Pastorala americană

American Beauty

“Trei generaţii. Toate au crescut. Au muncit. Au economisit. Succesul. Trei generaţii extaziate de America. Trei generaţii care au devenit parte a unui popor. Şi acum, cu cea de-a patra, totul se dusese de rîpă. Lumea lor fusese vandalizată complet”. Sau: povestea dramatică a căsniciei unui fiu de evrei de-a treia generaţie post-emigrare – care nu-şi mai dorea să fie perceput ca evreu, ci să se confunde ireversibil cu The American Dream – cu o irlandeză, fostă Miss New Jersey, care se săturase să mai fie frumoasă, hotărând să devină cea mai prolifică văcăriţă a ţinutului (de unde şi titlul romanului, Pastorala).

Progeniturile a două familii non-WASP, o “monstruoasă coaliţie” iudeo-irlandeză, îşi unesc destinele, îmbătaţi de perspectiva accederii în anticamera Visului American, eveniment petrecut graţie privaţiunilor, disciplinei şi spetelii părinţilor lor. Prima generaţie de americani recenţi despovărată de pronunţia ridicolă în limba engleză, de obsesia identităţii şi a originii. Prima generaţie care-şi putea permite cu adevărat să venereze, ca unic zeu, Banul (moneyteism, ar glumi amar, poate, P. Roth) şi să îmbrăţişeze, ca unică rasă revendicată – Reuşita!

Suedezul (Seymour Levov), fiul regelui mănuşilor de piele – protagonistul Pastoralei americane a lui Philip Roth -, un “sportiv învingător”, un campion înalt şi blond al celor mai iubite sporturi (baseball, football, basketball), se regăseşte, la ieşirea din adolescenţă, întru totul contopit cu visul tatălui său despre izbânda obligatorie a emigrantului european în Statele Unite ale Americii. Speranţele întregului cartier evreiesc al oraşului Newark se concretizau în “magnificul trup” cu trăsături teutone al Suedezului (poreclă lipită de el definitiv de primul lui antrenor de baschet). Un “mesia” al inserţiei sociale, al asimilării. Nădejdea întregii sale rase!

Nimeni nu se pricepea “să rezolve” mai bine ca acest “Suedez” semit şi cu o mai imperfectibilă inconştienţă conflictul interior al evreilor “care vor să se confunde cu ceilalţi şi, în acelaşi timp, să iasă în evidenţă, care insistă că sînt diferiţi şi insistă că nu sunt cu nimic diferiţi”. Era atât de pătruns de “botezul” americanităţii încât era greu să decelezi într-însul trăsăturile clişeice, prejudecate, ale iudeilor: smiorcăiala, supunerea simulată, iraţionalitatea, prefăcătoria, şiretenia, intriga. Însă, şi mai adecvat îl portretizează propriul frate, Jerry: “Era un tip teribil de plăcut, de modest şi de stoic. (…) Nu era un tip pătimaş. Doar un ins inimos, a cărui soartă a fost să fie futut de nişte adevăraţi demenţi”.

Astfel, uzând în felu-i caracteristic, neostentativ, de aceste calităţi din care era în exclusivitate alcătuit, Seymour Levov ar fi atins, în perfectă tihnă, atât statutul de respectabil milionar – armonios dizolvat în acea upper middle class a SUA – cât şi centenarul, dacă nu i s-ar fi “defectat”, la un moment dat, fiica: Meredith-Merry Levov.

Pastorala învinsă de ideologie

A patra generaţie americană a familiei Levov – întruchipată de sărmana, smintita şi totuşi inteligenta Merry, cea de la care se aştepase atingerea succesului absolut, implicit ruperea cu respectul pentru îngustimea tradiţiei evreieşti (tradiţie ce fusese, totuşi, unul din ingredientele principale ale Reuşitei…) – dă greş! Istoria dă năvală în viaţa tihnită a Suedezului şi a familiei sale. Istoria americană vine să tulbure pastorala.

