Henderson, regele ploii

Antipaticul Bellow

Cu prilejul lecturii prolixei scriituri Henderson, regele ploii, se întâmplă pentru a doua oară – după lectura furioasă alocată romanului Ravelstein – să fiu prins în turbionul atracție-respingere față de modul lui Saul Bellow de-a face literatură. Un considerabil potențial de antipatie își doarme somnul de frumusețe în paginile înnobelatului american. Am impresia că, dând curs exuberanței sale epice, nu rareori i se întâmpla să piardă simțul măsurii, al echilibrului dintre fluxul imaginației și simțul realității – în calitatea sa, larg recunoscută și trâmbițată, de romancier de-un crud neorealism.

Cu un start în forță, de-o ironie acră, ostentativă, nu neapărat rafinată, dar de foarte bună calitate, bucată în care satirizează neîndurător obiceiurile neoburgheze ale proaspăt ieșitei din război societăți americane, Henderson… cade apoi într-o destul de patetică (pentru că, aparent, necontrolată) pledoarie pro-instinctualitate, pro întoarcere la origini, la ”naiva puritate inițială”. Ajunși în miezul tramei cărții, ne surprindem căutând, zadarnic, avizi, o oază de umor, din acela savurat la început, care să mai dilueze puțin din impresia de făcătură, de farsă și din stânjeneala cu care realizăm că am parcurs deja 300 de pagini și tot ce-am ”izbândit” a fost să consumăm enorm din timpul liber (de altfel, restrâns) pe care l-am fi putut acorda unei opere cu adevărat semnificative.

Nici o șansă, însă: autorul își ia protagonistul foarte în serios, iar sarcasmul cu care l-a tratat în primele pagini (ale îndestulătoarei vieți burgheze) se ivește, în a doua parte a cărții – cea a evadării în sălbăticie, doar în variantă mult îndulcită și în mod sporadic; am zice: ivoluntar. Nu aș fi avut nimic împotrivă să citesc un roman plin de patos, dacă acest patos ar fi fost judicios distribuit în pagini. Nici nu m-am apropiat de o nouă lucrare a lui S. Bellow cu intenția prejudecată de a mă strica de râs. Dar așa, după ce am gustat o halcă însemnată de umor acid, evreiesc, în prima ei jumătate, mi-a fost sincer greu să iau în serios ”argumentația” stufos construită, și, în opinia mea, căznit satiriza(n)tă, în sprijinul le bon sauvage, din a doua jumătate.

Daniel către Nabucodonosor

Henderson este de profesie… moștenitor sexagenar, o matahală de om bogat (avere de 3 milioane de dolari), aprig veteran de război, ”cam lipsit de noroc”, dar care, de regulă, ”acționează fără să stea pe gânduri”. Se află la a doua căsnicie, nici aceasta din cale afară de reușită. Motto-ul vieții sale, lozinca după care se ghidează în acțiunile sale, mai mult sau mai puțin închegate, este un verset din Biblie, profeția lui Daniel către Nabucodonosor: ”Că tu vei fi alungat dintre oameni și vei locui împreună cu animalele câmpului”. Nu am habar care ar fi interpretarea teologică cea mai apropiată de adevăr a acestor cuvinte cu tâlc din Scriptură, cert este că agitatului nostru bogătan i se năzare să le aplice ad litteram. Mai întâi, va crește porci. Va crește porci din pasiune, din dragoste, nu ca să facă bani. Și mai avea un motiv solid pentru această opțiune: acela de a-și scandaliza neamul (evreiesc). Totuși, va veni o vreme în care a-și vedea de porcii lui nu-i va mai procura suficientă excitație cotidiană cât să-l ajute să-și tranchilizeze spaimele existențiale.

Viața apropiindu-i-se de zenit, neputincios a se mai amăgi în continuare că tihna traiului său lipsit de griji materiale nu seamănă, în fapt, cu o moarte ”pe picioare”, se hotărăște să plece în pustiul Africii. Pornește la drum cu gândul ferm de a rămâne în savană până ce va fi pregătit să întâlnească din nou oameni, însă fără a-i răni, fără a-i duce la disperare – cum îi stătuse în obicei până atunci. O puternică voce interioară, ale cărei intenții, îi erau, inițial, greu inteligibile, începuse de la un timp să-l mâie – ”Vreau, vreau, vreau!” – înspre târzia trebuință a regăsiri de sine (Ichfindung sau Selbstverwirklichung esențializează impecabil limba germană, fără a avea nevoie de peste 400 de pagini ”pilduitoare”).

”(…)lumea îi poate părea ciudată unui copil, dar lui nu-i e frică de ea, cum îi e omului matur. E fermecat de ea. Dar omul matur e în general îngrozit de lume. De ce? Din cauza morții.” Așa că dl. Henderson aranjează să fie ”răpit de necunoscutul vieții” – un truc care, i se pare lui, îi va îndepărta/păcăli moartea. Iată-l, dar, pe fermierul prolific, fost mare iubitor de porci, dansând cu leii sau lăsându-se ”psihanalizat” de o șefă de trib, într-un colț uitat de Africă, pentru a-și demonstra că nu este unul dintre acei morți-vii ”realizați”, care nu fac altceva decât să-și doarmă viața în așteptarea implacabilului sfârșit. Nu se înșală regele Dahfu când îi pune, și el, diagnosticul: ”Unele părți din dumneavoastră sunt înmormântate de atâta timp, că ar putea să fie categorisite drept moarte.”

Prostia americană

Subiectul este generos și – până să ajungem la punctul de maximă tensiune al istorisirii (când, din păcate, totul capătă lungimi nepermise și senzația de încropeală dilentantă devine de neignorat: animism, newage-ism, rousseauism) – chiar captivant! Paginile zboară, realmente, pe nesimțite. Romanul ne absoarbe. Am fost surprins și încântat, la un moment dat, să-l regăsesc până și pe Ion Creangă cel din Prostia omenească în talentul și tehnica narativă ale lui S. Bellow… Ceva nou?

Recomand cartea, sumar prezentată mai sus, doar în virtutea prețului ei actual (onest), amatorilor de Bellow, dar și neinițiaților dornici să citească un soi de Povestea porcului reinventată de un posesorul unui Nobel pentru literatură (mă întreb dacă a fi scris cu duioșie despre semi-sălbatici l-a ”recomandat” apoi pentru lista scurtă a acestui premiu). Personal, dacă aș fi știut ce mă așteaptă în pagini, m-aș fi apucat mai degrabă de Moby Dick. Melville a tratat o ”chestiune” asemănătoare (atâta că ceea ce la Melville e epopee, la Bellow atinge abia dimensiunile unei psihodrame) la standarde neegalate ulterior.

Cozi de șopârlă

Blocada tramvaielor

Ucenicind încă din copilărie – de voie sau de nevoie, dar cu ochii bine deschiși la secretele meseriei – într-un atelier foto care onora nunți sărăcăcioase și botezuri, la numai 20 de ani, David promitea deja să ajungă un mare reporter-fotograf – în căutarea imaginii ”adevărului gol și simplu”, fără încadrări pedante și elaborate. ”Și așa și este, am poza în mână: cu o lumină spectrală dinapoia geamurilor, puțin strâmb și ca o piază rea, tramvaiul vine peste tine cotind pe șine sub o cortină de apă, învăluit ca o aură zbârlită și împrejmuit de mulțimea indiferentă și plouată, o mare de capete care se agită în jurul lui ignorându-l, oameni încovoiați de strășnicia vremii, unii protejându-se cu umbrele, alții cu ziare, cei mai mulți cu nimic. Ai zice că tramvaiul luminat din mijlocul mulțimii este o apariție fantomatică iscată din măruntaiele aversei.”

Se întâmplă ca aceasta să fie fotografia veții lui de artist nesortit de astre. Un instantaneu care capătă neaşteptate valențe de dizidență politică în Spania dictaturii franchiste: un tramvai, circulând fără pasageri prin Barcelona înecată de o ploaie nemiloasă. Suntem în 1951, locuitorii orașului protestau tăcut (dar gata oricând să erupă cu violență), boicotând compania de transport public din pricina scumpirii biletelor de călătorie în plină criză economică.

Înapoi în timp, în urmă cu doar șase ani, întâlnim un David puber, ținându-se numai de măscări, colecționând în neștire cozi de șopârlă – ”leac universal” pentru toate bolile, inclusiv pentru hemoroizii bunului său prieten, Paulino. David – refuzând să mai crească, deși i se tot cere asta, imperios, din toate părțile, jucând timid impostura până și-n privința propriei sexualități. Își alimentează imaginația și nevoia de fantastic, memorând și folosind în mizera sa existenţă replici din cărți, din filme ieftine sau desprinzând cu neegalat talent povești fabuloase din fotografiile (de familie sau tăieturi din reviste) lipite pe pereții casei părintești. David cel efeminat, cârlionțat, scurgându-i-se ochii după rufăria intimă, întinsă la soare pe-o tufă de grozamă de blonda cu piele măslinie: fata din vecini. De nerecunoscut, pe urmă, așa, travestit în straie de fetiță, cu gleznele sale fine și pulpele bronzate, vizitându-și bunica senilă la azil în chip de misterioasă Amanda (o ultimă nălucire a bătrânei, cu puţin înaintea morţii), pentru a-i face un ultim hatâr, dar și pentru a atrage atenția femeii, care se obstina să nu-l învrednicească nici măcar cu o privire, când mergea să vadă de ea, însoțit de maică-sa.

