem. Picioarele. Încă umede, netede, curate - la început. Murdare de noroi, contemplate de ea cu prefăcută părere de rău - la sfârşit. Sfârşitul nu este Lolita-cea-casnică, aflată în strâmtoare financiară, ci Lolita întorcându-se din pădure cu labele picioarelor ei de treisprezece ani pline de noroi. Sigur, şi Lolita cea cu rujul roşu întins mult dincolo de conturul natural al gurii. Lolita cea cu gura pângărită.

Mă cufund transpirând în poveştile cleioase, urbane, ale lui Juan Carlos Onetti. (Aş servi prânzul într-un cutare somptuos restaurant art-nouveau din centrul Oradei). Înţeleg că urbea lui Onetti este cu totul o născocire. Are asta vreo legătură cu faptul că personajele sale-s atât de echivoce?

Literatură cu parfum de tango.

Dr. Kien. Ocupaţiunea: "proprietar de bibliotecă" (Orbirea - Elias Canetti). Un donquijote al cărţilor însufleţite, pricopsit pe lângă el cu un sancho cu o larg recunoscută faimă de tâlhar. Tot ce are înfăţişare de carte prinde viaţă şi conştiinţă proprie. Toate cărţile-s păscute de primejdii nebănuite. Focul, murdăria, tratamentul inadecvat.

Canetti, Onetti, Ceronetti.

C.S./Budapesta/2011

Despre primul, chiar nu pot spune de ce naţie este: evreu din Bulgaria, trecut şi poposit oareşicât prin Viena, prin Germania, Anglia. Odihneşte în Elveţia. Scriitor de limbă germană. Orbirea sa este un roman halucinant despre halucinaţie şi halucinaţi. Fraze scurte, la limita prostiei celei mai groase - pentru că acolo se situează majoritatea personajelor. Deliruri verbale, realitate transfigurată de minţi egolatre, de oameni smintiţi - inteligenţi sau, pur şi simplu, nătărăi. Foarte dificilă, mâloasă, acaparantă, lectura!

Ceronetti - Tăcerea trupului. Un italian riguros. Un scandalagiu al stilului (admirat de Cioran, nu degeaba...). Un poet al biologicului. Am citit cartea sa de aforisme şi minieseuri, oscilând între acord şi oripilare. Acolo unde oripilarea nu se îngână cu dezacordul, ci cu nerostitul, cu tabu-ul, cu făţărnicia.

Onetti - Viaţă scurtă. Literatura tango. Nu cunosc înţelesurile ascunse ale tango-ului (să mă documentez!), dar scrisul lui Onetti pare similar paşilor acestui dans - cunoscut de toată lumea, performat de puţini. Un conflict mocnit, transpus în ritual. Un pas înainte, doi înapoi. Nu învinge nimeni. Nu oamenii-s câştigători, orişicât. Replicile personajelor, cele rostite (e necesar de subliniat asta), sunt dublate de gândurile lor, concurate de acestea în timp real, trădate - aş spune. Dialogul semnificativ se produce în minte. Între minţi, nemijlocit de rostire.

"În comedia jovialităţii lui Lagos - râde şi vorbeşte iar cu strigăte - există mereu un muşchi facial care nu funcţionează exact ori care nu se mişcă la vreme, care proclamă că nimic nu-i atât de decrepit ca această reprezentaţie a hazului, bucuria de a trăi a - o! - iresponsabilei clipe de maturitate." (J.C. Onetti).

Kaputt

Dintre toate neamurile vizitate, caracterizate (sau, să spun, caricaturizate?), compătimite, dispreţuite sau admirate în deloc neinteresantul Kaputt - roman-reportaj scris de Curzio MALAPARTE şi dat tiparului în 1943 - era oarecum predictibil că românii vor ieşi cei mai şifonaţi. Secole de-a rândul, călătorii străini care au reuşit să penetreze sălbăticia ce ne izola de restul Europei au notat şi propagat pe căi livreşti mărturii despre români, despre obiceiurile şi apucăturile lor (bune şi proaste), despre realităţile politice etc, turnate cam după acelaşi calapod. Nu prea ades măgulitoare aceste mărturii... Şi nu mereu oneste. Totuşi, în cazul în care voiajorii nu se inspirau unii de la alţii, unitatea lor de păreri (nefavorabile), "culese" de-a lungul mai multor secole, ar trebui să ne cam pună pe gânduri.

Am, de pildă, o puternică îndoială că în Iaşiul anului 1941 localnicii arătau şi se comportau aşa cum creionează crudul şi simţitoriul Malaparte. În realitate, mai mult de jumătate din populaţia Iaşiului era de-o profund urbanizată origine evreiască (minoritate cu ale cărei tribulaţiuni autorul, pe bună dreptate, empatizează). Pe vremea aceea, spre deosebire de ce se întâmplă astăzi, nu baş oricine ajungea şi se stabilea direct în inima târgului. Urbea moldavă era chiar un loc cât se poate de modern şi respectabil, în plin avânt economic (curând curmat de trecerea frontului) la acea dată*! Da, credibil sau nu, până şi-n anii războiului de-al doilea, România ciuntită era un paradox de relativă prosperitate! Degeaba, însă: oamenii păroşi, figuri primitive cu dinţii stricaţi, ucigători de evrei; femeile - slute, cu mustaţă, dar, pare-se, având un jenesaisquoi dezirabil, constituie tot ce a întâlnit reporterul italian mai bun în capitala nedeclarată a Moldaviei.


