Cărți și gusturi

www.humanitas.ro

„Mi-am dat seama că pisicile nu se gândesc la nimic. Au creierul gol. Nu sunt misterioase, cum crede lumea. Adevărul e că sunt izolate de propria prostie”. Vai, Zițo, ce opiniune tranchante despre bietele și nevătămătoarele anemale! Se vede treaba că Humanitas o fi trimes la tipar culegerea asta de nuvele când coana Denisa Comănescu, înfocată iubitoare de pisici, o fi fost plecată în vreun concediu de binemeritată hodină. (Carlos Fuentes - O companie neliniștitoare)

Iată un bărbat care învață cu adevărat să privească (meseria lui implicând păstrarea fluidității discursului narativ în procesul editării peliculelor cinematografice - dar pot reformula asta, pentru a-i da un înțeles mai puțin idiot) abia atunci când dă peste silueta noii sale vecine în rama ferestrei de vis-à-vis. Viața lui privată (ca și ocupația sa profesională) era definită de a privi. A potrivi din priviri. A trăi din privit! În timpul liber, mergea ades la teatru. („Îndrăgostitul de teatru” din Fereastra lui C. Fuentes)

Pe măsură ce înaintăm în volum, nuvelele capătă și dânsele un plus de consistență. Se fac mai profunde, mai romanești. Zice că: „Toate ferestrele conacului erau ca niște ochi desfrânați înfipți într-un cap cuprins de neliniște”. Sau: „Cuvintele ei dezlânate, aproape ininteligibile, mi-au produs un soi de scârbă, ca și cum o parte uitată ori necunoscută din mine le-ar fi înțeles, dar nu și persoana mea actuală.” Casele-închisori; întâlnirile din fotografii - o părticică din universul lui Fuentes, autor care se declară conștient că: „O carte perfectă ar fi ilizibilă. N-ar înțelege-o, pesemne, decât Dumnezeu.”

***

Adolf Eichmann - nazistul lăudăros. Birocratul desăvârșit, cu conștiința asomată de obsesia germanică a respectării procedurilor funcționărești, a legii în esență, oricât de criminal ar fi conținutul acesteia. În ochii cuiva care ar fi deschis, să zicem, televizorul în timpul unui interviu cu el, A.E. ar fi putut lesne să treacă drept un fel de experimentat și chiar bonom tour operator pentru evreii europeni. Eichmann susținea că împărtășește „ideile generoase ale sionismului” și că visul lui era, de fapt, să înlesnească emigrarea tuturor cetățenilor germani de origine iudaică către un stat al lor. Citind până la capăt amănunțita dare de seamă a jurnalistei Hannah Arendt - Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalității răului realizăm înghețați și cu un anumit sentiment al neputinței că Obersturmbannführer-ul nu a înțeles nimic din propria-i condamnare la moarte.

„Das ist aber ein sehr unerfreuliches Buch” - părerea lui Eichmann despre Lolita lui Nabokov. O carte mai degrabă supărătoare...

Mizeria

N-am izbutit și, ca să fiu cinstit, nici măcar nu mi-am propus, până în ziua de azi, să depășesc nivelul (sau „faza”) „cronicii” impresioniste la cărțile pe care m-am apucat să le recomand, răzleț, lumii cititoare. Cel mai adesea, n-am practicat mai mult decât o conștientă „reducere a esteticului la dimensiuni personale și tangibile”*. Scopul mai mult sau mai puțin tainic e mereu același: să ne înfruptăm cât mai mulți din firimiturile lecturilor mele voluntare, îndreptându-ne către lucrările de literatură aflate la îndemâna noastră, dar ocolite pe nedrept. Ce mi-am propus și acum este doar să atrag atenția asupra romanului Mizeria, scris de polonezul Wojciech Kuczok (Polirom). 

Satisfacția spirituală e garantată, povestirea curge lin, amar, ironic, fără poticneli, deși „se tratează” despre umplerea haznalei familiale (cu dejecții de felul terorii domestice, erorilor pedagogice iremediabile, complexelor apartenenței de clasă etc) pe care o casă mic-burgheză din Silezia polonă nu o mai poate, la un moment dat, refula (recicla, canaliza) la subsol, prăbușindu-se erodată din interior de erupția sa lichidă, sufocată în duhoarea sa cât ai zice: final.