Recuperarea tatălui absent

”- Întotdeauna i-a plăcut să se deghizeze, dacă la asta vă referiți. Și mie-mi plăcea la nebunie când eram tânără”, îl apără mama sa. ”Fiul meu, când va fi mare, va fi artist. Or artiștii, după cum știți, sunt mai altfel decât noi, fac lucruri ciudate.” Până la urmă, am adăuga noi în ”apărarea” incertului plod: de ce alte mijloace îi poate trăsni în cap unui copil să (ab)uzeze pentru a-și suplini (a-și uita?) într-un fel tatăl mereu absent (care nici nu-i dorise venirea pe lume) și pentru a prezerva, anxios, numai pentru sine, dragostea mamei, dacă nu de: inventivitate, spirit ludic (ca să nu zic regres în infantilism), de-o mitomanie de largă inspirație, de impostură sau, la rigoare, de ambiguitatea sexuală?

Juan Marsé lasă depănarea poveștii Cozilor de șopârlă în seama unui copil nenăscut, ”fără prea mare poftă de a-mi croi drum spre sângeroasa splendoare a lumii acesteia.” Din pântecele mamei, ”un fetus foarte flecar” narează chiar și de la distanță, deocamdată plutind iresponsabil în placentă, însă sufletește implicat în desfășurarea evenimentelor, nenumăratele năzbâtii serioase ale fratelui mai mare – David, pendularea lui amețitoare între tangibil și neverosimil. Acesta din urmă, în căutare de modele masculine puternice, dar, în aceeași măsură, setos de originalitate, ”rivalizează” cu trei bărbați care, în momente temporale destul de distincte, își dispută favorurile tinerei, atrăgătoarei și impertinent de roșcatei sale mame.

1. Tatăl, Victor Bartra – un fost militant de antifascist, vânat de poliție, fugar și cam bețiv, care rătăcește prin lumea fantazată de fiul său cu nădragii rupți și cu o fesă rușinos despicată de-un ciob de sticlă, pe când o ștergea de sub nasul sticleților; jalnic erou, vărsându-și “generos curul pentru un viitor mai bun și pentru victoria idealurilor noastre”. 2. Un pilot britanic (posterul lui, la loc de cinste în camera băiatului), refugiat din calea naziștilor – între el și Roșcată, înțelegem, avusese loc un coup de foudre stângaci mascat, dar împărtășit, în scurtul răstimp cât aviatorul fusese găzduit (ascuns) de familia Bartra. 3. Chipeșul polițist – coborât, ai zice, din benzile desenate americane -, însărcinat cu supravegherea casei proscrisului Bartra, cade și el în mrejele, totuși, neîntinse, neintenționate, ale irezistibilei Roșcate.

”Fortis imaginatio generat casum”*

Familia lui David și a nenăscutului său frate locuiește cu chirie în câteva odăițe dintr-o, odinioară, măreață vilă a unui orelist, la periferia Barcelonei. Vila e situată pe buza unui, odinoară, tumultuos torent, care a lăsat în urma lui o râpă ramolită, înfundată cu gunoaie menajere și stârvuri. Capul familiei, odinioară un erou, lipsește de acasă de luni de zile, bănuit a-și fi refăcut altundeva viața de alcoolic și muieratic, așa cum dăduse unele semne încă din timpul vârstei de aur a relației sale cu focoasa-i soție. Spania întreagă e obligată să se hrănească din născociri, din amintirea gloriei sale de… odinioară. Oamenii ei își trăiesc acum pitiți viața.

Fantastica viață interioară a lui David se țese, scurtă, tristă și febrilă, între cele trei ”borne”, aparținând de o realitate imprevizibilă: labirinticul său cămin de împrumut, torentul secat și cinematograful cu filme peticite. Un decor, prin ruina și inconsistența lui, cum nu se putea mai potrivit pentru infinite fabulații. Plăsmuirile minții îndulcesc, vremelnic, penuria și sentimentul apăsător al regresului, umplu himeric stomacul, mint nevoile și fac să pară surmontabile slăbiciunile. Aceasta, însă, câtă vreme injecțiile cu fabulos sunt atent dozate. Altfel, parafrazând un pic ceea ce spune proverbul latin*: o imaginație stăruitoare se poate revărsa în real, alterându-l. Veți vedea în ce mod, în carte.

În cea mai mare parte a romanului Cozi de șopârlă nu vom identifica hotare bine definite între realitate și închipuire. Iar trecerea epică de la una la cealaltă este realizată în stilul marii literaturi. Cartea ar fi putut foarte bine să fi fost ”despre nimic” și tot m-aș fi declarat copleșit de nivelul compoziției, de poezia pură și brutală ce răzbate din unele pagini, de rezonanțele limbii originale, păstrate, parcă, intacte în limba română!

”Nu știu ce fel de însorită îndurare cade peste torent și peste vocile fără trup care răsună aici. În coturile întunecoase ale fostelor vâltori de ape, unele pietroaie acoperite de mușchi par niște sipete. Cu ifosele și vicleșugurile sale de râu, deși nu mai poate arăta altceva decât malurile difuze și albia uscată cine mai știe de când, torentul simulează un vuiet de ape iuți și răgușite, îndărătnicindu-se încă să se manifeste și să care cu ele orice gunoi care tot ar zăcea dosit prin vreun cotlon, orice lucru nelalocul lui, aruncat, disprețuit, nefolositor, precum sângele rebel ce putrezește în curul tatei.”

Spune-mi ceva despre Cuba

Stalin – emigrant în SUA

Din câte am înțeles, Spune-mi ceva despre Cuba a fost, inițial, gândită de Jesús Díaz și de prietenii lui ca un scenariu de film. Bag de seamă că ideea l-a prins într-o asemenea măsură pe scriitor (printre altele, și cineast) încât acesta nu s-a mai putut opri din scris decât atunci când romanul a fost gata.

L-aș imagina ca pe o peliculă blagoslovită cu o distribuție lipsită de celebrități, ci, dimpotrivă, animată de actori anonimi, proaspeți ochiului, capabili să transmită vibrația aceea din spatele paginilor: dor, inadecvare, credulitate, senzualitate; un film-pastel, delicat, circular – un cerc care, însă… nu se închide, mustind de o nostalgie aproape de neînțeles pentru un anglo-saxon educat în rigorile logicii și-n cultul muncii; un film în care protagoniștii să fie ”mutați” de colo-colo pe pânza cinematografică, din vârful pensulei, întocmai unor pete de culoare ale căror profunzimi să fie puse în valoare nu atât de obositoare pagini de introspecție cât de felul cum, de pildă, cade lumina soarelui într-un anumit moment al zilei. Un film în general cețos, imprimat în tonuri pale și subiectiv ca amintirea – în genul îndeobște îndrăgit de mine -, narat din off, cu duioasă ironie, așa cum numai regizorii hispanici știu să conceapă. Povestea unui om bătut de destin cu afecțiune.

Martínez, sau ”vocea din off”, este fiul quadragenar al unui tată spaniol, are mamă cubaneză, este născut și locuiește la Havana și printre multiplele-i metehne se numără aceea că părinții i-au pus prenumele Stalin, după ”tătucul popoarelor”. Nu e singurul dintre plozii familiei tarat cu un nume revoluționar: soră-sa răspundea la imposibilul nume de Stalina, iar frate îi era Lenin… Stalin cere azil politic Statelor Unite. Curat titlu de tabloid! Stalin emigrează în două rânduri în SUA, dar cam fără voia sa! Stalin nu poate abandona cu lejeritate idealul depășit al unei Cube prospere, deși e umilit de înapoierea în care se zbate, el – totuși, absolvent de stomatologie, și nedreptățit și scandalizat zilnic de corupția semenilor. Din fericire, Jesús Díaz nu face apologia mincinosului paradis al Cubei castriste, jinduit din toropeala bibliotecii de toată stânga vest-europeană. El scrie despre dorul de casă al desțelenitului și despre anxietatea indusă lui de stringența adaptării la tumultul tehnicist al Occidentului; despre sentimentul de trădare, care nu apare raportat la politica de stat a patriei, ci la familia lăsată în urmă, pe decrepita insulă totalitară. Trădarea din închipuirea lui Martínez = ”vina nestinsă a exilului”, vina fericirii lui departe de familie (în prezentul romanului, fericirea americană a dentistului era încă în proiect).

Ghidul azilantului în șase pași

”Stalin era prost de bun; sfios și nesigur, incapabil să ia singur o hotărâre. Poate că de aceea, bietul de el, îl lăsase nevasta pentru altul. Cineva trebuia să-l împingă de la spate, să-l ajute să trăiască.” Tocmai de aceea, Yemaya sau cine știe ce altă zeitate uitată a Cubei atee aranjase să-l… ”emigreze” (în ciuda împotrivirii bietului), la o vârstă mijlocie, când viața lui insulară nu mai prevestea nimic deosebit, blazarea prinzându-l binișor în laț. Statele Unite ale Americii, aflate de la câteva lungimi de plută artizanală, erau un tărâm pe care Stalin Martínez se obișnuise să-l urască, manipulat ideologic pe timpul celor trei decenii și jumătate de istovitoare ”revoluție permanentă”, declanșată pe când avea el șase ani. În același timp, tehnica și cărțile tehnologice, filmele americane și muzica îi treziseră față de Țara tuturor posibilităților o ”admirație vecină cu idolatria”. Îndemânatic doar într-un domeniu profesional penibil plătit în țara de origine, inapt să facă bani la negru, din ”bișniță”, cum reușeau tot mai mulți concetățeni ai săi, încornorat de voluptuoasa stripteuză mulatră Idalys (portretizată cu o forță erotică capabilă realmente a o ”scoate” din carte!), antieroul nostru este luat de-a binelea în grijă de propria Soartă, ce pare mai degrabă exasperată de dolce-le și naivul lui far niente.