Asta în timp ce vajnicele femei-soldat sovietice sunt zugrăvite ca nişte cosânzene-cu-o-ţâţă ale războiului, şi ruşii, în genere - cu sufletul lor mare, împovărat de grija salvării lumii, ah, ce mai oameni! Şi cum au izbăvit ei Europa, şi cu ce preţ!, din mâinile germanilor nazişti! Plecăciune lor, sfinţi în viaţă - nimic despre Katyn!? Martiri dezinteresaţi! Îngeri neprihăniţi. Din milă au cotropit, violat, stors de resurse tot ce au prins în cale. Nu ei, ci tata şi mama, bunicul şi bunica au scos la mezat jumătate de Europă în deplin acord cu "fiara" hitleristă. Nu ei, ci membrii familiei mele, tale, sale au stat cu mâinile în sân, neutri nevoie mare, până când germanii le-au bătut în geam, la Stalingrad - atât de tare îi durea cot de suferinţa a trei sferturi de continent!


Şi, uite-aşa, vine Malaparte să-mi spună mie cum i-a înfruntat el pe nazişti folosindu-se de sarcasmu-i necruţător - în timpul festinurilor copioase la care participa, fireşte, cu greaţa aferentă, cot la cot cu ştabii Reich-ului. Ce mai vorbă-ncoace şi-ncolo, era cât pe ce să scurteze durata războiului - cu insinuările lui "spiritual-contestatare", de salon proustian - mai ceva decât "întoarcerea armelor" din august '44!


Atât şi nimic altceva despre Curzio Malaparte - Kaputt. Deocamdată. Eugen Uricaru, traducătorul şi postfaţatorul, mă sfătuieşte în van să citesc cartea fără ură şi părtinire. Nu atât caricaturizarea grosolană a compatrioţilor noştri m-a înfuriat, nici nu mi-a trezit vreo demult uitată rămăşiţă de patriotism retrospectiv, cât sanctificarea arogantă a subomului rus şi a industriei sovietice, a progresului ei neîntrecut şi înduioşător, nu-i aşa?, până la lacrimi. Înălbirea grijulie a intenţiilor expansioniste ale URSS. Învelirea lor atentă, vomitivă, în ţiplă de martiriu. Dacă ăştia-s martirii fondatori ai secolului XX, atunci eu-s Sf Augustin repogorât. Şi, iertat să fiu, ştiu că nu-s!
__________________
*(către finalul romanului, Malaparte execută, în schimb, o frescă obositor de amănunţită, altoită oarecum forţat pe "economia" cărţii şi foarte indulgent-simpatetică, a Neapolelui, situat, cred - ca respectabilitate, mult înapoia Iaşiului, până-n zilele noastre!)

Anticamera secolului XX

N-aveți impresia – privind înapoi fără mânie înspre literatura acelei epoci – că secolul al XIX-lea a fost unul al funcționarilor? Mai răsăriți, mai obidiți, tineri sau de vârstă mijlocie, unii nevricoși și de-o sensibilă inteligență, alții – mediocri și furioși; unii – cuminți, în curs de ratare, alții – patetici și iubăreți, cu toții își închipuie a deține secretul schimbării radicale a lumii în care trăiesc, atâta doar că nici unuia nu-i ajunge o viață de om pentru a-și și îndeplini „mărețele idealuri”: din cele generoase, revoluționare sau, dimpotrivă, mai mărunte, de dimensiuni personale. Cu toate că vorbim despre o epocă în care burghezo-moșierimea înflorea sălbatic (burghezia se aristocrățea, îmbogățindu-se, iar nobilimea, ca să supraviețuiască, se îmburghezea), oarecarele liberalism economic era dublat, ca să nu spun sufocat, de un fioros aparat de stat, de o birocrație care înghițea aiurea bugete astronomice, numai dacă ne gândim la salariile făcătorilor de nimic.

Slujbașul de stat al Regatului Suediei semăna izbitor (metehne, apucături, calități) cu omologul său austro-ungar, dar și cu confratele țarist. Într-adevăr, era puțin mai neserios, mai superficial, mai tributar rămășițelor eticii protestante, mai solar suedezul, dar… În ăst timp, austro-ungarul era, pur și simplu, un evreu înnegurat, în căutarea unei identități, și care mai târziu se va numi dl. K.; iar rusul, nighilist convins, tocmai îl citise pe Nietzsche, însă, în particular, mai cultiva, totuși, relații cordiale cu Diavolul, care i se înfățișa în clipe de răs-cruce.