Odată ce odorul său de fată “se defectează”, Levov jr. – om de cuvânt, manufacturier cu o preţuire de neclintit pentru gentlemen’s agreement, deloc obişnuit cu sondarea de sine, darmite cu judecarea semenilor – cade în cursa unei devastatoare introspecţii. ”Şi dacă există ceva mai rău decît autoanaliza făcută prea devreme în viaţă, acel lucru e autoanaliza făcută prea tîrziu”. Unde a greşit el atât de flagrant, încât fiică-sa să devieze într-un asemenea hal de la buna creştere şi educaţia şcolară fără cusur pe care i le-a asigurat?

Ce anume poate împinge a proper American girl în ghearele ipocrite, “progresist-liberale” ale unei doctrine în esenţa ei criminală, deşi, în mod făţarnic, pusă în slujba pacifismului? Cum eşuează, “de regulă”, o progenitură? Din pricina unui nesăbuit gest patern, comis timpuriu şi pasibil a fi interpretat de copil ca un avans sexual incestuos? Din “prea mult bine”? În aşteptarea unei atitudini părinteşti ferme, care să pună capăt teribilismelor adolescentine? Ca “ripostă”, ca protest faţă de bunăstarea călduţă, autosuficientă, fluturată cu mândrie de părinţi şi cu nişte consecinţe uneori strivitoare pentru personalitatea fragedă a copilului? Întreg romanul este răscolit de şi construit pe aceste întrebări, cu obişnuitele variaţiuni, speculaţii, răsturnări de tonalităţi şi schimbări bruşte de accente original rothiene.

Insolvabila singurătate

Ce pare a-şi fi propus Philip Roth să transmită din hăţişul, pe alocuri, halucinant al paginilor Pastoralei…, din monoloagele interioare de-o luciditate lipsită de speranţă, e că, deşi deosebit de înzestrate în a iluziona până la psihoză masele, mai ales pe veşnicii candidaţi la frustrare, ideologiile nu-s capabile să rezolve preocupările într-adevăr chinuitoare, frământările reale ale individului uman: singurătatea, bătrâneţea, finitudinea. Acestea sunt câteva din marile suferinţe intime ale umanităţii, pe care nici Revoluţia permanentă propovăduită de avortonii lui Marx, nici consumismul capitalist nu pot visa să le treacă în tabelul-manifest cu probleme “soluţionabile”.

Puterea cuvintelor bine aşezate

Dacă la alţi autori favoriţi am îndrăgit ştiinţa lor de a lăsa lucrurile în suspensie, de a jongla cu elipsele, cu subînţelesurile, la Roth ador ambiţia lui impetuoasă de a spune tot. Angoasa totalizării. Tot şi de-a dreptul. Fără ocolişuri, fără a cădea în ridicol, mulţumită şi cunoscutei doze de autozeflemisire; fără pudori stupide – despre mizeria condiţiei de om.

Spre deosebire de romanele scrise de romancierul nord-american în anii 2000 – excelând prin frazarea de diamant, şlefuirea obsesivă, alegerea migăloasă a celor mai percutante expresii colocviale, formatul compact -, Pastorala americană, terminată în 1997, ne înfăţişează un Roth (sau Zuckerman, căci el narează…) baroc, reuşind, totuşi, un slalom de punctaj maxim printre preţiozităţi, lungimi inutile şi prolixitate; un Roth industrial (în sensul propriu al cuvântului), stăpân pe o neîntrecută metalurgică a textului, îmbătat de puterea cuvintelor bine aşezate de a genera imagini stridente, inconfortabile şi de a vehicula idei controversate, lipsite de bunul simţ anesteziant regăsit de noi la alţi scriitori (nu mai puţin valoroşi).

Un Roth al dialogurilor frenetice. Am impresia că aceste dialoguri, de un realism mai rar întâlnit în literatură (dar deloc străin de literatură), sunt punctul lui forte, alături de sarcasm, cinism, ironie, alături de talentul de a parodia, de a maimuţări luarea în serios şi snobismul high-flown arty, refugiul fanatic în doctrine politice. Un Roth înviorător, necontaminat de militantism, care îmbucură prin detaşarea lui batjocoritoare, relativă la politicul dus la nivel de religie, dar şi faţă de rigiditatea perfecţionistă a campionilor fericirii din clasa de mijloc.