Șase capitole alerte are cartea, corespunzătoare celor șase zile petrecute de refugiatul nostru de conjunctură pe acoperișul casei fratelui său, Lenin (un nearly American), decojindu-se încet sub soarele nemilos al Floridei, în așteptarea zilei în care ar fi arătat ca un plutaș cubanez ”clasic”, numai bun pentru râvnitul statut de azilant. Nu-mi șade în obișnuință să fac dezvăluiri lipsite de bun simț din intriga cărții. Voi mai aminti, deloc în treacăt, umorul cu totul special (absurd, potolit, amărui sau, pe alocuri, extroverit-hohotitor), ce condimentează în cantități nesupărătoare mai fiecare pagină. Stilul literar aparte al lui Díaz: unul dintre scriitorii care au găsit calea către profunzime uzând de simplitatea rostuirilor lexicale. Din câteva salturi, m-am trezit la mijlocul cărții și, mărturisesc, am regretat apoi că numărătoarea filelor era descrescătoare. Spune-mi ceva despre Cuba mi-a apărut în cale taman în clipele când hotărâsem să fac o pauză de beletristică și să mă ”detoxific” cu niște eseuri sau cu istorie. Și s-a dovedit – departe de a fi fost o ”lectură de plajă” – că, până la urmă, am avut parte de cea mai tonifiantă scriitură parcursă în ultimele trei luni. Am citit-o cu bucurie.

Manuel - J. Green

“Manuel” – opera copil

“…vreau să ştiu cum se sfârşeşte viaţa, da, în ce chip se intră în moarte. E ceva mai puternic decât mine, ceva care mă atrage şi mă ţine locului. Sper că în cuvintele pe care le rosteşte tata se va afla unul care mă va lămuri în sfârşit.” Manuel este o carte gingaşă, respiră vulnerabilitate (nu artistică!), neajutorare, prin fiecare literă a ei. Am citit-o, de aceea, pe nerăsuflate: ca să nu o destram. Nu poţi scrie despre ea fără să o fărâmi sau fără să o trivializezi într-un fel. Julien Green e meşterul, iară mie, în calitate de umil cititor, mi-a fost cu generozitate îngăduit să plonjez liber în fineţea tramei, încotoşmănat însă cu toate visele mele, cu tabieturile, cu prejudecăţile cele proaste şi cu canoanele deja betonate. Cronicarul din mine se ruşinează, însă, când e să încerce să însăileze nişte vorbe lămuritoare despre o operă-copil atât de grăitoare prin ea însăşi.

Nu mă tem să afirm că, odată cu acest Manuel (Ed. Univers, 1972, Colecţia Meridiane), J. Green devine pentru mine “o dragoste mare”, pentru a mă folosi de o “etichetă” clasică a mesei_pustii (blogul pe care scriu). Simt că-mi este, de pe-acuma, un creator indispensabil, iar ceea ce mă aşteaptă în continuare este o neliniştită scotocire prin rafturile anticariatelor după numele său.

Manuel este un băiat enervant de urâţel, debil şi febril, nu şi inocent, ci senzual şi foarte atent la amănunte (încearcă – fără a ascunde asta – să-şi întârzie moartea, înregistrând, maniac, ritualic, totul), îndrăgostit, fără putinţă de vindecare, de picioarele cu pulpe precoce ale verişoarei sale de paisprezece ani. “Erau fete mai frumoase decât ea, dar nu existau altele a căror frumuseţe să aibă acel caracter indecent, de care nimeni în afară de mine nu părea să-şi dea seama, indecenţă născută din faptul că maică-sa o îmbrăca provocator…” (din avariţie, cu rochii rămase mici: prea mulate, oprite deasupra genunchilor deja în pârg – rezum eu). Scriam mai sus că Manuel contabiliza minuţios amănuntele vieţii sale, compulsie care, în timp, i se prelungeşte şi în pofta de a inventa poveşti şi personaje care să-l trăiască pe el, cărora să le împrumute el trăsături ale caracterului său şi ale fizicului cuceritor pe care şi-ar fi dorit să-l aibă – făcându-l astfel nemuritor.

Manuel, c’est un peu moi

Manuel, c’est un peu moi bovariseşte Julien Green în Jurnal. Şi nu văd de ce nu l-am crede, mai cu seamă regăsindu-i neciuntite obsesiile în tribulaţiile personajului său: “Fiecare ceas care se şterge din mintea noastră e ca un zălog pe care ni-l ia neantul, iar moartea nu e până la urmă decât pierderea absolută şi definitivă a oricărei amintiri. Teama mea de a pieri era atât de puternică încât nu mă dădeam înapoi în faţa nici unui amănunt ca să pot fixa o clipită din existenţa mea, notând până şi culoarea luminii, gradele de căldură şi locul exact în care mă aflam.” Redescoperim aici sfâşietoarea (în naivitatea ei) credinţă a autorului, de atâtea ori exprimată şi în cuprinzătorul său jurnal, că s-ar putea strămuta cu totul, până la urmă, în propriile cărţi, acolo unde moartea nu-l va mai ajunge…

Ca mai toate personajele tari ale lui Green, şi Manuel simte că singurul aici demn de luat în seamă este situat în sufletul său. Singura realitate este adevărul interior. “…marea realitate e moartea (…) Lumea pe care credem noi că o vedem nu există.” Iar cuvintele, notează Green în numeroase alte pagini ale sale, există doar pentru a distorsiona acest adevăr, a ne îngreuna sau a împiedica accesul la el, acesta le-ar fi, deci, unicul raison d’être. Aşezaţi această lucidă confesiune greeniană lângă notoria compulsie la scris pe care acest French born American o încercase toată viaţa (vezi vasta operă romanescă şi cele 18 volume de jurnal) şi vă veţi confrunta cu una din marile sale frământări: a nu crede în puterea cuvântului de a revela, de a fi un bun vehicul pentru revelaţie, şi în acelaşi timp a se şti compelled to write (îmi pare rău, dar nu am găsit o tălmăcire pe măsură în româneşte) – iată înfăţişarea unui real blestem! Les mots trahissent tout. Les mots provoquent le malentendu; on dirait qu’ils le veulent et que c’est leur rôle.

Fiţi Green, citiţi romanul acesta la hotarul dintre veghe şi somn!

Pastorala americană

American Beauty

“Trei generaţii. Toate au crescut. Au muncit. Au economisit. Succesul. Trei generaţii extaziate de America. Trei generaţii care au devenit parte a unui popor. Şi acum, cu cea de-a patra, totul se dusese de rîpă. Lumea lor fusese vandalizată complet”. Sau: povestea dramatică a căsniciei unui fiu de evrei de-a treia generaţie post-emigrare – care nu-şi mai dorea să fie perceput ca evreu, ci să se confunde ireversibil cu The American Dream – cu o irlandeză, fostă Miss New Jersey, care se săturase să mai fie frumoasă, hotărând să devină cea mai prolifică văcăriţă a ţinutului (de unde şi titlul romanului, Pastorala).

Progeniturile a două familii non-WASP, o “monstruoasă coaliţie” iudeo-irlandeză, îşi unesc destinele, îmbătaţi de perspectiva accederii în anticamera Visului American, eveniment petrecut graţie privaţiunilor, disciplinei şi spetelii părinţilor lor. Prima generaţie de americani recenţi despovărată de pronunţia ridicolă în limba engleză, de obsesia identităţii şi a originii. Prima generaţie care-şi putea permite cu adevărat să venereze, ca unic zeu, Banul (moneyteism, ar glumi amar, poate, P. Roth) şi să îmbrăţişeze, ca unică rasă revendicată – Reuşita!

Suedezul (Seymour Levov), fiul regelui mănuşilor de piele – protagonistul Pastoralei americane a lui Philip Roth -, un “sportiv învingător”, un campion înalt şi blond al celor mai iubite sporturi (baseball, football, basketball), se regăseşte, la ieşirea din adolescenţă, întru totul contopit cu visul tatălui său despre izbânda obligatorie a emigrantului european în Statele Unite ale Americii. Speranţele întregului cartier evreiesc al oraşului Newark se concretizau în “magnificul trup” cu trăsături teutone al Suedezului (poreclă lipită de el definitiv de primul lui antrenor de baschet). Un “mesia” al inserţiei sociale, al asimilării. Nădejdea întregii sale rase!

Nimeni nu se pricepea “să rezolve” mai bine ca acest “Suedez” semit şi cu o mai imperfectibilă inconştienţă conflictul interior al evreilor “care vor să se confunde cu ceilalţi şi, în acelaşi timp, să iasă în evidenţă, care insistă că sînt diferiţi şi insistă că nu sunt cu nimic diferiţi”. Era atât de pătruns de “botezul” americanităţii încât era greu să decelezi într-însul trăsăturile clişeice, prejudecate, ale iudeilor: smiorcăiala, supunerea simulată, iraţionalitatea, prefăcătoria, şiretenia, intriga. Însă, şi mai adecvat îl portretizează propriul frate, Jerry: “Era un tip teribil de plăcut, de modest şi de stoic. (…) Nu era un tip pătimaş. Doar un ins inimos, a cărui soartă a fost să fie futut de nişte adevăraţi demenţi”.

Astfel, uzând în felu-i caracteristic, neostentativ, de aceste calităţi din care era în exclusivitate alcătuit, Seymour Levov ar fi atins, în perfectă tihnă, atât statutul de respectabil milionar – armonios dizolvat în acea upper middle class a SUA – cât şi centenarul, dacă nu i s-ar fi “defectat”, la un moment dat, fiica: Meredith-Merry Levov.