Arvid Falk este un tânăr funcționar, mult spus asesor, bine școlit, cu un viitor care-i promitea o ascensiune sigură în breasla din care făcea parte: Colegiul pentru plata lefurilor funcționarilor… Colegiu a cărui activitate se rezuma la a clasa chitanțele cronologic și alfabetic și a le trimite apoi la legătorie. Nimeni nu se prezenta la muncă înaintea orei 1 a după-amiezii, iar arhivarul, de pildă, pentru că nu se mai arătase la birou cam 5 ani de zile, primea salariul acasă, fiindu-i, firește, rușine să se mai înființeze printre colegi după o asemenea perioadă de lipsă. În ciuda acestui ofertant dolce far niente, sau tocmai din acest motiv, realizându-și impostura, în raport cu studiile și aspirațiile sale, Falk hotărăște să părăsească țâța bugetului de stat pentru a deveni scriitor.

Și cum altminteri ai putea deveni scriitor (chiar și-n zilele noastre), dacă nu tocindu-ți turul pantalonilor și tocându-ți puținii bani, o oarecare perioadă, prin cafenele, cabarete, cenacluri și prin saloane cu zvâc creator. Acum circa o sută treizeci de ani, pare-se, muzele se arătau, orișicât, mai zgârcite cu artiștii bine ghiftuiți. Ca să ajungă un scriitor, un aspirant mai avea și opțiunea de a slugări pe lângă un cunoscut magnat de presă, dl. Smith (se supranumise așa din admirație pentru tot ce era american…), făcând pe negrul, pe ghost writer-ul, redactând advertoriale la comandă, pe teme date, conform intereselor zilei. În schimbul acestei munci de hamal, literatul în devenire se alegea cu „un nume” și cu cronici excepționale în oficiosul magnatului. Smith avea faima că putea ”să facă” un scriitor în douăsprezece luni. Falk era, deci, lansat!

Educația primită acasă fabricase din Falk un timid. Întodeauna se temea că ar putea face rău. Fusese crescut înghesuit între pilonii înalți, teribili, strivitori, numiți: drept, cinstit, sincer, adevărat. Cu vremea, văzuse în aceste principii niște judecători fără îndurare care-l scoteau în mod repetat culpabil (de ceva, de orice). În momentul când îl cunoaștem, Arvid Falk „nu simțea nici remușcări, nici regrete pentru viața irosită, ci pur și simplu disperarea că va trebui să moară sufetește încă de tânăr, înainte de a fi realizat ceva, disperarea că va fi aruncat (…) ca vreascurile în foc”. Aceste trăsături, anacronice în raport cu „cerințele vremii”, nu puteau decât să se aștearnă de-a curmezișul visurilor sale creatoare, făcând din el o victimă predestinată spolierii, rătăcirii în forma fără fond care caracteriza așa-zisa „viață literară” ce-și avea nucleul în clubul Salonul roșu.

În fine, cartea nu e pierdere de vreme, iar dacă aș fi întrebat în ce stil (literar) își scrie August Strindberg Salonul roșu, aș exclama, dezlipindu-mă pe negândite de limbajul canonic: într-unul extrem de sarcastic! Ceea ce conferă o nebănuită prospețime romanului (altfel, un roman „de cameră”, cu resturi vizibile de tabieturi dramaturgice în construcția sa) este chiar acest sarcasm neobosit. Un freamăt de ironie metalică străbate întreaga carte – râsul începutului unui final exuberant de secol. Poate fi realmente respirată în pagini efervescența sfârșitului de secol nouăsprezece. Lumea în schimbare. Înnebunită de moda și obiceiurile mai trecătoare, mai repezi, parcă, decât oricând. Europa se scufunda valsând în veacul al douăzecilea: wein, weib und gesang…

America descoperă Europa

Europa sfârșitului de secol XIX. Pătura socială a nou-îmbogățiților americani – în căutarea prestigiului, dar și a clasei pe care simpla deținere a averii încă nu le-o conferise – își trimitea odraslele pe „vechiul continent” atât la școli cât și în vilegiatură presupus educativă. Puritană într-alt sens, America de Nord pierduse pasul cu eticheta europeană, astfel că nu rareori contactul tinerilor americani cu pretențiile sociale europene se solda cu consecințe ridicole, sau, pe alocuri, tragice. Stă în repetatele intenții artistice ale lui Henry James să surprindă acest impact amuzant-dureros ce însoțea fiecare încercare de (re)descoperire a Europei de către America. Moștenitorii bogați ai Statelor Unite se întorceau cu o stângace pioșenie arheologică pe continentul care le expulzase odinioară strămoșii și, crezându-se aici la adăpost de tiranicul amestec al familiei și-al opiniei publice americane, își aflau iubirile printre ruinele romane.