P.S. NU m-a prea convins traducerea. Ceva (din fericire, abia perceptibil) nu funcţionează acolo, probabil că adaptarea. Sunt curios, de pildă, ce expresie americană este tradusă, exasperant, prin futu-i… Tot e bine; ce s-ar fi întâmplat dacă traducătoarea ar fi optat pentru “în puii mei”!?

Povestea unei vieţi - A. Appelfeld

Marșul forțat prin memorie

Escaladează muntele doar cât să te lămurești că e un munte. Niciodată până-n vârf. Cam așa povățuiește un proverb antic, probabil chinezesc, căci chinezii au zicale la îndemână pentru toate situațiile. Aharon Appelfeld se cațără, târâș, cu fiecare carte pe care o concepe, până pe buza rănilor sale sufletești, le pipăie marginile dureroase, dar ne dăm negreșit seama ce spaimă îl cuprinde mereu când e să privească înăuntrul lor. Și ce greu îi cade să-și amintească ceea ce ține prea limpede minte! Povestea unei vieți e o plagă deschisă. Se parcurge cu ochii sufletului acoperiți (a oroare) cu palma, urmărind rândurile printre degete.

De douăzeci de… cărți – se destăinuie autorul – își tot propune să regăsească dumnezeirea copilăriei sale lipsite de umbre, dar și să împărtășească întocmai atrocitățile prin care a trebuit să treacă în timpul prigoanei naziste – copil fiind, evreu fiind: evadarea din lagăr, ”marșul forțat” prin noroaie și prin păduri neștiute, dar mai puțin neprietenoase decât oamenii la porțile cărora a bătut pentru o bucată de pâine și adăpost; hăituit de ”eroicii” soldați antisemiți ai mareșalului Antonescu, slugi docile, cu exces de zel criminal, ale măcelarilor de elită germani. Dar: ”Am scris deja mai mult de douăzeci de cărți despre acei ani, însă uneori mi se pare că încă nici nu am început să-i descriu, că memoria plină, detaliată, e încă ascunsă înăuntrul meu, iar când va țâșni din adăpostul ei, va curge în valuri zile la rând.”

Aharon Appelfeld (77) a edificat ”autobiografia” de față, Povestea unei vieți, în 1999, cu aceeași simplitate înfiorătoare, același ”scris reținut”, comprimat, fragmentar, ironizat de criticii săi (în vremea când în literatura israeliană predomina amploarea, întinderea, ”larg însemna epic”), pe care le-ați întâlnit și-n romanul Badenheim 1939. ”Marșul” său prin stepele memoriei nu a cunoscut încă răgazul sau împlinirea, (pentru că) nici descrierea fidelă, completă, pe care autorul o pândește de când s-a abandonat Literelor.

Estetica emoției

Ar fi indecent să afirmăm despre lucrările lui A. Appelfeld că sunt savuroase sau să folosim alt epitet frivol, de mari pasionați de beletristică… Nu mi-ar părea, însă, deplasat să susțin că acest evreu din Cernăuți e un desăvârșit estetician al emoției! Sigur, nu e cazul nici să-l citim pe scriitorul israelian în poziție de drepți, în picioare, cu o morgă ipocrită pe chip. Deși, poate că noi – dacă aș chibzui mai bine, în ”calitate” de urmași ai ”vitejilor” ostași care trăgeau ca la bâlci în convoaiele de deportați, s-ar cuveni să citim mărturiile acestea în genunchi. Adică pe Appelfeld, alături de G. Konrád, I. Kertész, Primo Levi, chiar și pe B. Schulz – copiii Holocaustului. În genunchi!