O casă mare, cu etajele șubrede ale fiecărei generații rămase despuiate în structura „de rezistență”, o casă care, totodată, nu e și un cămin, nu e resimțită ca un acasă. Este, în schimb, orice altceva: o povară sisifică împinsă fără țintă, o umbră purtată pretutindeni, alterând tihna, o piedică în calea devenirii (alimentând atâtea auto-sabotări ce au să apară negreșit), o închisoare pentru toți cei care o locuiesc. Casa copilăriei strivite, a viselor neîmplinite, metamorfozate în orori - autoritatea parentală „internalizată”, dar comportându-se ca un corp străin înșurubat strâmb și dureros în personalitatea copilului, adultul de mai târziu.

Citindu-l pe Kuczok, se desprinde, iarăși!, de pe cortex întrebarea: cât anume din ceea ce suntem, odată atingând vârsta matură, este rezultatul unei adevărate „deveniri” personale, o sculptură personală, și cât anume e evaziune, fugă unde-vezi-cu-ochii de fantomele părinților arbitrari, un eu mutilat, angajat într-o neîncetată împotrivire față de copilăria otrăvită de persecuții, neajunsuri, nefericire - încercare disperată, fără capăt, de a depăși, de a uita, de a ne mântui de „blestemul trecutului”** (expresia îi aparține lui W. Kuczok)? Or, dacă ne petrecem întreaga viață fugind fără succes de ceea ce am fost crescuți să fim, mistuindu-ne mereu în tentativa de a risipi umbra aruncată asupră-ne de o familie percepută monstruos, ce ne stăpânește și ne manipulează cu sfori nevăzute, chiar dincolo de dispariția ei, determinându-ne iar și iar reacțiile, felul de a suferi, mai este aceea o viață?

Aveați cumva îndoieli? - autor necunoscut nouă, nume greu de pronunțat, vreo prejudecată față de literatura poloneză, titlu prea puțin lămuritor etc -, eu vă îmbiu cu vorbe simple, fără artificii hermeneutice suplimentare: nu-l ocoliți pe acest scriitor, dacă-l vedeți costumat în roman, așteptând cuminte pe raftul librăriei, poate chiar la secțiunea cu reduceri (9,99 lei), cumpărați sau împrumutați cartea, citiți-o degrabă!
__________________
* M. Zamfir - Imaginea ascunsă. Structura narativă a romanului proustian (Ed. Univers, 1976)
** „Dacă viața este doar o serie de încercări variate de a-ți îndepărta atenția de la blestemul trecutului, atunci o astfel de existență devine pură aparență.” (W.K.)

Blecher, simplu

Am citit Blecher (Inimi cicatrizate) cu maximă evlavie, pentru că fusesem pregătit de toți comentatorii care l-au citit înaintea mea că Blecher este, fără tăgadă, „un scriitor genial”. Legenda îl învăluie mieros, ca pe M. Caragiale (alt supralicitat), până aproape de sufocare. Deosebirea (dintre legendă și realitate) e că Blecher mi-a părut, ca și M. Sebastian, un scriitor pe deplin e u r o p e a n (ah, acești excepționali scriitori români, evreii)! Nimic mahalagesc, nimic rrromânesc, nimic bovaric - scriitură pură, la nivel înalt. Traductibilă în orice limbă, așadar: universală. Nu ascund că am fost mândru să descopăr asta. Un Munte vrăjit, la mare. „Berck e altceva decât un oraș de bolnavi. E o otravă foarte subtilă. Intră de-a dreptul în sânge. Cine a trăit aici nu-și găsește locul nicăieri în lume.”

Emanuel, un binecuvântat de Dumnezeu, pasămite (de-ar fi să ne luăm după înțelesul numelui), suferă de tuberculoză osoasă la vertebre. Oasele i se împuținează încet, i se topesc sub carnea trupului viu și dornic.

Gheorghe Pavese & Cesare Crăciun. Și Kureishi!