Pastorala învinsă de ideologie

A patra generaţie americană a familiei Levov – întruchipată de sărmana, smintita şi totuşi inteligenta Merry, cea de la care se aştepase atingerea succesului absolut, implicit ruperea cu respectul pentru îngustimea tradiţiei evreieşti (tradiţie ce fusese, totuşi, unul din ingredientele principale ale Reuşitei…) – dă greş! Istoria dă năvală în viaţa tihnită a Suedezului şi a familiei sale. Istoria americană vine să tulbure pastorala.

Odată ce odorul său de fată “se defectează”, Levov jr. – om de cuvânt, manufacturier cu o preţuire de neclintit pentru gentlemen’s agreement, deloc obişnuit cu sondarea de sine, darmite cu judecarea semenilor – cade în cursa unei devastatoare introspecţii. ”Şi dacă există ceva mai rău decît autoanaliza făcută prea devreme în viaţă, acel lucru e autoanaliza făcută prea tîrziu”. Unde a greşit el atât de flagrant, încât fiică-sa să devieze într-un asemenea hal de la buna creştere şi educaţia şcolară fără cusur pe care i le-a asigurat?

Ce anume poate împinge a proper American girl în ghearele ipocrite, “progresist-liberale” ale unei doctrine în esenţa ei criminală, deşi, în mod făţarnic, pusă în slujba pacifismului? Cum eşuează, “de regulă”, o progenitură? Din pricina unui nesăbuit gest patern, comis timpuriu şi pasibil a fi interpretat de copil ca un avans sexual incestuos? Din “prea mult bine”? În aşteptarea unei atitudini părinteşti ferme, care să pună capăt teribilismelor adolescentine? Ca “ripostă”, ca protest faţă de bunăstarea călduţă, autosuficientă, fluturată cu mândrie de părinţi şi cu nişte consecinţe uneori strivitoare pentru personalitatea fragedă a copilului? Întreg romanul este răscolit de şi construit pe aceste întrebări, cu obişnuitele variaţiuni, speculaţii, răsturnări de tonalităţi şi schimbări bruşte de accente original rothiene.

Insolvabila singurătate

Ce pare a-şi fi propus Philip Roth să transmită din hăţişul, pe alocuri, halucinant al paginilor Pastoralei…, din monoloagele interioare de-o luciditate lipsită de speranţă, e că, deşi deosebit de înzestrate în a iluziona până la psihoză masele, mai ales pe veşnicii candidaţi la frustrare, ideologiile nu-s capabile să rezolve preocupările într-adevăr chinuitoare, frământările reale ale individului uman: singurătatea, bătrâneţea, finitudinea. Acestea sunt câteva din marile suferinţe intime ale umanităţii, pe care nici Revoluţia permanentă propovăduită de avortonii lui Marx, nici consumismul capitalist nu pot visa să le treacă în tabelul-manifest cu probleme “soluţionabile”.

Puterea cuvintelor bine aşezate

Dacă la alţi autori favoriţi am îndrăgit ştiinţa lor de a lăsa lucrurile în suspensie, de a jongla cu elipsele, cu subînţelesurile, la Roth ador ambiţia lui impetuoasă de a spune tot. Angoasa totalizării. Tot şi de-a dreptul. Fără ocolişuri, fără a cădea în ridicol, mulţumită şi cunoscutei doze de autozeflemisire; fără pudori stupide – despre mizeria condiţiei de om.

Spre deosebire de romanele scrise de romancierul nord-american în anii 2000 – excelând prin frazarea de diamant, şlefuirea obsesivă, alegerea migăloasă a celor mai percutante expresii colocviale, formatul compact -, Pastorala americană, terminată în 1997, ne înfăţişează un Roth (sau Zuckerman, căci el narează…) baroc, reuşind, totuşi, un slalom de punctaj maxim printre preţiozităţi, lungimi inutile şi prolixitate; un Roth industrial (în sensul propriu al cuvântului), stăpân pe o neîntrecută metalurgică a textului, îmbătat de puterea cuvintelor bine aşezate de a genera imagini stridente, inconfortabile şi de a vehicula idei controversate, lipsite de bunul simţ anesteziant regăsit de noi la alţi scriitori (nu mai puţin valoroşi).

Un Roth al dialogurilor frenetice. Am impresia că aceste dialoguri, de un realism mai rar întâlnit în literatură (dar deloc străin de literatură), sunt punctul lui forte, alături de sarcasm, cinism, ironie, alături de talentul de a parodia, de a maimuţări luarea în serios şi snobismul high-flown arty, refugiul fanatic în doctrine politice. Un Roth înviorător, necontaminat de militantism, care îmbucură prin detaşarea lui batjocoritoare, relativă la politicul dus la nivel de religie, dar şi faţă de rigiditatea perfecţionistă a campionilor fericirii din clasa de mijloc.

P.S. NU m-a prea convins traducerea. Ceva (din fericire, abia perceptibil) nu funcţionează acolo, probabil că adaptarea. Sunt curios, de pildă, ce expresie americană este tradusă, exasperant, prin futu-i… Tot e bine; ce s-ar fi întâmplat dacă traducătoarea ar fi optat pentru “în puii mei”!?

Povestea unei vieţi - A. Appelfeld

Marșul forțat prin memorie

Escaladează muntele doar cât să te lămurești că e un munte. Niciodată până-n vârf. Cam așa povățuiește un proverb antic, probabil chinezesc, căci chinezii au zicale la îndemână pentru toate situațiile. Aharon Appelfeld se cațără, târâș, cu fiecare carte pe care o concepe, până pe buza rănilor sale sufletești, le pipăie marginile dureroase, dar ne dăm negreșit seama ce spaimă îl cuprinde mereu când e să privească înăuntrul lor. Și ce greu îi cade să-și amintească ceea ce ține prea limpede minte! Povestea unei vieți e o plagă deschisă. Se parcurge cu ochii sufletului acoperiți (a oroare) cu palma, urmărind rândurile printre degete.

De douăzeci de… cărți – se destăinuie autorul – își tot propune să regăsească dumnezeirea copilăriei sale lipsite de umbre, dar și să împărtășească întocmai atrocitățile prin care a trebuit să treacă în timpul prigoanei naziste – copil fiind, evreu fiind: evadarea din lagăr, ”marșul forțat” prin noroaie și prin păduri neștiute, dar mai puțin neprietenoase decât oamenii la porțile cărora a bătut pentru o bucată de pâine și adăpost; hăituit de ”eroicii” soldați antisemiți ai mareșalului Antonescu, slugi docile, cu exces de zel criminal, ale măcelarilor de elită germani. Dar: ”Am scris deja mai mult de douăzeci de cărți despre acei ani, însă uneori mi se pare că încă nici nu am început să-i descriu, că memoria plină, detaliată, e încă ascunsă înăuntrul meu, iar când va țâșni din adăpostul ei, va curge în valuri zile la rând.”

Aharon Appelfeld (77) a edificat ”autobiografia” de față, Povestea unei vieți, în 1999, cu aceeași simplitate înfiorătoare, același ”scris reținut”, comprimat, fragmentar, ironizat de criticii săi (în vremea când în literatura israeliană predomina amploarea, întinderea, ”larg însemna epic”), pe care le-ați întâlnit și-n romanul Badenheim 1939. ”Marșul” său prin stepele memoriei nu a cunoscut încă răgazul sau împlinirea, (pentru că) nici descrierea fidelă, completă, pe care autorul o pândește de când s-a abandonat Literelor.

Estetica emoției

Ar fi indecent să afirmăm despre lucrările lui A. Appelfeld că sunt savuroase sau să folosim alt epitet frivol, de mari pasionați de beletristică… Nu mi-ar părea, însă, deplasat să susțin că acest evreu din Cernăuți e un desăvârșit estetician al emoției! Sigur, nu e cazul nici să-l citim pe scriitorul israelian în poziție de drepți, în picioare, cu o morgă ipocrită pe chip. Deși, poate că noi – dacă aș chibzui mai bine, în ”calitate” de urmași ai ”vitejilor” ostași care trăgeau ca la bâlci în convoaiele de deportați, s-ar cuveni să citim mărturiile acestea în genunchi. Adică pe Appelfeld, alături de G. Konrád, I. Kertész, Primo Levi, chiar și pe B. Schulz – copiii Holocaustului. În genunchi!

Cartea este structurată pe mici capitole, 30 la număr, redactate în goana amintirilor: 30 de mici izbânzi în continuul proces de negociere cu imensa traumă. Memoria, ”fluidă și schimbătoare”, e lăsată să-și facă hatârul, să se împrietenească cu neputincioasele cuvinte pentru a le impregna până-n miez. Dă năvală, tumultoasă, apoi se retrage; cuvintele aleargă în urma ei, promițându-i că, dacă se va întoarce, îi vor sluji și mai fidel. Portrete, scene – de multe ori statice -, imagini estompate, ca de vechi album de familie, filme frânte, din care, prin diverse trucaje ale minții, au dispărut unii protagoniști: de pildă, moartea concretă a mamei lipsește, e evocată metonimic printr-un ultim, scurt și de neșters țipăt… Dincolo de frazele zgârcite curge un ”limbaj” ce datează de dinaintea vorbirii. Un limbaj al simțurilor, care poartă, abia el, informația corectă. ”Neîncrederea în cuvinte am căpătat-o în acei ani. Un flux verbal curgător îmi trezește suspiciuni. Prefer bâlbâiala, fiindcă în ea aud conflictul și neliniștea, efortul de purificare a cuvintelor, dorința de a dărui ceva din propriul eu.”