Contemporanii lui Daisy Miller o percep pe aceasta, în virtutea manierelor sale laxe, a francheței sale naive, ca pe o ființă prost educată, nimerită în plin fin de siècle direct din epoca de piatră. De pildă, astfel o văd mătușile și alte cunoștințe de-ale sofisticatului tânăr domn Winterbourne – naratorul. Iar noi, din mileniul al III-lea, zâmbim condescendent: pentru noi, Daisy este fata zilelor noastre; în ea, admirăm portretul „democratizat” al fetei înstărite din vecini. Purtarea ei în lume, în societatea bătrânei și conservatoarei Europe, nu ne scandalizează câtuși de puțin. A intra în vorbă neîntrebată, cu necunoscuți, poate fi riscant, dar nu este în nici un caz scandalos astăzi. Nici a accepta să te plimbi în văzul lumii, în parc, însoțită de tineri pretendenți, mereu alții, dar neînsoțită de mamă. În 1878, însă, asta sau a dansa toată seara cu un singur partener echivala cu acceptarea unei cereri în căsătorie!


Dacă lui Daisy i-a mai pierit, cu anii, din puterea de a indigna, de a șoca sau măcar de a răni morala cititorului tot mai insensibil al vremii noastre – așa cum s-a întâmplat în anul apariției cărții, când s-au găsit critici care să o considere „o ofensă adusă adolescentei generice americane” – totuși, tinerei frivole îi rămân la îndemână, neatinse, suficiente alte „atuuri”, cât să vrăjească, să ne sucească mințile în continuare, grație condeiului de diamant al incontestabilului Henry James.

Irezistibila magie a istericei

Fiică de nouveau riche din statul New York, posesoarea celei mai bine jucate inconștiențe a flirtului din proza citită de mine până în prezent, Daisy „era un amestec extraordinar de inocență și grosolănie” transoceanică. Alături de doamna Walker, o bună prietenă de-a lui Winterbourne, admiratorul și urmăritorul fascinat al americancei free-spirited, am exclamat și eu, nu o dată, în sinea-mi, dintr-un puseu autodefensiv: „Nu cred că e în toate mințile!” Continuând, totodată, consimțind să mă las atras – și, deopotrivă, contrariat – de naturalețea ei sfidătoare, de dezinvoltura ei de cochetă ingenuă. Pentru că cred în și încerc o teamă superstițioasă față de magia irezistibilă pe care un anumit tip de isterie feminină (dar și masculină, vezi câțiva tirani notorii, intens simpatizați, din istorie) o poate exercita asupra unor suflete de asemenea slabe, șchioape, vulnerabile: isteria histrionică (nu căutați termenul în dicționare, tocmai l-am născocit).

Un cuceritor exces de gestică (deși lipsită de teatralitate!) inadecvată, caracteristic multor forme de isterie, abuzul de familiarități verbale și flirt, de natură să inhibe impetuozitatea masculilor ceva mai rafinați, interiorizați de felul lor sau mai scrupuloși; din contră: pradă lesnicioasă asalturilor pragmaticului „amant latin”, cuceritorilor de profesie; frumusețea și drăgălășenia dublate de o oarecare inteligență a clipei; comportamentul năucitor, ignorant și inocent, ce poate expune până și inima privitorului dezinteresat mușcăturii geloziei. Domnișoara Daisy, complet scăpată de sub controlul încă și mai nesocotitei sale mame, nu-și alimentează originalitatea din vreo presupusă atitudine de frondă față de decrepitudinea moravurilor vechiului continent. Și acest lucru frapează amatorii de clasificări reducționiste, pe diagnosticieni. Am să folosesc un truism: ea este așa cum o citim pentru că nu poate fi altminteri!

Până la deznodământul pe care îl ghicim dramatic, naratorului amorez îi va fi foarte dificil să-și dea seama dacă „toată sfidarea lui Daisy era generată de conștiința inocenței ei sau de faptul că era o tânără de nestăpânit”. Cum presimțim drama? Aș zice că o „desprindem” și din prefăcuta strădanie a alter ego-ului autorului de-a ne face pierduți în meandrele obiectivității sale, ale notațiilor sale voit detașate, amuzat-ironice, puțin distante, de om pățit, sceptic, aproape imun. Deschiderea fenomenală a fetei (ce ne trimite iar și iar, neîncrezători, consternați, să verificăm anul conceperii nuvelei – 1878) față de oricine îi caută compania, ori intriganta ei incapacitate de a roși, de pildă; decorul îmbietor-idilic al munților helvetici, ospitalitatea interesată a Romei; ușurința cvasi-neverosimilă cu care decurg apropierile, conversațiile; portretele de inchizitori creionate celorlalte personaje din „distribuție” – toate acestea și multe alte amănunte, care sigur nu vă vor scăpa observației, induc cu neîntrecută metodă un insuportabil suspense, presimțirea, neliniștea unei inevitabile catastrofe care lovește, literalmente, din senin.