Darul lui Gabriel de H. Kureishi. Caldă carte și decentă! Pe final, traducătoarea pasămite s-a plictisit. Traduce literal niște expresii, cum ar fi: „Lasă-mă singur” (când sunt cu toții, toată familia, în bucătărie, discutând la masă) și „perceptiv” (nu știu ca noi să folosim cuvântul ăsta în limba română; mă rog, să fi folosit, că acum, cu fanii tot mai imbecilizați și mai fanatizați ai romglezei...).

Lui Gabriel i se ia - îi este răpit - un frate (geamăn) și i se dă, la schimb, un dar - o oglindă în care să se admire. Gabriel are și darul desenului. Cărbunele de pe colile lui de desen prinde viață. Dintr-un album, G. copiază diverse obiecte, le desenează și le colorează. Obiectele se desprind și cad în realitate.

***

Iată-mă ajuns la acest dialog (închipuit):

  - Gheorghe, el e Cesare Pavese.

  - Cesare, fă cunoștință cu Gheorghe Crăciun.

Dacă aș fi fost Cesare Pavese, aș fi memorat următorul fragment din propriu-mi jurnal (așadar, din Meseria de a trăi) și i l-aș fi recitat cu bunăvoință, la o bere, scriitorului Gheorghe Crăciun, în chip de recenzie-pastilă la Frumoasa fără corp (scriitură care m-a stors cu tenacitate de toate răbdările și m-a istovit mai ceva ca zece romane semnate de Lobo Antunes; ca atare, am abandonat-o cu resentimente, ca pe o durere surdă de dinți), dar și ca posibil „sfat tardiv pentru un nu foarte tânăr romancier”, cu sublinierile mele:

„Trebuie să substitui gustului pentru replica semnificativă și bizară gândirea semnificativă și bizară, nu însă dialogată, ci aprofundată și transformată într-un țesut conjunctiv al povestirii. Primul e realism descriptiv, a doua e construcție. Lasă deoparte personajele care spun lucruri inteligente; lucrurile inteligente trebuie să le știi tu și să le folosești în construirea povestirii.”

Nu știu cum se face, însă respectabilul Gheorghe Crăciun nu mi-a dat defel de înțeles a se fi întâlnit, în timpul vieții, cu acest îndemn pavesian de-un ales bun simț, mai înainte să se fi apucat de conceperea mlaștinei textualiste, prețioasă și fără fund - mișunând de intelectuali profunzi, de la țară!, ciobani inteligenți, telurici, și de țațe enciclopedice, cu niște replici istețe, pfuai, mereu la îndemână, mereu bine plasate - care este Frumoasa fără corp.

Apocalipsa memoriilor I & II

„Krisztián!”, aș fi dorit să strig, în marea-mi surpriză, chiar și numai pentru că-n numele pe care-l purta, pe care nu îndrăzneam să-l pronunț nici măcar la începutul prieteniei noastre, subit întreruptă apoi, astfel că-l rosteam doar în sinea mea, simțeam aceeași distincție fină ce exista în toată ființa lui, inclusiv numele lui exercita asupra mea aceeași atracție puternică și irezistibilă căreia n-aveam curajul să-i cedez sub nici o formă; dacă i-aș fi pronunțat cu glas tare numele ar fi fost de parcă i-aș fi atins trupul gol, astfel că mai degrabă îl ocoleam, așteptam până pornea cu alții spre casă, ca nu cumva s-o iau și eu tot pe drumul acela sau să merg cu el, ba, mai mult, și-n clasă aveam grijă să nu ajung întâmplător în apropierea lui, să nu cumva să am posibilitatea să-i vorbesc sau, în urma unei busculade întâmplătoare, să mă lovesc de el (...)

Din Péter Nádas - proaspăt tipărita în România - Apocalipsa memoriilor (deși în original titlul nu este atât de catastrofic-tabloidizat!, ci, dacă nu mă înșeală puțina maghiară știută, s-ar traduce prin Cartea memoriilor, dragă editură Curtea Veche și dragă doamnă traducătoare Anamaria Pop)

O carte frumoasă, crudă, ca un înșelător & sadic cântec de leagăn. 