Un copil întrerupt, un copil al războiului refugiat în contemplare (”bucurie a interiorizării”) din calea realității; un adult care nu a reușit să-și împace (să-și unifice) vârstele ce i-au supraviețuit, neînțelese, în adâncuri; străin în țara semenilor săi, străin în limba de împrumut, cu toate că e ”limba lui Dumnezeu”, cu toate că e limba consângenilor, un grai pe care și-a impus să-l învețe, în chinuri groaznice (tocmai pentru că nu era limba mamei!). Tot ce s-a petrecut cu el și în el s-a păstrat, în ciuda maturizării. Pierderea casei, a limbii, părăsirea orașului său drag, ”suspiciunea, teama, deficiențele de vorbire, înstrăinarea” – simțăminte din care i s-a născut literatura, ficțiunea sub care camuflează ceea ce a rămas de nerostit.

”Cartea aceasta nu este o finalizare, ci o încercare, o încercare disperată, dacă vreți, de a lega diferitele componente ale vieții mele de rădăcina din care au început să crească.” Lectura în limba română e favorizată de o traducere fără poticneli, grație eforturilor lui Any Shilon.

Caricatura: NEWYORKTIMES

Confesiunile unui cafegiu

Legenda cafelei

Dumnealor ciobanii, de-a lungul și de-a latul lumii și Istoriei, au jucat diverse roluri: ba de precursori anonimi ai marilor geografi și exploratori – în căutarea neobosită a locurilor cu verdeață, propice păscutului; ba au fost rivali, dușmănindu-se și ucigându-se între ei pentru frumusețea turmelor (primele conflicte de amploare ale omenirii au avut loc pentru o oaie, nu pentru o oarecare Elena din Troia); ba întemeietori de țară și de nemuritoare dinastii monarhice, iar, mai înspre zilele noastre – patroni un pic cam neciopliți și cam ”războinici” ai unor epuizate cluburi de fotbal. Legendele pastorale ascund, de obicei, o importantă dimensiune tragică, nu sunt de notorietate prea multe povești hazlii sau relaxante cu ciobani…

Noroc cu baciul yemenit (unii ne încredințează că a fost etiopian, ceea ce ne mută cu tot cu legendă în Africa…), de fapt, noroc cu caprele lui, care au încercat cele dintâi, pe propria blană, proprietățile vitalizante ale cafelei, îndepărtând ghinionul tragic care însoțea peste tot păstorii. Păscându-și respectivul baci cornutele printre arbuștii (necunoscuți la acea dată) care produceau miraculoasele boabe, nu mult timp i-a fost necesar până să remarce cum caprele lui țopăiau mai energic și aveau un apetit considerabil mai mare decât suratele lor, aparținând altor păstori din vecinătate. Nu se ştie cu limpezime dacă, la muls, țâțele lor slobozeau în vadră și cappuccino. Dar aproape cert este că prima cafea din lume a fost, apoi, fiartă la o mănăstire din apropiere.

Povestea armenașului Florescu, o istorie mai mică a României postbelice

În 8 mai 1944, când, în timpul unui bombardament anglo-american, a văzut lumina zilei dl Gheorghe Florescu, autorul Confesiunilor unui cafegiu, România dădea primele semne de anevoioasă dezmeticire dintr-o conflagrație purtată, spun unii, împotriva dușmanului nepotrivit (se ignoră, însă, că URSS, prietenă sau inamică, era departe de a fi un vecin de nădejde). Bucureștean, născut în Bisercia Sf. Treime din cartierul Dudești (actualmente, blocuri, fabrici și uzine), având parte de o tinerețe în timpul căreia perioadele de depresiune financiară și compensațiile ulterioare s-au îmbinat într-un mod suficient de armonios, nu se poate afirma că Gh. Florescu și familia nu s-ar fi bucurat de iubirea și ocrotirea sfinților. Dacă nu a celor creștini, atunci măcar a zeului Mercur – protectorul negoțului.

N-am să trec în revistă întreg traseul educațional și profesional al respectabilului memorialist, amănunțit prezentat în volum – pe alocuri, chiar cu abuz de detalii. Cartea calificându-se și în chip de Istorie neconvențională a comerțului postbelic, numai bună de studiat la un curs scurt de marketing de la ASE. Voi aminti doar, mai cu seamă celor care au deschis ochii pe astă lume după 1989, că obsesia regimului comunist de a controla tot ce mișcă în țară (indiferent de țară) atinsese inclusiv libertatea comerțului. Dacă până prin 1958 mai subszistau, ici-colo, prin România, câteva inițiative particulare într-ale negustoriei (evreii și armenii excelând și la noi, cum era de așteptat), în anii următori, de importuri, vânzări și exporturi se va ocupa exclusiv Statul (citește: Securitatea și partidul unic), în strădania sa egalitaristă, declarativă, de a ne ”apăra” de abuzul claselor exploatatoare, de chiaburi, de speculanți și de ”burgheji”. Vorba sloganului, foarte popular, deși sinistru, de atunci: ”Ana, Luca și cu Dej au băgat spaima-n burgheji” (cei enumerați fiind exponenții ”valului întâi” de comuniști autohtoni). Confesiunile… d-lui Florescu sunt împistrite cu asemenea zicale, uneori de un amuzament îndoielnic, aparținând folclorului urban.

În sfârșit, petrecându-și domnia sa grăbita adolescență în umbra unor destoinici și influenți patroni bucureșteni de origine evreiască sau armenească (de unde și porecla ”Armenașul”), nevoit să-și întrețină de timpuriu familia (cu tatăl deținut politic), naratorul s-a regăsit, nu peste mult timp, fără remediu pătruns de morbul comerțului de înaltă ținută, mărturisindu-se în particular fascinat de negoțul cu ”coloniale” (cacao, diverse mirodenii, banane, citrice, arahide, etc) printre care, la loc de frunte, trona cafeaua. Pe vremea aceea – de fapt, epoca menționată în carte întinzându-se până la căderea comunismului -, cafegiii oficiali ai țării se alimentau cu cafea în vrac, sosită în țară în stare brută, verde, prepararea ei pentru desfacere și vânzare efectuându-se în câteva prăjitorii, unele ”la vedere”.

Conjugarea verbului a servi

Pentru că îi servea prompt pe potentații momentului (securiști, ofițeri cu multe grade ai Ministerului de Interne și ai MApN, membri ai structurilor de conducere ale PCR, medici, dar și actori celebri, academicieni, scriitori), bonomului Gh. Florescu i s-a acordat șansa să ”țină” o unitate comercială quasi-privată (instalația de prăjit era proprietate personală, de exemplu), un soi de club select, frecventat doar de privilegiații acelor ani, în plin centru vechi al Capitalei, pe strada Hristo Botev, la numărul 10 – ”afacere” deprinsă și moștenită de la ”cel mai important cafegiu armean din toate timpurile”, Avedis Carabelaian.

Profitând de fațada asigurată de această impresie de legalitate, securiștii de la Agenția pentru Import își derulau cu maximă nesimțire și prin intermediul acestui magazin-pentru-ștabi bănoasele activități de contrabandă cu rarități ”importate” în folos personal. Aș fi adăugat, sarcastic, că purtaseră acest trafic ”pe sub nasul autorităților”, dacă nu mi-aș fi dat repede seama că ei înșiși erau autoritățile! Lucru deloc de mirare că mulți dintre angajații fostelor așa-zise servicii ”de informații” (de fapt, de represiune) au pătruns rapid în cercul strâmt al celor mai prosperi ”capitaliști” post-decembriști ai țării noastre… Nu degeaba am subliniat, mai sus, verbul a servi, conjugat obsesiv din scoarță-n scoarță, până la finalul cărții…

…Iată un verb pe care, cu oscilații, s-au ”sprijinit”, să zic așa, în sufletul meu de cititor, atât o anumită simpatie pentru personajul-autor al ”memoriilor” de față, cât și sentimentele mele contradictorii, nu puține mergând până la o explicabilă repulsie. L-am servit, ce să fac; am servit-o pe doamna cutare; i-am servit pe toți; treceți pe la mine și vă servesc. O să-l întâlniți până vi se va apleca. Să nu gândească cineva că acest cuvânt ar defini cumva, în limba română modernă, relații senioriale, nobile, sau din cele stabilite între gentlemen-i. Nu. Imaginați-vă, mai degrabă, un melanj balcanic de ploconeală, spate cocârjat, frecarea mâinilor însoțită de un hihihi diavolesc, spoială de distincție, complicitate de joasă speță, corupție de doi bani, corupție de mai mulți bani (dolari), găinărie, bovarism, paranoia și mimare a profesionalismului și a verticalității. ”Te servesc” e, la noi, ruda apropiată, sinonimul lui ”te rezolv”.

Am trăit un deceniu și jumătate de lipsuri în epoca de cenușie amintire – anii care trebuie, pasămite, să fie cei mai luminoși din viața oricui. Mi-a fost, din acest motiv, foarte dificil să ”rezonez” cu spiritul ”eroic” de neguțător clasa I, sacrificat pe tejgheaua neamului, al descurcărețului cafegiu, cel care ”se zbătea” să-și mulțumească și, nu-i așa?, să-și servească din belșug (cu sau fără plată) clientela din ”lumea bună” (chiar așa îi numește, nu totdeauna cu ghilimelele de rigoare) – singurii care aveau acces în magazinul ”cu circuit închis”, cu produse la care noi – familia mea și mulți asemeni nouă de pe tot cuprinsul României – nici nu știam să visăm! Iată ce se petrecea – deșănțarea asta consumistă, traficul acesta cu gourmet-uri coloniale – în timp ce majoritatea populației era constrânsă să dea noi găuri curelei, ca efect al efortului conjugat al plății datoriei externe, depus de fiecare cetățean, fără deosebire de naționalitate, parte integrantă a procesului afirmării suveranității și independenței…! (Urale, aplauze puternice, prelungite!)