Henry James, bântuindu-și succesorii

Henry James este (nu un, ci chiar) Gustave Flaubert al Americii de Nord! Ați întâlnit adeseori seria clișeică, de lemn, menită a omorî curiozitatea: „deschizător de drumuri”, „precursor”, „pionierul romanului modern” etc – atribuită ambilor și știți, probabil, ce a însemnat Flaubert pentru literele franceze și pentru istoria literaturii universale. S-o scriem pe șleau, că doar e o axiomă: nimic n-a mai fost la fel, stil și/sau conținut, după Flaubert!

Adâncit în lectură, ochiul nostru, deși supus obiceiurilor grăbite ale zilelor în care trăim, îl sesizează pe James într-o cu totul altă lumină decât aceea, strâmtă și ingrată, de scriitor al epocii sale, fie el și „părinte al modernismului literar”. Citindu-i nuvelele, am realizat că m-ar fi putut păcăli ușor – cu compoziția sa obiectivă, realistă și perfecționist-miezoasă, asupra căreia trecerea a o sută patruzeci de ani și a mii de pagini de beletristică n-a lăsat urme – de n-aș fi avut informații asupra anilor între care a trăit și a creat. Americanul H. James poate fi considerat, ca să revin la salvatoarele clișee, un „precursor”, o răscruce a narațiunii moderne, dar rămâne și un veșnic contemporan, un concurent cât se poate de viu, viclean și redutabil al propriilor „succesori”. Daisy Miller a lui încă mai frânge inimi!

Iubitor și reprezentant declarat al unei forme mai lungi a prozei… scurte, Henry James depozitează în scrisul lui germenii artei narative a unor scriitori afirmați în secolul XX, ca: Julien Green, Aldous Huxley sau Philip Roth. Amestecul ireproșabil de bine dozată erudiție, dry mock, simplitate, realism, prospețime și vigoare cu un enorm talent de povestitor. Consider relevantă – pentru a reda impresia pe care mi-a produs-o proza scriitorului american – prima reacție pe care am avut-o, isprăvind volumul acesta de nuvele: am scris imediat celei mai bune prietene pe care o am în UK, cu rugămintea înfocată să-mi facă rost de cât mai mult H. James în original. Iar, ca să fiu și radical: a gusta opera jamesiană ar putea fi chiar un criteriu după care ați avea șansa să reevaluați sensibilitățile literare ale grupului dvs de prieteni. Numai spiritele înguste ar avea nătângul tupeu să o respingă ca perimată.

JULIEN GREEN - Leviathan

Între a fi şi a părea

Julien Green izbuteşte în al său Leviathan o colecţie memorabilă de portrete (sau măşti groteşti) – în sfânta tradiţie stilistică franţuzească. Însemnarea de faţă nu se doreşte a fi altceva decât modestul meu omagiu adus autorului în cinstea orelor de încântare petrecute cu cartea sa în mână.

Romanul scriitorului francez pune în scenă într-însul un adevărat conflict al măştilor (un brutal concurs de portretistică), care, la rându-i, camuflează impudic mai adâncul război al caracterelor. Confruntarea dintre être (a fi) şi paraître (a părea). Purtând în sine calitatea de adevăr, être stă ascuns mai mereu în dosul unei vizibile faţade – paraître. Carnea şi spiritul îşi dispută întâietatea asupra trupului ca totalitate. Cuvintele (chipuri de împrumut) distorsionează mesajul, ideile, împiedică înţelegerea adevărului. Întreg romanul Leviathan se sprijină pe aceste nepieritoare nelinişti ale lui Green.

Mişcarea, dinamismul zgârcit care condimentează ici-colo această creaţie de suflet a lui Green aduc mai degrabă cu zbaterea neputincioasă, dar sfredelitoare a minţii omeneşti, confruntată cu imobilismul forfotitor al bietului corp – în timpul visului. Gândurile, trăirile spăimoase vin şi trec; trupul, mintea rămân şi suferă. Pentru a alege o formulă mai plastică, neortodoxă: oamenii lui J. Green nu-şi pot evada din cap decât ieşindu-şi din minţi! Realitatea exterioară este pentru dânşii un detaliu minor, lesne de nesocotit, în calea emoţiilor imediate, gâtuite, dar nu ucise de indestructibilele cutume ale vieţii burgheze.

L’homme qui venait d’ailleurs

Leviathan este romanul neputinţei de a comunica. Toată intriga i se bizuie pe situaţii generate de informarea trunchiată sau părtinitoare, zvonistică, de malentendu-uri de cea mai pură esenţă camusiană sau de false supoziţii, care implică îndrăgostiri smintite. Adevărul despre care pomeneam mai sus e bine camuflat, otrăvit, de cuvinte şi fapte – de regulă incredibil de decepţionante, atunci când personajele le comit în incerta lor tentativă de a-şi exterioriza emoţiile (asocialul, timidul Paul înţelege să-şi manifeste, în cele din urmă, cu o insolită brutalitate „iubirea” faţă de inadecvata-i aleasă a inimii).