Cartea este structurată pe mici capitole, 30 la număr, redactate în goana amintirilor: 30 de mici izbânzi în continuul proces de negociere cu imensa traumă. Memoria, ”fluidă și schimbătoare”, e lăsată să-și facă hatârul, să se împrietenească cu neputincioasele cuvinte pentru a le impregna până-n miez. Dă năvală, tumultoasă, apoi se retrage; cuvintele aleargă în urma ei, promițându-i că, dacă se va întoarce, îi vor sluji și mai fidel. Portrete, scene – de multe ori statice -, imagini estompate, ca de vechi album de familie, filme frânte, din care, prin diverse trucaje ale minții, au dispărut unii protagoniști: de pildă, moartea concretă a mamei lipsește, e evocată metonimic printr-un ultim, scurt și de neșters țipăt… Dincolo de frazele zgârcite curge un ”limbaj” ce datează de dinaintea vorbirii. Un limbaj al simțurilor, care poartă, abia el, informația corectă. ”Neîncrederea în cuvinte am căpătat-o în acei ani. Un flux verbal curgător îmi trezește suspiciuni. Prefer bâlbâiala, fiindcă în ea aud conflictul și neliniștea, efortul de purificare a cuvintelor, dorința de a dărui ceva din propriul eu.”

Un copil întrerupt, un copil al războiului refugiat în contemplare (”bucurie a interiorizării”) din calea realității; un adult care nu a reușit să-și împace (să-și unifice) vârstele ce i-au supraviețuit, neînțelese, în adâncuri; străin în țara semenilor săi, străin în limba de împrumut, cu toate că e ”limba lui Dumnezeu”, cu toate că e limba consângenilor, un grai pe care și-a impus să-l învețe, în chinuri groaznice (tocmai pentru că nu era limba mamei!). Tot ce s-a petrecut cu el și în el s-a păstrat, în ciuda maturizării. Pierderea casei, a limbii, părăsirea orașului său drag, ”suspiciunea, teama, deficiențele de vorbire, înstrăinarea” – simțăminte din care i s-a născut literatura, ficțiunea sub care camuflează ceea ce a rămas de nerostit.

”Cartea aceasta nu este o finalizare, ci o încercare, o încercare disperată, dacă vreți, de a lega diferitele componente ale vieții mele de rădăcina din care au început să crească.” Lectura în limba română e favorizată de o traducere fără poticneli, grație eforturilor lui Any Shilon.

Caricatura: NEWYORKTIMES

Confesiunile unui cafegiu

Legenda cafelei

Dumnealor ciobanii, de-a lungul și de-a latul lumii și Istoriei, au jucat diverse roluri: ba de precursori anonimi ai marilor geografi și exploratori – în căutarea neobosită a locurilor cu verdeață, propice păscutului; ba au fost rivali, dușmănindu-se și ucigându-se între ei pentru frumusețea turmelor (primele conflicte de amploare ale omenirii au avut loc pentru o oaie, nu pentru o oarecare Elena din Troia); ba întemeietori de țară și de nemuritoare dinastii monarhice, iar, mai înspre zilele noastre – patroni un pic cam neciopliți și cam ”războinici” ai unor epuizate cluburi de fotbal. Legendele pastorale ascund, de obicei, o importantă dimensiune tragică, nu sunt de notorietate prea multe povești hazlii sau relaxante cu ciobani…

Noroc cu baciul yemenit (unii ne încredințează că a fost etiopian, ceea ce ne mută cu tot cu legendă în Africa…), de fapt, noroc cu caprele lui, care au încercat cele dintâi, pe propria blană, proprietățile vitalizante ale cafelei, îndepărtând ghinionul tragic care însoțea peste tot păstorii. Păscându-și respectivul baci cornutele printre arbuștii (necunoscuți la acea dată) care produceau miraculoasele boabe, nu mult timp i-a fost necesar până să remarce cum caprele lui țopăiau mai energic și aveau un apetit considerabil mai mare decât suratele lor, aparținând altor păstori din vecinătate. Nu se ştie cu limpezime dacă, la muls, țâțele lor slobozeau în vadră și cappuccino. Dar aproape cert este că prima cafea din lume a fost, apoi, fiartă la o mănăstire din apropiere.