Autodenunț fără voie

Vă încredințez, ex abrupto, că este deosebit de antrenantă lectura acestor ”memorii” ale unui ”om simplu”(căci, ne place sau nu: memorii sunt, om simplu este…), care a știut, totuși, să învețe nenumărate ”tehnici de orientare și supraviețuire” de la distinșii dumnealui clienți-prieteni-călăi, absolvind cum laude prestigioasa școală a vieții. Dl Florescu nu se împiedică în rafinamente de stil, nici nu cade în bolovănism literar. Scrie simplu, curgător (sau povestește, dacă a dictat cuiva rândurile acestea), ordonat, cronologic, cu ample și interesante trimiteri istorico-politice, nu uită nimic – ai crede (mai bine ar fi uitat câte ceva). La lansarea din decembrie 2009 a Confesiunilor unui cafegiu, în librăria Humanitas – Joc secund din Timișoara, autorul a mărturisit că editorul și fiica domniei sale (care l-a ajutat la redactare) i-au recomandat să mai suprime niște pagini, cam 300; oricum, cartea rămâne una cuprinzătoare, în ciuda ”forfecărilor”.

Cartea se citește pe nerăsuflate, iar cititorii mai tineri vor încerca într-un chip mai puțin visceral, probabil, senzația de revoltă care m-a cuprins pe mine în dreptul pasajelor ”cheie” ale textului (cele în care erau zugrăvite huzurul din clubul neoficial deschis în Hristo Botev, 10, unde ”se protesta” prin bancuri subversive la adresa regimului, asezonate cu vodcă și scotch). Nu aș dori, însă, în ruptul capului să se aștearnă cineva la lectură cu ideea că inspiratul scriitor de ocazie Gheorghe Florescu, deși trecut prin pușcărie și maltratat în urma unor capete de acuzare cu profil economic, a fost un dizident. Nicidecum: a fost un dârz membru al sistemului, deși un mic pion, până-n vârful unghiilor sale aromate de cafegiu. Sistemul nu era format (altfel, nu ar fi avut cum să supraviețuiască) numai din cretinii fără studii din C.C. al PCR (PCR fiind partidul unic între 1949 – 1989), ofițerii superiori ai Securității, MI și MApN. Fără complicitatea servilă a ”micilor pioni”, fără contribuția masivă a secăturilor care turnau, fără tăcerea fatalistă a masei poporului sau sub eroziunea mai multor acte de rezistență (cum au fost acțiunile lui M. Dinescu, D. Tudoran, D. Cornea, etc), sistemul fie ar fi colapsat, fie s-ar fi ”reformat” (relaxat) ceva mai devreme, așa cum s-a petrecut în țările socialiste vecine.

Recomand fără reținere ”Confesiunile…” degustătorilor de memorialistică și oricui dorește să înțeleagă mai lesne cumafostposibil regimul totalitar. Ne sunt puse la dispoziție întinse dări de seamă cu valoare documentară din odioasa orânduire, deconspirată chiar din miezul ei, ghidați fiind de un ”mărturisitor” dinlăuntru. Un povestitor amator cu spiritul enciclopedic, verva și oralitatea armenașului Florescu, care și-a împletit măiastru istoria personală cu istoria țării… Veți vedea, nu în ultimul rând, cum cafeaua amestecată și prăjită în magazinele de sub tutela antenumitului ”a avut un loc deosebit, în acele timpuri, în istoria literaturii române”. De umor nesofisticat, proverbe și zicători – doldora paginile! Mi-a plăcut îndeobște o scenă: autorul, om cu frica lui Dumnezeu, decide să facă o donație Bisericii. Îl caută pe preot. În biserică, nimeni. Admiră puțin picturile, intră în altar. În altar – preotul. Înainte ca evlaviosul povestitor să apuce a-și dezvălui intențiile, părintele îl întreabă: ”Ce bei, fiule?”…

De pe urma lecturii, am rămas cu un gust amărui. De cafea. Și cu o poftă de nestăpânit. De cafea, firește. Am acordat 4 puncte volumului pentru valoarea lui documentară, pentru scriitura onestă, fără pretenții literare și pentru naivitatea cu care autorul alege să fie de-o sinceritate crudă, omițând, poate fără să-și dea seama – pesemne, încântat de ”misiunea” dumisale de ultim cafegiu – să treacă sub bemol situațiile (nu puține) care-l pun într-o lumină deloc admirabilă.

JULIEN GREEN - Leviathan

Între a fi şi a părea

Julien Green izbuteşte în al său Leviathan o colecţie memorabilă de portrete (sau măşti groteşti) – în sfânta tradiţie stilistică franţuzească. Însemnarea de faţă nu se doreşte a fi altceva decât modestul meu omagiu adus autorului în cinstea orelor de încântare petrecute cu cartea sa în mână.

Romanul scriitorului francez pune în scenă într-însul un adevărat conflict al măştilor (un brutal concurs de portretistică), care, la rându-i, camuflează impudic mai adâncul război al caracterelor. Confruntarea dintre être (a fi) şi paraître (a părea). Purtând în sine calitatea de adevăr, être stă ascuns mai mereu în dosul unei vizibile faţade – paraître. Carnea şi spiritul îşi dispută întâietatea asupra trupului ca totalitate. Cuvintele (chipuri de împrumut) distorsionează mesajul, ideile, împiedică înţelegerea adevărului. Întreg romanul Leviathan se sprijină pe aceste nepieritoare nelinişti ale lui Green.

Mişcarea, dinamismul zgârcit care condimentează ici-colo această creaţie de suflet a lui Green aduc mai degrabă cu zbaterea neputincioasă, dar sfredelitoare a minţii omeneşti, confruntată cu imobilismul forfotitor al bietului corp – în timpul visului. Gândurile, trăirile spăimoase vin şi trec; trupul, mintea rămân şi suferă. Pentru a alege o formulă mai plastică, neortodoxă: oamenii lui J. Green nu-şi pot evada din cap decât ieşindu-şi din minţi! Realitatea exterioară este pentru dânşii un detaliu minor, lesne de nesocotit, în calea emoţiilor imediate, gâtuite, dar nu ucise de indestructibilele cutume ale vieţii burgheze.

L’homme qui venait d’ailleurs

Leviathan este romanul neputinţei de a comunica. Toată intriga i se bizuie pe situaţii generate de informarea trunchiată sau părtinitoare, zvonistică, de malentendu-uri de cea mai pură esenţă camusiană sau de false supoziţii, care implică îndrăgostiri smintite. Adevărul despre care pomeneam mai sus e bine camuflat, otrăvit, de cuvinte şi fapte – de regulă incredibil de decepţionante, atunci când personajele le comit în incerta lor tentativă de a-şi exterioriza emoţiile (asocialul, timidul Paul înţelege să-şi manifeste, în cele din urmă, cu o insolită brutalitate „iubirea” faţă de inadecvata-i aleasă a inimii).

Subiect: deznădăjduit fără leac, noul sosit, străinul- mânat de o putere care nu vine dinlăuntrul lui (e o forţă străină, tot aşa cum el rămâne un veşnic venetic marginalizat în localitatea aceea de provincie, ţap ispăşitor la mâna localnicilor) – transferă şi ucide în trupul celei mai dezirabile (şi vicioase) fete din oraş nestăvilitele, impurele, condamnabilele patimi care-l subjugă pe el însuşi, pervertindu-i omenia. Desprinderea aceasta de sine, în-străinarea, îl ţine la fereală, mai apoi, de calvarul obişnuit al remuşcărilor. Crima sa nu poartă în sine vreo petiţie socială sau ideologică. Mobilul fărădelegii nu are a face cu un făţiş protest bazat pe un mesaj antiburghez; el stabileşte, totuşi, legătura în sens de complicitate involuntară, subterană, între pulsiunile acestui proscris, Paul Guéret, şi dorinţa de revanşă a femeilor ”traduse” de bărbaţii lor, contra cost, cu dezirabila jună disponibilă a burgului. Revanşa contagiază în acest fel şi tărâmul vârstei: decrepitudine prematură vs. tinereţe obraznică.

Paul Guéret, l’homme qui venait d’ailleurs, este un om al obsesiilor vulcanice, trăite în deplină muţenie. Iubirea lui beteagă o molipseşte şi pe sărmana uşuratică – Angèle, care, înfometată de dragoste, e gata să i se dăruiască, pentru că de la vârsta de şaisprezece ani (îşi aminteşte ea) a trăit mereu în disperarea de a se face plăcută. Nu mai rămâne nimic pur, nimic idealizat în această iubire, odată mărturisită, odată primită. Angèle îl iubeşte pe Paul, pur şi simplu, pentru că el o iubeşte pe ea. Mai vicios de-atât nici că se poate.

Lecţie de stil

Nu mă voi aşeza să transcriu aici jumătate de volum (cam atât, dacă nu mai mult, ocupă portretistica în romanul citat). Ţin să fac nişte spicuiri, doar. Nu neapărat cele mai inspirate. Cu voluptate consemnez, înainte de orice, imensa contribuţie traductorială a regretatului Modest Morariu (pe care am remarcat-o, de curând, şi în cazul Jurnalului lui Jules Renard, dar şi la citirea fragmentelor de Jurnal greenian, selectate şi tălmăcite de acelaşi M.M. şi reeditate de Humanitas). Dl. Morariu este ceea ce am putea numi un tradauctor. Reputatul tălmaci şi exeget al operei prolificului diarist – J.G. este autorul a 18 volume de jurnal, scrise de-a lungul a 70 de ani – pare să fi avut la degetul mic gramatica, topica, sintaxa şi, în primul rând, spiritul francezei, calitate dublată şi de o devotată şi nedisimulată capacitate de identificare cu autorul tradus.