Subiect: deznădăjduit fără leac, noul sosit, străinul- mânat de o putere care nu vine dinlăuntrul lui (e o forţă străină, tot aşa cum el rămâne un veşnic venetic marginalizat în localitatea aceea de provincie, ţap ispăşitor la mâna localnicilor) – transferă şi ucide în trupul celei mai dezirabile (şi vicioase) fete din oraş nestăvilitele, impurele, condamnabilele patimi care-l subjugă pe el însuşi, pervertindu-i omenia. Desprinderea aceasta de sine, în-străinarea, îl ţine la fereală, mai apoi, de calvarul obişnuit al remuşcărilor. Crima sa nu poartă în sine vreo petiţie socială sau ideologică. Mobilul fărădelegii nu are a face cu un făţiş protest bazat pe un mesaj antiburghez; el stabileşte, totuşi, legătura în sens de complicitate involuntară, subterană, între pulsiunile acestui proscris, Paul Guéret, şi dorinţa de revanşă a femeilor ”traduse” de bărbaţii lor, contra cost, cu dezirabila jună disponibilă a burgului. Revanşa contagiază în acest fel şi tărâmul vârstei: decrepitudine prematură vs. tinereţe obraznică.

Paul Guéret, l’homme qui venait d’ailleurs, este un om al obsesiilor vulcanice, trăite în deplină muţenie. Iubirea lui beteagă o molipseşte şi pe sărmana uşuratică – Angèle, care, înfometată de dragoste, e gata să i se dăruiască, pentru că de la vârsta de şaisprezece ani (îşi aminteşte ea) a trăit mereu în disperarea de a se face plăcută. Nu mai rămâne nimic pur, nimic idealizat în această iubire, odată mărturisită, odată primită. Angèle îl iubeşte pe Paul, pur şi simplu, pentru că el o iubeşte pe ea. Mai vicios de-atât nici că se poate.

Lecţie de stil

Nu mă voi aşeza să transcriu aici jumătate de volum (cam atât, dacă nu mai mult, ocupă portretistica în romanul citat). Ţin să fac nişte spicuiri, doar. Nu neapărat cele mai inspirate. Cu voluptate consemnez, înainte de orice, imensa contribuţie traductorială a regretatului Modest Morariu (pe care am remarcat-o, de curând, şi în cazul Jurnalului lui Jules Renard, dar şi la citirea fragmentelor de Jurnal greenian, selectate şi tălmăcite de acelaşi M.M. şi reeditate de Humanitas). Dl. Morariu este ceea ce am putea numi un tradauctor. Reputatul tălmaci şi exeget al operei prolificului diarist – J.G. este autorul a 18 volume de jurnal, scrise de-a lungul a 70 de ani – pare să fi avut la degetul mic gramatica, topica, sintaxa şi, în primul rând, spiritul francezei, calitate dublată şi de o devotată şi nedisimulată capacitate de identificare cu autorul tradus.

”Stând cocoţată pe tronul ei, doamnei Londe îi venea mai la îndemână să surâdă, să descoase, şi, dacă era cu putinţă, să seducă. Manierele sale erau mieroase şi voit nobile, împărţea vorbe goale ca o regină şi dădea restul cu un aer de mare generozitate. Toate aceste liberalităţi făţarnice nu dădeau greş aproape niciodată, instinctul călăuzind-o admirabil pe această femeie mistuită de dorinţa de a fi pe placul tuturor numai pentru a afla cât mai multe.

Aşa îşi astâmpăra doamna Londe setea neîndurătoare a curiozităţii ce o devora veşnic. N-ar fi putut concepe să trăiască printre nişte necunoscuţi. La început vedea în fiecare nou venit un duşman care trebuia răpus şi stăpânit, fapt ce-i provoca o emoţie chinuitoare şi voluptoasă în acelaşi timp, comparabilă doar cu nerăbdarea dragostei. Îşi domina clienţii printr-o cunoaştere amănunţită a vieţii lor mărunte de zi cu zi. Pasiunea ei amplifica totul. Acolo unde o curiozitate mai anemică ar fi descoperit numai oase, ea se înfrupta ca la un ospăţ regesc.”

Şi nişte pilde de ”răsturnări” stilistice de mare preţ:

”În spatele ei, amurgul lumina stins fereastra şi ea nu mai clintea, nu mai vorbea; privirile întunecate iscodeau în stânga şi-n dreapta; enormă şi sclipitoare în teaca-i de serj lucios, crupa împietrită a doamnei Londe părea să înjure ultimele raze ale zilei."

"Îi era greu să-l vadă; i-ar fi fost şi mai greu să se lipsească de prezenţa lui. Ardea să-l întrebe într-o zi despre viaţa lui, să afle: el cum procedează pentru a-şi rata viitorul."

Foto: Emil Cadoo

Cur@Constituţional!