Sophie's choice

Lectura la Alegerea Sofiei de William Styron (tradusă în românește de Cristina Jinga, la Adevărul!, ici cu profunzimi delicioase, colo neglijent, ca și cum s-ar fi folosit, în marea-i grabă de a preda la termen, de google translate...; vezi construcții aiuristice, forțate, trecute aproape ad litteram în română, ca: „frumos de inevitabilă”, „prost de nefericit” etc; din păcate, sunt mult mai numeroase).

by C.S./2011

În ciuda acestui amănunt amar - ce devine nespus de supărător, pe măsură ce înaintăm în carte -, în câteva dăți a trebuit chiar să mă opresc din citit, într-atât de gustos este scrisă! Nu, Styron nu era evreu, i-am tot scotocit în biografie, dar împărtășește cu scriitorii acestei prolifice și inepuizabile nații sarcasmul nimicitor, umorul, realismul erotic fără perdea. Încărcătura erotică sufocantă. A trebuit, deci, să iau o pauză, să iau distanță, dându-mă câțiva pași înapoi. Să-mi zâmbesc mulțumit.

***

„Psihanalistul meu zicea că omenirea va fi întotdeauna propriul ei dușman, până când nu învață că fiecare ființă omenească are nevoie, enfin, doar de un futai fantastic.” (W.S. - Alegerea Sofiei, în versiunea editurii Adevărul; pentru cei interesați de o versiune cât mai corectă - eu era cât pe ce să mă aleg cu romanul în original, dar n-a mai fost să fie - e recomandabilă și tălmăcirea făcută pentru editura Art de Virgil Stanciu, 2007)

Madame Julien Sorel

E ora unu noaptea, dansez viclean cu Stendhal, Le Rouge et le Noir, care tocmai a prins din nou viteză, după baletul lent al saloanelor și al scrisorilor bine frazate, ce nu spun mai nimic, dar te fac lesne să leșini. Julien se salvează, în momente de strâmtoare, recitând comod din clasici. Până la un punct, parvine cu ușurință și crește vertiginos în ochii tuturor, bazându-se pe memoria sa impecabilă de latinist autodidact și de cititor de romanțe strict interzise viitorilor prelați. 

Stendhal (pe numele său, Marie-Henri Beyle)

Și ceva ce mi-a amintit, a câta oară?, de primele mele luni de blogăreală, contactul dur cu aristocrăcănații de blog, indivizi și individe cu morgă ridicol de serioasă, cu riduri precoce, de nu râdeau dânșii decât la citate din Proust sau, firește, din Mateiu Caragiale, ça me faisait chier: -„Sa physionomie, noble et vide, annonçait des idées convenables et rares: l'idéal de l'homme aimable, l'horreur de l'imprévu et de la plaisanterie, beaucoup de gravité.” 

M-am îmbătat criță cu franceza aleasă în care-i dichisit romanul. Nu se mai fabrică așa ceva  în ziua de azi! Am trecut peste zâmbete interioare condescendente și peste lungimile, afectările și exaltările de neînțeles pentru omul p(r)ost-modern, scăldându-mă ca un prunc în covată în franceza lui Stendhal. Mi-am astupat urechile, apăsând mâinile pe pavilioane, pân-am auzit pe cineva, un glas străin, citindu-mi baritonal povestea absurdă a tânărului Sorel. Primul străin francez. Puțin cam idiot el, un săvănțel idiot, și mai sentimental (mai labil?) decât anti-eroul lui Camus, dar, în linii mari și groase... Julien e primul străin.

„Je vois en toi quelque chose qui offense le vulgaire.”

„C'est à coups de mépris public qu'un mari tue sa femme au XIXe siècle; c'est en lui fermant tous les salons.”