”Stând cocoţată pe tronul ei, doamnei Londe îi venea mai la îndemână să surâdă, să descoase, şi, dacă era cu putinţă, să seducă. Manierele sale erau mieroase şi voit nobile, împărţea vorbe goale ca o regină şi dădea restul cu un aer de mare generozitate. Toate aceste liberalităţi făţarnice nu dădeau greş aproape niciodată, instinctul călăuzind-o admirabil pe această femeie mistuită de dorinţa de a fi pe placul tuturor numai pentru a afla cât mai multe.

Aşa îşi astâmpăra doamna Londe setea neîndurătoare a curiozităţii ce o devora veşnic. N-ar fi putut concepe să trăiască printre nişte necunoscuţi. La început vedea în fiecare nou venit un duşman care trebuia răpus şi stăpânit, fapt ce-i provoca o emoţie chinuitoare şi voluptoasă în acelaşi timp, comparabilă doar cu nerăbdarea dragostei. Îşi domina clienţii printr-o cunoaştere amănunţită a vieţii lor mărunte de zi cu zi. Pasiunea ei amplifica totul. Acolo unde o curiozitate mai anemică ar fi descoperit numai oase, ea se înfrupta ca la un ospăţ regesc.”

Şi nişte pilde de ”răsturnări” stilistice de mare preţ:

”În spatele ei, amurgul lumina stins fereastra şi ea nu mai clintea, nu mai vorbea; privirile întunecate iscodeau în stânga şi-n dreapta; enormă şi sclipitoare în teaca-i de serj lucios, crupa împietrită a doamnei Londe părea să înjure ultimele raze ale zilei."

"Îi era greu să-l vadă; i-ar fi fost şi mai greu să se lipsească de prezenţa lui. Ardea să-l întrebe într-o zi despre viaţa lui, să afle: el cum procedează pentru a-şi rata viitorul."

Foto: Emil Cadoo

OPERAŢIUNEA Shylock

Nobelul pentru cinism

De ce nu ia Philip Roth Nobelul pentru literatură? Pentru că nu s-a lipit nicicând, strategic, de o cauză politică „generoasă”, „măreaţă” şi „nobilă”. Au avut parte din belşug de necruţătorul său cinism literar şi, deopotrivă, „cei mulţi şi amărâţi”, şi cei puţini şi avuţi, şi cei din proprie voinţă ghetoizaţi. Cu luciditatea-i sălbatică, Roth a intuit bine (eu împărtăşindu-i credinţa) că mizeria de caracter are prostul obicei de a cunoaşte, din zorii Istoriei, o dimensiune universală. Nu ocoleşte nici o categorie socială, este democratic răspândită – fie că e vorba de bogaţi şi infatuaţi sau de „umiliţi şi obidiţi”. Doar gradul de ipocrizie diferă, în funcţie, printre altele, de gradul de urbanizare şi de spuza de educaţie.

P. Roth nu ia Nobelul pentru literatură pentru încă un motiv: este „un evreu care nu s-a temut niciodată să spună adevărul despre evrei. Un evreu independent, care a avut de suferit pentru independenţa lui”. Roth a avut mereu un raport critic cu Puterea politică, indiferent de orientarea acesteia. Cred că astfel îi şi şade bine oricărui intelectual: „angajat” doar în măsura în care veghează în mod critic asupra acţiunilor Puterii. În fine, sulfurosul scriitor american, e posibil să nu fi primit „prestigiosul” premiu suedez pentru că nu s-a gudurat nicicând pe lângă vreo „somitate politică” din lumea a III-a pentru a-şi netezi calea către Stockholm, nu s-a tras în poză cu acei lideri mondiali care execută echilibristică pe muchia terorismului, sub masca „feţei umane” a marxismului.

A fi sau a nu fi P. Roth

Nu ştiu câte intelighente minţi occidentale, corecte politic şi nevricoase, s-au văzut în stare a finaliza lectura romanului Operaţiunea Shylock, o scriere explozivă, care-l devoalează pe neîmblânzitul Phil în plină furoare iconoclastă. Iată-ni-l pe cvasi-ficţionalul scriitor newyorkez Philip Roth,, autosurghiunit la Londra din motive… psihomedicale (o sănătate şubrezită, dependenţa de antidepresive) şi unele ce ţin de-o nemărturisită sterilitate creativă. Naratorul nu ne permite să ne dăm seama cu claritate dacă o recidivă a depresiei sale (manifestată prin apatie, accese de plâns, tentative de suicid) sau o nouă manifestare a tulburării de personalitate face să-i „apară” din neant, la mii de kilometri depărtare, în Ţara Făgăduinţei – Israel, o dublură, un bărbat care-i seamănă izbitor şi care chiar se prezintă în toate mediile ca fiind Philip Roth, romancier american. De aici înainte, senzaţia unei escrocherii epocale merge mână-n mână cu o tot mai vârtos argumentată, deşi paranoică de-a binelea, teorie a conspiraţiei.

Dublul Roth este un militant – exact contrariul neangajatului exilat la Londra; colectează fonduri, participă la conferinţe, ţine cuvântări, întâlneşte oameni de seamă ai mapamondului, folosindu-se cu neruşinare de ilustrul său nume de împrumut, pentru a le face cunoscută aiuritoarea sa găselniţă: diasporismul. Diasporismul este gândit de falsul Roth ca o replică anti-istorică dată sionismului (aliyah). În vreme ce adepţii Sionului plănuiseră (şi au izbândit, în 1948) să fondeze o ţară, Eretz Israel, între graniţele căreia să-şi găsească adăpost toată evreimea răspândită pe glob – de veacuri pradă unui antisemitism toxic, iată că, după patru decenii de la întemeiere, un solitar ideolog megaloman, predicând în deşert la finele anilor ’80, îşi doreşte să reînvie viaţa evreiască europeană, nimicită de Hitler între 1939 şi 1945, propunând taman opusul: o migraţie a ashkenazilor (evreii central şi est-europeni) dinspre Israel către Europa – unde au lăsat, într-adevăr, un gol cultural rămas până în prezent necompensat.

Roth cel original se deplasează la Ierusalim într-o misiune gazetărească încredinţată de un ziar american – a-l intervieva pe romancierul Aharon Appelfeld. Acesta-i scopul oficial al călătoriei şi „alibiul” oferit consoartei sale, sceptică relativ la starea lui de sănătate sufletească. În fapt, scriitorul se predă cu un curaj de zile mari „tărâmului promis” pentru a-şi descoperi şi, eventual, anihila impostorul, peiorativ supranumit Moishe Pipik (Moise Buric – personajul unui joc de imaginaţie din copilărie).

There’s no business like Shoah business

Odată ajuns în zona de neostoită beligeranţă a Orientului Mijlociu, Roth se trezeşte abătut de la ţelul său oficial şi curtat de tot soiul de grupări pro şi antisemite, înghesuindu-se care mai de care să-i exploateze notorietatea în scop de PR (întâmplător sau nu, iniţialele omului de litere). Adevărat antierou de roman de spionaj – tatonat, intimidat, răpit, confiscat, manipulat, racolat, confundat… Adepţii nou-născutului proiect diasporist vor să-l folosească de interfaţă pentru negocierile cu conducătorii Europei Centrale, în vederea reinstalării şi reîmproprietăririi evreilor polonezi, maghiari, români, ucrainieni în ţările de baştină. Palestinienii, la rândul lor, prinseseră de veste că nord-americanul nu se avea prea bine cu comunitatea evreiască din SUA (deci, prin extensie, nici cu seminţia lui in corpore), dată fiind opoziţia sa publică, scandaloasă, faţă de instituţionalizarea şi comercializarea neruşinată a Holocaustului. Drept care, nădăjduiesc şi aceştia că-l vor putea atrage în tabăra proprie (ce urmărea dezisraelizarea teritoriilor ocupate), încurajându-l să-şi joace mai departe şi deja promisul rol de anti-Moise – lider suprarealist al exodului postmodern al populaţiei israeliene de origine ashkenadă. Toate facţiunile au un punct comun: îi solicită aproape ultimativ autorului Complexului lui Portnoy să se pronunţe franc cu privire la problema evreiască.

Israelul victorios nu a avut parte nici o singură zi de liniştea mult visată de bine intenţionaţii teoreticieni ai sionismului. De altfel, un personaj hâtru afirmă cu amărăciune că acest tânăr stat nu-i prea răsfaţă pe cei cărora le-a intrat în tabieturi, pe alte meleaguri, servirea cafelei pe terasele din inima oraşelor. Spectrul exploziei sinucigaşe bântuie pretutindeni în „Ţara Sfântă”. Unii comentatori (vezi Avraham Burg), exasperaţi de escaladarea zilnică a violenţei, nu ezită să facă o paralelă îndrăzneaţă între Israel şi Germania Republicii de la Weimar – ambele, înşelătoare şi fecunde incubatoare de frustrare şi de intoleranţă.

Le Roi Lire

Operaţiunea Shylock, deşi puternic politizată, este cartea plăcerii de a citi, iar regele neîncoronat (mai degrabă încornorat) al acestei plăceri solitare mi-a fost, în trecutul recent, Philip Roth. Se poate să nu simţiţi neapărat nevoia de a vă reîntoarce la ea, cât de curând, pentru o a doua lectură, dar veţi recunoaşte că se achită onorabil de rostul ei primordial: acela de a oferi rafinată plăcere estetică şi încântare imediată, fără a cădea, totuşi, în păcatele facile ale creaţiilor de pur consum. Captivante inserturi documentariste, fragmente de scrisori şi jurnale, programe politice, extrase ample din istoria Israelului şi cea a tribulaţiilor evreilor prin lume, nedisimulate elemente de ficţiune, alternanţa real-imaginar, stilul metalic-chirurgical specific acestui autor, toate bine tonifiate de umorul rothian, când fin, când acid-brutal, însă omniprezent şi omnipotent – „Cartea de care te agăţi în timp ce te aştepţi la tot ce poate fi mai rău e o carte pe care s-ar putea să nu mai reuşeşti s-o rezumi vreodată în mod coerent, dar sigur n-ai să uiţi nicicând cum te-ai agăţat de ea”. Îmi place straşnic cum mă minte Roth!