Preşedintele care (ne) joacă

Mă întreb: să fie, oare, chiar atât de greu să deschizi ochii, să-ţi recuperezi onestitatea şi să-l vezi pe preşedintele Băsescu exact aşa cum este? Ce însuşiri speciale îţi trebuie pentru a-i detecta apetitul pentru scandal şi circ ieftin (scump pentru viitorul incert al ţării!)? Câtă inteligenţă trebuie să deţii în stoc pentru a-i sancţiona prompt nepotrivita familiaritate cu toată lumea, plăcerea de a se freca de masse, spre spaima SPP-ului! Sau ce viitor ai îndrăzni să speri că ai, ca om politic, dacă accepţi să te aliezi cu el, aşteptând apoi, de pe o zi pe alta, să te „tune” în stilu-i caracteristic, folosindu-te de ţap ispăşitor pentru toate eşecurile guvernării, ca să iasă el perfect înălbit în pragul alegerilor!?

Conform Constituţiei, preşedintele României are atribuţii extrem de simbolice – amănunt ignorat de populaţia avidă de mână forte. El nu dispune, ci doar se consultă şi transmite mesaje. Practic, nu poate întreprinde mai nimic de capul său. Orice demers mai important pentru ţară la care s-ar putea înhăma trebuie să treacă mai întâi de aprobarea Parlamentului. Tratatele internaţionale sunt întocmite şi negociate de Guvern, preşedintele doar le propune spre ratificare tot Parlamentului (singurul for care poate cu adevărat să le respingă!). Preşedintelui „îi vine apa la moară” doar în caz de conflict armat cu alt stat, situaţie în care preia efectiv conducerea armatei. Mai poate institui starea de urgenţă sau de asediu, dar, din nou, nu fără consultarea prealabilă a forului legislativ.

În rest, rolul lui este cam acela al unui figurant, o sărmană umbră a fastului care înconjura instituţia prezidenţială în perioada totalitară. Conferă decoraţii şi titluri, acordă grade de general, amiral şi mareşal, numeşte anumiţi funcţionari publici şi acordă graţierea individuală. Dacă la toate acestea mai adăugăm şi prezidarea CSAT (organism care nu prea are de lucru, fiind, în mare, o formalitate), avem tabloul complet al job-ului prezidenţial.

În schimb, articolul 102, alineatul 1 spune aşa: „Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice”. Deci, e clar care putere a statului rules the business?

Şi atunci, de continuăm să investim atâta pasiune în această poziţie politică rămasă de faţadă? De ce credem că rezolvarea problemelor noastre ar putea fi la îndemâna unui singur individ, fie acela şi şeful statului? În prezent, această onorabilă poziţie este ocupată de un personaj „popular”, căruia în numele „reprezentativităţii” şi al votului direct, care l-a trimis acolo unde se află, i se conferă indulgenţă deosebită. Intelectuali de marcă (H.R. Patapievici şi Mircea Mihăieş) au luat o poziţie patrupedă în EVZ din ultima săptămână, sărind slugarnic, umoral şi precar argumentat (pentru nivelul lor) în apărarea lui Traian Băsescu.

H.R. Patapievici afirmă că „T.B. e cel mai bun preşedinte pe care l-a avut România” până acum, ignorând intenţionat două aspecte deloc neglijabile: 1. România a fost condusă până la el doar 3 (trei) preşedinţi. 2. Între un pseudo-comunist analfabet şi gângav, un politruc bun stăpânitor al limbajului de lemn şi un profesoraş ajuns în vârf cumva malgre soi, e normal ca Băsescu să iasă în evidenţă cu mesajul său penetrant, curajos, dar fără finalizare, bun de impresionat fraierii. Ar fi ca şi cum un individ perfect valid ar fi desemnat ca având cea mai bună ureche muzicală într-o şcoală de surdo-muţi.

Mircea Mihăieş (http://evz.ro/article.php?artid=289831), nu se lasă mai prejos şi consideră fără ocolişuri, fără dubii (ce scriam eu mai sus?) că principalul atu al actualului preşedinte este „sprijinul popular”. Deci, toate celelalte trăsături mai puţin onorante ale omului pălesc, trebuind ignorate. Nu te pui cu „sprijinul popular”. Lasă că o să-l vedem pe Mihăieş ce va spune când se va confrunta cu „sprijinul popular” pe care de-alde Becali îl va avea la viitoarele alegeri. Poporul a dovedit în repetate rânduri că e prost. Până în 2004, i-a oferit lui Iliescu şi partidului său trei mandate. Respectăm şi înghiţim întocmai voinţa lui?

Chiar aşa, e obligatoriu să rămânem tăcuţi în faţa aberaţiilor democraţiei, care graţie „uneltei” sale de bază – scrutinul universal - e în măsură să aducă pe prima scenă politică a naţiei tot felul de creaturi „simpatice”, specialiste în figuraţie, în „jocul” de glezne la marginea terenului?! Vom înceta vreodată să mai fim atât de iubitori de stat paternal? Ne va veni vreodată mintea cea de pe urmă pentru a cere ca preşedintele să fie desemnat de Parlament? Să nu mai dorim „figuri”, „personalităţi”, „băieţi deştepţi”, „populari”. Ci ADMINISTRATORI capabili şi discreţi. Pentru că mi-am pus în final aceste întrebări, voi fi, probabil, taxat drept visător. Dacă nu mi le puneam (ca vag semn al unei speranţe), primeam aceeaşi veşnică etichetă de pesimist.