Mathilde e cea care-l seduce pe Julien, și nu invers: într-o seară, iat-o strângându-i cu putere brațul în grădină! Ce cutezanță, ce scandal! „Lui serrer le bras au jardin, un soir, quelle horreur! comme si elle n'avait pas eu cent moyens moins indecents de lui faire connaître qu'elle le distinguait”

Dacă Madame Bovary e Gustave Flaubert, atunci fie-ne permis: și Julien Sorel al lui Stendhal e Mme Bovary. Eroul făcut din cărți, a cărui unică faptă de glorie (și de arme!) e împușcarea fostei amante. Ani de zile visase și se pregătise să devină al doilea Napoleon Bonaparte. Slava lui fu aceea de a se fi văzut condamnat și executat din pricina unui atentat eșuat asupra unei femei măritate. (În) Julien Sorel este (ceva din) Emma Bovary, cu aproape 30 de ani înainte. Am mai scris asta? Așa stând lucrurile, e nevoie să ne întrebăm cine e Gustave Flaubert?! Și cum se numea Stendhal înainte de pseudonim?

Cred că, dincolo de numărătoarea matinală a ridurilor, vârsta psihică mi se poate măsura și în funcție de antipatia sinceră, fără ezitări, pe care Julien mi-a stârnit-o, cu ideile lui revoluționare cu tot, cu napoleonismul lui idolatru. Ipocrizia lui, cu nimic mai tolerabilă decât aceea a aristocrației (pe care o detesta). Acum cincisprezece ani, aș fi umblat și eu în mâini în urma unui Bonaparte. În prezent - între timp, punându-mi la oarece punct și lecturile din istorie, dar, mai ales, îmbătrânind - îl văd pe împăratul gol așa cum e: caporalul-împărat,  instalat pe tronul unui rege martir, un uzurpator de geniu, care a irosit floarea masculină a Franței de dragul unui război-cu-lumea, ambiție personală, pierdut din start. Dar antipatia de care vorbesc e și simptomul unei lecturi atente, implicate, și efectul unei cărți bine scrise.

Despre Zeruya

C.S./Budapesta/2011

„Purtînd cu ei păcatele părinţilor, o întreagă istorie strămoşească de greşeli şi vină, cei doi soţi sunt şi ei victime ale relaţiei sufocante pe care o întreţin cu ardoare şi naivitate, alunecînd cu atît mai adînc în ură şi resentimente, cu cît legăturile dintre ei devin mai puternice şi mai încurcate.” (M.B. - Soţ şi soţie)

„...din romanele ei nu transpare o tendinţă tezistă, didactică, ea pare doar a observa întunecimi pe care nimeni nu le-ar arăta de bunăvoie. De aceea, este posibil ca din confruntarea cu vreuna din cărţile ei cititorul să iasă cel puţin îngrijorat.” (M.B. - Soţ şi soţie)

DA, cel puțin îngrijorat m-am simțit eu însumi, citind V(iaţa) a(moroasă), una din pricini fiind aceea că episodul orgiei cu cei doi bătrâni dezgustători m-a răvăşit, m-a destabilizat (deși e cu totul irațional, e numai o ficțiune!) pentru tot restul săptămânii imediat următoare lecturii, provocându-mi binecunoscutul val de teorii misogin-conservator-moralizatoare de care, acum, nu mai sunt deloc măgulit!

Prin urmare (iarăşi?) „păcatele părinţilor”, aha! Ca și în V.a. Mai că mi se conturează un soi de cult pesimist al căsniciei dezintegrate observabil la coana Shalev. Nu mă mir că excelează psihologiceşte (intuitiv), cum pomeneai, în scriiturile cu acest subiect.

De transpare vreo „didactică” (ideologie?) la Shalev, aceea e, din nou: „cultul pesimist al căsniciei dezintegrate”. Un soi de apologie aproape senină a dezintegrării maritale fără leac. Ce „salvează” o dată în plus literatura scriitoarei israeliene e tocmai abținerea de la mesajul feminist care (intoxică o parte a literaturii de gen), la o terţă autoare, ar fi dublat în mod sigur intriga propriu-zisă – cale regală către premiul FEMINA.

Dacă facem abstracţie de vârful de sarcină generat în mentalul lectorului de anumite episoade erotice „scandaloase”, într-adevăr, V. a. e cam amăgitoare. Ca și-n realitate, iubirea, în opinia mea.