Cartea şoaptelor

Un Dumnezeu mai neatent decât de obicei

Vă spun pe neocolite cum stă treaba: cartea aceasta m-a găsit pe mine!

Am să încep cu ceea ce s-ar fi cuvenit să fie, de fapt, încheierea: am citit Cartea şoaptelor cu smerenie, ca pe o Psaltire, urmărindu-i lacom rândurile, cu arătătorul apăsat tandru pe hârtia lunecoasă – cum ni se întâmplă când silabisim prima oară din Abecedar. Am psalmodiat-o, m-am rugat laolaltă cu personajele ei pentru pacea sufletului unui mic popor mare, un popor prădat de ţară, fără prieteni – armenii. Cronica migălită de Varujan Vosganian picură cumpătare şi atemporalitate în inima cititorului şi deplasează fireasca dorinţă de vendetă – dinspre nervii, muşchii şi viscerele celui impresionat de ororile narate – adânc în conştiinţa lui. Şi anume, nu ispitindu-l la crimă – ca răspuns (mereu insuficient) genocidului, ci sprijinindu-l să înţeleagă, să ţină minte, ca să mărturisească mai departe. Musai şoptit, pentru că şoapta înmoaie orice vrăjmăşie, îndulceşte zilele şi prelungeşte viaţa.

Un veac de plâns gâtuit, de doliu nedus la capăt după morţii lăsaţi pradă corbilor Anatoliei şi apelor Eufratului în urma convoaielor de deportaţi, i-a dezobişnuit pe armeni de deprinderea de a-şi striga durerile, păsul, şi, mai mult de atât, i-a împins treptat să nu se mai sfătuiască despre treburile serioase cu glas tare, ci şuşotind ca pentru sine. “Cu cât alţii îşi aduceau aminte mai rar de ei, cu atât mai bine. Era prea strâmt locul pentru ei pe lumea asta. Învăţaseră să trăiască înăbuşit”. Era în vremea când opresiunea nu lăsa răgaz lacrimilor, lipsa de libertate afecta inclusiv minimul, nelegiferatul drept de a plânge. Pelerinajul forţat, pe care-l face arhetipul armeanului apatrid – pornind din vremelnica patrie a plânsului liber, un fel de illo tempore în care “Dumnezeu era încă la îndemână”, trecând prin experienţa mută a plânsului reprimat, şi ajungând în Străinătatea tânguirii autiste şi a şoaptei fără ascultători – nu i-a adus acestuia nădăjduita mântuire. Dumnezeul secolului XX se dovedise mai retras, “mai neatent decât de obicei”, aşteptându-se mai cu seamă de la oameni să-I întregească voia.

Despre vina de a supravieţui

Cartea şoaptelor povesteşte îndeosebi despre cei învinşi. Înfrângerea nefiind mereu întâmpinată ca o fatalitate, un dat al sorţii, ori ca o consecinţă a nevolniciei. Năpasta poate cădea asupra unui neam şi drept urmare a neîngrăditei sale opţiuni – una desprinsă ca dintr-o faţetă înţeleaptă, chiar pioasă, a liberului arbitru. Opţiunea celor care au renunţat la ambiţia de-a dobândi ceva ce ar putea fi găsit pe această lume. Nerămânându-le, astfel, decât a se lăsa biruiţi de Istorie, aici aflându-se doar în trecere. Unii ar numi asta pasivitate, alţii – neutralitate binevoitoare sau, in extremis, defetism. Cert e că, indiferent care i-ar fi numele, atrage ca un magnet pofta de nimicire a celor cu vocaţie de călăi.

Cărţile excepţionale, mai ales letopiseţele moderne (între care aş încadra şi proza d-lui Vosganian, care şi-a istorisit seminţia, ascultând – s-ar părea – atât şoapta îndepărtată a strămoşilor masacraţi cât şi vocea indescifrabilei autoînvinovăţiri a celor care au reuşit să supravieţuiască), se nasc în vremi de oarecare tihnă a Istoriei – stare şi conjunctură mult mai propice interogaţiilor identitare; care pot fi, mai întâi de toate, întrebări referitoare la ego (fiecare individ punându-se tihnit, adică, faţă în faţă cu el însuşi), şi, de asemenea – la şansele de afirmare ale întregii etnii, în lumea odată reaşezată în matca sa.

Viaţa din fotografii

„Când privesc acum, de la vârsta pe care o avea bunica mea când m-am născut, amintirea bunicilor la vârsta bătrâneţii începe să se estompeze. Şi asta mai ales pentru că bunicul Garabet a fost cât se poate de priceput în a-şi păstra amintirile despre sine. Înţelegând, cu firea lui de artist, că povestea vieţii oricărui om e alcătuită doar în parte din ceea ce trăieşte în timp real, restul, în părţi egale, fiind alcătuit din lucrurile de care îţi aminteşti, din lucrurile pe care le speri şi din cele de care te temi, bunicul şi-a alcătuit o viaţă paralelă, compusă din fotografii (…).”

Fotografiile de familie preiau funcţia de testament, acolo unde alte izvoare documentare lipsesc, şi se-apucă să grăiască din clipa în care până şi şoaptele devin neputincioase – armenilor copilăriei lui Varujan le plăcea să se fotografieze. De regulă, în grup, între rubedenii, şi arborând o poză riguroasă. Bărbaţii, aşezaţi pe scaune, trufaşi şi rigizi – de fapt, intimidaţi de superstiţia tâlhăririi sufletului şi încuierii lui definitive în cutia cu minuni a aparatului fotografic. Femeile, secondându-şi soţii, stând în picioare în spatele acestora, abia ţinându-şi respiraţia în strânsoarea corsetelor “dătătoare de leşinuri”.

Mereu pribegi între două patrii de împrumut, armenii se imortalizau pe peliculă fotosensibilă imediat ce prindeau un scurt moment de păsuire. Doar în acest mod reuşind să ţină un destul de aproximativ recensământ al propriului neam. Ucigaşul în masă – cu precădere statul otoman, căruia i se alătură kurzii, apoi sovieticii – nu a contabilizat niciodată, în stilul impus ulterior de Endlösung-ul nazist, suma victimelor sale. Astfel stând lucrurile, morţii Armeniei au rămas nenumăraţi… Au pierit şi ei decimaţi, întocmai evreilor în Europa, sub ochii din cale-afară de îngăduitori – de-un “pacifism” abia mascând interesele politico-economice – ai consulilor “marilor puteri” occidentale. Înţelegem, aşadar, din ce motive cei scăpaţi de prigoană, acum singuri pe lume şi oarecum… sceptici, fotografiindu-se, “voiau să-şi dovedească lor înşile că mai trăiesc”.

Literatură de raftul întâi

Limba română a armeanului Varujan Vosganian are simplitatea, precizia şi cursivitatea definitorii pentru cei dintâi povestitori ai Literelor noastre. Iar literatura aşternută de dumnealui pe hârtie, uzând de mijloace numai în aparenţă modeste, este, în fapt, una senzuală şi torenţială – fabuloasă, înfiripată, parcă, din noaptea unui nesfârşit solstiţiu de iarnă, prielnic basmelor la gura sobei. Cititorul nu se surprinde socotind cu un aer plictisit paginile care-l despart de final, ci, din contră – le-o fi numărând el, dar disperat că se împuţinează! Oricum, după lectură, afinităţile chimice dintre cititor şi Cartea şoaptelor se dovedesc indestructibile – putem răsufla împăcaţi: pofta de relectură vine citind. Vosganian scrie aici un cuceritor roman de Nobel şi mă încumet să privesc orice sceptic în ochi afirmând asemenea (asumată) grozăvie!

Tăcerea ar fi fost cel mai respectuos chip de-a vorbi despre copleşitorul debut romanesc al poetului metamorfozat în prozator. Cea mai cuviincioasă dintre tăceri. Însă, deîndată ce deschidem cartea, simţim cum ne molipseşte un indicibil neastâmpăr de a-i convinge pe ceilalţi – prieteni, vizitatori ocazionali, necunoscuţii de pe stradă – că trebuie citită. Inutil să mai spun că mulţi dintre mai tinerii “predecesori” ai lui V. Vosganian, tipăriţi în colecţia Fiction-Ltd a Editurii Polirom, au toate motivele să-şi ţină sub obroc eventuala curiozitate faţă de paginile uluitoarei făptuiri a scriitorului de etnie armeană. I-ar putea „interzice” pe termen nelimitat. Prin forţa, întinderea fără fisură a povestirii şi dezinvoltura ei bine măsurată, prin umorul ei tragic, teluric, de bravă „modă veche” (în epoca deconstrucţiei şi-a poalelor în cap), opus-ul acesta cu valenţe de epopee homerică întrece în valoare (potrivit şi părerii altor cronicari care i-au făcut întâmpinarea) mai tot ce s-a scris şi-a apărut în literatura română post-comunistă. N-am citit ceva mai fermecător, în sensul propriu al termenului, în ultimele 12 luni…

O carte de citit orbeşte, mângâindu-i paginile cu palma întinsă, “aşa cum ai mângâia obrazul unui copil”. O carte de respirat.