Monophila Turnatogaster

De sute de ani, probabil, circulă o falsă dilemă populară, care naşte următoarea întrebare: ce atrage musca în primul rând, mierea sau căcatul? Varianta aprobată calitativ de mine e aceea cu mierea. La început, insecta noastră omniprezentă se lasă mai uşor sedusă de miere: un produs 100% natural, cu nenumărate efecte farmaco-terapeutice, gust de flori, parfum aşijderea. Numai că musca e muscă, nu o duci multă vreme la biserică. Şi, astfel, vine o zi în care mierea nu-i mai este îndestulătoare. Mereu aceleaşi flori, acelaşi polen, ba se mai alege şi cu câte-o alergie de sezon la acesta din urmă. Gustul mierii devine tern, banal, monoton, egal.

Şi atunci, opţiunea următoare care alta poate fi dacă nu căcatul? Gust mereu surprinzător, niciodată la fel, compoziţie diversă, E-uri şi chimicale din belşug, mirodenii rămase nedigerate, culori care depăşesc puterea de imaginaţie a oricui, forme suprarealiste, care frizează artisticul, prezenţa opţională a viermilor. Nici nu se compară! O delicatesă.

Acestea fiind luate în considerare, ne e mai uşor de închipuit de ce Mona şi-a luat zborul de la borcanul auriu cu miere şi, făcând poate cel mai frumos looping din viaţa ei de înaripată, a aterizat taman pe buza cărnoasă a latrinei. Câţi dintre voi, ca (proaspeţi sau nu) absolvenţi de studii superioare, nu v-aţi lăsa cu bucurie înrolaţi ca agenţi sub acoperire, dacă un serviciu secret v-ar face această ofertă? Entuziasmul, vârsta tânără, o justificată dorinţă de a sări peste anumite etape şi de a trăi permanent cu adrenalina în guşă şi cu impresia „utilităţii faţă de patrie”, dar şi banul, sunt, în mintea exaltată a muştei, tot atâtea argumente suficiente în favoarea alegerii ei coprofilice.

Se încadrează sau nu Mona Muscă la categoria premiantă de „poliţie politică” nu importă. Importă faptul că a colaborat evident, dovedit şi recunoscut cu Securitatea (din punct de vedere moral şi politic, un gest mizerabil), iar la intrarea în Parlament ea a depus, ca şi ceilalţi aleşi, o declaraţie, pe proprie răspundere, că nu a făcut poliţie politică. Odată găsite notele ei informative, acestea o încadrează automat pe autoarea lor în două prevederi de lege: una care stipulează că persoanele care au colaborat cu Securitatea nu mai pot face parte din Parlamentul României, după deconspirare, şi alta care incriminează falsul în declaraţii.

În acelaşi ton afectat-făţarnic, pe care l-a adoptat încă de la primele acuzaţii (vă mai amintiţi că avusese iniţial un lapsus privitor la semnarea respectivelor note), doamna profesoară continuă să dea declaraţii isterice cum că se doreşte eliminarea ei din viaţa politică. Nimic mai adevărat! Da, acest lucru se doreşte, tocmai pentru că nu mai are ce căuta acolo. Că a fost rezultatul unei vendete politice scoaterea dosarului ei la iveală, chiar nu mai contează; important este că adevărul a ieşit, printr-o cale sau alta, la suprafaţă. Figura ei mi-e mai odioasă decât cea a lui Ceauşescu. Profa de la filologie a fost una dintre noi, un om „simplu”, despre care colegii săi nu ştiau că îi transformă în fiecare după-amiază în personaje de raport, ca să se ferească de ea. După Revoluţie a pozat fără preget în ultim reper moral, în înger radios al civismului şi în apărător al celor suferinzi. Devenise o campioană a rostirilor simpatice, deşi goale de conţinut. Să fi fost altcineva, Ion Iliescu, Năstase, Meleşcanu, nu aş fi cunoscut acelaşi şoc, aceeaşi ireparabilă dezamăgire.

Decizia Curţii de Apel este definitivă şi irevocabilă. În schimb, oprobriul public se lasă şi astăzi aşteptat, bineînţeles, degeaba. Hai că pe Muscă o uităm, trece, dar cum poţi să treci cu vederea lipsa de discernământ a unui întreg popor!? Opţiunile românilor sunt mereu alunecoase. În urma deconspirării deputatei, sondajele au indicat prompt o creştere în ceea ce o priveşte. Dacă omul le e simpatic, în van îi pui sub reflector murdăriile, românii îl vor iubi şi mai abitir. E destul să-l simtă de-al lor, să le ştie vorbi limba. Orice normă morală se dizolvă în faţa acestei solidarităţi întru neseriozitate şi ipocrizie.