„Cred că ispăşirea pentru păcatele părinţilor, cu sau fără preferinţa autoarei pentru această temă, este capcana în care putem cădea cu toţii. Cărţile astea au ceva otrăvitor în ele, nu crezi?” (M.B. - 23.11.2009)

Nu aş zice doar capcana, ci destinul în care „cădem”. Păcatele părinţilor au ceva otrăvitor în ele, aşa cum ale noastre îi vor otrăvi pe ai noştri copii. Iar cărţile - ei, da - şi ele inoculează dramul lor de otravă.

Şi e mai bine să ne ferim de sentinţe de genul: „femeile nu înşeală facil…”. Eu cred că am reuşit să mă feresc de aceste sentințe (a se re-vedea în recenzia mea - Viaţa amoroasă). Yaarah însăși nu-şi explică întru totul de ce şi cum a devenit o infidelă. Noi, cititorii (indiferent de sex – eu nu fac mare osebire), din afară cumpănind, putem avea mai lesne acces la adevărul despre sursa deciziilor sau impulsurilor de moment ale lui Yaarah.

Dar, mai ştii, poate e aşa cum se zice: femeile or fi înşelând ca să se exprime sau doar ca să se răzbune, în replică, pe când bărbaţii - „pentru că aşa le vine” din maţe, pentru ei fiind ceva naturel. Ei fiind mai puţin postmoderni, mai primitivi şi mai superficiali. Nu? Ce le mai ştiţi dumneavoastră eufemi(ni)za pe toate…

Degete

Toată povestea Lolitei este spusă, de fapt, de picioarele ei! În film, să ne înţelegem. Picioarele. Încă umede, netede, curate - la început. Murdare de noroi, contemplate de ea cu prefăcută părere de rău - la sfârşit. Sfârşitul nu este Lolita-cea-casnică, aflată în strâmtoare financiară, ci Lolita întorcându-se din pădure cu labele picioarelor ei de treisprezece ani pline de noroi. Sigur, şi Lolita cea cu rujul roşu întins mult dincolo de conturul natural al gurii. Lolita cea cu gura pângărită.

Mă cufund transpirând în poveştile cleioase, urbane, ale lui Juan Carlos Onetti. (Aş servi prânzul într-un cutare somptuos restaurant art-nouveau din centrul Oradei). Înţeleg că urbea lui Onetti este cu totul o născocire. Are asta vreo legătură cu faptul că personajele sale-s atât de echivoce?

Literatură cu parfum de tango.

Dr. Kien. Ocupaţiunea: "proprietar de bibliotecă" (Orbirea - Elias Canetti). Un donquijote al cărţilor însufleţite, pricopsit pe lângă el cu un sancho cu o larg recunoscută faimă de tâlhar. Tot ce are înfăţişare de carte prinde viaţă şi conştiinţă proprie. Toate cărţile-s păscute de primejdii nebănuite. Focul, murdăria, tratamentul inadecvat.

Canetti, Onetti, Ceronetti.

C.S./Budapesta/2011

Despre primul, chiar nu pot spune de ce naţie este: evreu din Bulgaria, trecut şi poposit oareşicât prin Viena, prin Germania, Anglia. Odihneşte în Elveţia. Scriitor de limbă germană. Orbirea sa este un roman halucinant despre halucinaţie şi halucinaţi. Fraze scurte, la limita prostiei celei mai groase - pentru că acolo se situează majoritatea personajelor. Deliruri verbale, realitate transfigurată de minţi egolatre, de oameni smintiţi - inteligenţi sau, pur şi simplu, nătărăi. Foarte dificilă, mâloasă, acaparantă, lectura!

Ceronetti - Tăcerea trupului. Un italian riguros. Un scandalagiu al stilului (admirat de Cioran, nu degeaba...). Un poet al biologicului. Am citit cartea sa de aforisme şi minieseuri, oscilând între acord şi oripilare. Acolo unde oripilarea nu se îngână cu dezacordul, ci cu nerostitul, cu tabu-ul, cu făţărnicia.

Onetti - Viaţă scurtă. Literatura tango. Nu cunosc înţelesurile ascunse ale tango-ului (să mă documentez!), dar scrisul lui Onetti pare similar paşilor acestui dans - cunoscut de toată lumea, performat de puţini. Un conflict mocnit, transpus în ritual. Un pas înainte, doi înapoi. Nu învinge nimeni. Nu oamenii-s câştigători, orişicât. Replicile personajelor, cele rostite (e necesar de subliniat asta), sunt dublate de gândurile lor, concurate de acestea în timp real, trădate - aş spune. Dialogul semnificativ se produce în minte. Între minţi, nemijlocit de rostire.

"În comedia jovialităţii lui Lagos - râde şi vorbeşte iar cu strigăte - există mereu un muşchi facial care nu funcţionează exact ori care nu se mişcă la vreme, care proclamă că nimic nu-i atât de decrepit ca această reprezentaţie a hazului, bucuria de a trăi a - o! - iresponsabilei clipe de maturitate." (J.C. Onetti).

Shalev maxima - Viața amoroasă

Scandal şi non-valoare

Păcat că adulterul sau, mai precis, sexul extraconjugal, explicit enunţat în pagini de roman, nu mai scandalizează ca în vremea apariţiei Doamnei Bovary! Autorii şi-ar fi asigurat o faimă facilă, imediată, la fiecare nouă ieşire pe piaţă, iar cititorii - ocazii nenumărate să-şi dea curs, în privat, plăcerilor interzise (fie că e vorba de compulsii masturbatorii, fie că e automăgulirea perversă, specifică snobilor, de a lectura un creator „scandalos”, la modă). Cu toate acestea, romane erotice, care deplâng rutina vieţii conjugale, prezentând-o ca pe o oroare, o culme a conformismului, romane cu tematică erotică, aşadar, continuă să fie aruncate pe piaţă, într-un ritm obositor. Sexul gerontofil, sexul zoofil, pedofil, homosexual şi sexul solitar bat deja în chip zadarnic la uşa sensibilităţii noastre tocite.

Astfel se petrec lucrurile, în zilele noastre, cu beletristica iconoclastă, în general. Sunt tot mai puţine subiectele sau abordările stilistice prin mijlocirea cărora să mai poată fi stârnit scandalul public - scopul exclusiv al „artiştilor” văduviţi de valoare. S-au scris o mie şi una de cărţi care denigrează creştinismul ori destructurează familia monogamă - e deja enervant de plictisitor. O mie şi una de cărţi, doldora de amănunte necruţătoare, despre crimele nazismului. Ce anume ar mai putea fi de natură să işte azi polemici? Desigur, textele orientate (ficţionalizate sau nu) împotriva integrismului islamic, ideile liberalismului de dreapta, în ansamblul lor, şi un ponei stupid cu zvastică pe crupă.

Romanul unui adulter

Iată, însă, în cele ce urmează, o carte în stare să declanşeze măcar un scandal în decor intim, o judecată privată, o indignare în oglindă, dublate de o pervertită şi stânjenitoare senzaţie de ménage í trois: tu, păcatele tale şi trama cărţii. Clişeul îmi sare salvator în întâmpinare în tentativa de a rezuma specificul volumului Viaţa amoroasă - foarte izbutită lucrare a scriitoarei israeliene de succes, Zeruya Shalev: romanul unui adulter. Autoarea face o adevărată risipă de talent pentru a se cufunda cât mai realist cu putinţă în sinuozităţile procesului, situat în afara conştiinţei, din care se nutreşte foamea confuză de Altul şi de Altceva, cultivată cu maximă grijă în pepiniera unei căsnicii ratate încă din debutul ei.

Se ştie că există o dublă măsură în receptarea socială a adulterului, în funcţie de genul făptaşului: în timp ce bărbatul "calcă-n străchini", lucru privit cu un soi de amuzament complice, femeia, atunci când înşală, preacurveşte, etichetată fiind definitiv, fireşte, ca stricată. La cei 30 de ani ai săi, Yaarah, soţia lui Yoni, se lipeşte cu bună ştiinţă şi cu un fel de disperare de acest apelativ ostracizant, părăsind apele calme şi sălcii ale căsniciei sale desăvârşite şi aruncându-se de-a dreptul în vraja cu termen scurt a ultimelor spasme, încă onorabile, ale unui penis de 60 de ani.

Oricât ar încerca să-şi îndulcească derapajul, înconjurându-l cu o aureolă romantică, drama infidelei lui Shalev are o amploare mult mai îngustă decât cea a flaubertienei Madame Bovary. Spre deosebire de Emma, Yaarah nu este victima captivă, nemilos tratată, a obtuzităţii religiei şi moralei societăţii israeliene, nici a deşartei pofte pentru lux şi risipă. Nu, pe israeliancă nu o ţine nimeni prizonieră sau credincioasă cu de-a sila, nici măcar soţul ei, darmite amantul cel scăpătat. Dimpotrivă, ea vieţuieşte şi are o carieră promiţătoare în sânul unei societăţi liberale, fiind cel mult o ostatică benevolă a propriei foamete de sex (obsesie care, la rându-i, are ca posibil izvor inconştient nevoia de-a dinamita amintirea relaţiei terne, mincinoase dintre părinţii săi).

Soţul o iubeşte necondiţionat, „pentru totdeauna” - după cum i-ar fi cerut chiar ea să promită încă din ajunul căsătoriei lor; nu o neglijează în favoarea profesiei, căminul le e cald şi aproape fericit, deşi pluteşte în atmosfera lui apăsarea provizoratului, a unei încordate aşteptări pentru acel altceva... Nici unul dintre ei nu ştie ce. Prin urmare, nu este întrunit nici unul din argumentele care "justifică" grijuliu infidelitatea - neapărat conjucturală! - a soţiei în puritanele filme de serie B americane. Din contră, o aflăm pe tânăra femeie portretizată de Z. Shalev excedată de atâta bine, de faptul că, acasă, totul este previzibil, aşezat, iar ea cunoaşte pe dinafară tot ritualul familial, nimic nu o mai surprinde.

Oroarea de vid

Golul sufletesc pe care Yaarah îşi doreşte să-l umple - îndesând acolo cu o speranţă febrilă carnea mădularului imprevizibil al unui bărbat de vârsta tatălui ei - este de dată mult mai veche, premaritală. Şi anume, acest vid îşi extrage inconsistenţa din căsătoria îmbâcsită de necazuri, frustrări şi reproşuri reciproce a părinţilor săi. E vocaţia târzie a unei neîmpliniri cu care a crescut, strecurându-i-se în cromozomi. Vina (aruncată de părinţi, în mod neglijent, asupra sa) de a-i fi supravieţuit fratelui, răposat înainte de a fi apucat cineva să-i pronunţe numele. Însă, şi mai abitir, vina de a fi pus subit capăt, venind pe lume, celei dintâi iubiri a mamei sale (la un moment dat, Yaarah chiar mărturiseşte că se simţea fericită, odată revenită în patul prietenului sexagenar al tatălui ei, "ca atunci când reuşeşti să repari trecutul", "ca atunci când îţi împaci părinţii despărţiţi").

Deşi, smulgându-se din captivitatea lecturii, îşi poate oricine lămuri originea post-traumatică a oarbei pasiuni sexuale care o rătăceşte pe infidela Yaarah, m-am surprins condamnând-o cu atât mai acerb şi mai obtuz cu cât simţeam cu o tot mai mare limpezime că nu voi fi în veci unul dintre cei îndreptăţiţi să ridice şi să arunce primii piatra penalizatoare. Şi aici, în miezul acestei senzaţii sfâşietoare (care, în autogara din Arad, era cât pe ce să mă determine să ferfeniţez cartea), de înţelegere subită a nimicniciei omeneşti, de dezacord amestecat cu empatie, senzaţie însămânţată cu o pricepere de agronom în inima celui care-i citeşte romanul, am ghicit că stă valoarea cărţii Zeruyei Shalev.

Shalev edifică romanul la persoana I, în fraze lungi, întrerupte cât mai rar de punct, menite să urmeze cât de fidel posibil fluxul conştiinţei omnisciente - întărind impresia de autenticitate şi ademenind cititorul, făcându-l să lunece, repezit, înspre orgia sălbatică şi contradictorie a simţurilor din miezul intrigii. E o poveste gâfâindă, incomodă, spusă dintr-o suflare şi care imploră din toţi porii ei a fi citită aşa cum e scrisă, fără pauze, cu sufletul la gură.