Povestea armenașului Florescu, o istorie mai mică a României postbelice

În 8 mai 1944, când, în timpul unui bombardament anglo-american, a văzut lumina zilei dl Gheorghe Florescu, autorul Confesiunilor unui cafegiu, România dădea primele semne de anevoioasă dezmeticire dintr-o conflagrație purtată, spun unii, împotriva dușmanului nepotrivit (se ignoră, însă, că URSS, prietenă sau inamică, era departe de a fi un vecin de nădejde). Bucureștean, născut în Bisercia Sf. Treime din cartierul Dudești (actualmente, blocuri, fabrici și uzine), având parte de o tinerețe în timpul căreia perioadele de depresiune financiară și compensațiile ulterioare s-au îmbinat într-un mod suficient de armonios, nu se poate afirma că Gh. Florescu și familia nu s-ar fi bucurat de iubirea și ocrotirea sfinților. Dacă nu a celor creștini, atunci măcar a zeului Mercur – protectorul negoțului.

N-am să trec în revistă întreg traseul educațional și profesional al respectabilului memorialist, amănunțit prezentat în volum – pe alocuri, chiar cu abuz de detalii. Cartea calificându-se și în chip de Istorie neconvențională a comerțului postbelic, numai bună de studiat la un curs scurt de marketing de la ASE. Voi aminti doar, mai cu seamă celor care au deschis ochii pe astă lume după 1989, că obsesia regimului comunist de a controla tot ce mișcă în țară (indiferent de țară) atinsese inclusiv libertatea comerțului. Dacă până prin 1958 mai subszistau, ici-colo, prin România, câteva inițiative particulare într-ale negustoriei (evreii și armenii excelând și la noi, cum era de așteptat), în anii următori, de importuri, vânzări și exporturi se va ocupa exclusiv Statul (citește: Securitatea și partidul unic), în strădania sa egalitaristă, declarativă, de a ne ”apăra” de abuzul claselor exploatatoare, de chiaburi, de speculanți și de ”burgheji”. Vorba sloganului, foarte popular, deși sinistru, de atunci: ”Ana, Luca și cu Dej au băgat spaima-n burgheji” (cei enumerați fiind exponenții ”valului întâi” de comuniști autohtoni). Confesiunile… d-lui Florescu sunt împistrite cu asemenea zicale, uneori de un amuzament îndoielnic, aparținând folclorului urban.

În sfârșit, petrecându-și domnia sa grăbita adolescență în umbra unor destoinici și influenți patroni bucureșteni de origine evreiască sau armenească (de unde și porecla ”Armenașul”), nevoit să-și întrețină de timpuriu familia (cu tatăl deținut politic), naratorul s-a regăsit, nu peste mult timp, fără remediu pătruns de morbul comerțului de înaltă ținută, mărturisindu-se în particular fascinat de negoțul cu ”coloniale” (cacao, diverse mirodenii, banane, citrice, arahide, etc) printre care, la loc de frunte, trona cafeaua. Pe vremea aceea – de fapt, epoca menționată în carte întinzându-se până la căderea comunismului -, cafegiii oficiali ai țării se alimentau cu cafea în vrac, sosită în țară în stare brută, verde, prepararea ei pentru desfacere și vânzare efectuându-se în câteva prăjitorii, unele ”la vedere”.

Conjugarea verbului a servi

Pentru că îi servea prompt pe potentații momentului (securiști, ofițeri cu multe grade ai Ministerului de Interne și ai MApN, membri ai structurilor de conducere ale PCR, medici, dar și actori celebri, academicieni, scriitori), bonomului Gh. Florescu i s-a acordat șansa să ”țină” o unitate comercială quasi-privată (instalația de prăjit era proprietate personală, de exemplu), un soi de club select, frecventat doar de privilegiații acelor ani, în plin centru vechi al Capitalei, pe strada Hristo Botev, la numărul 10 – ”afacere” deprinsă și moștenită de la ”cel mai important cafegiu armean din toate timpurile”, Avedis Carabelaian.

Profitând de fațada asigurată de această impresie de legalitate, securiștii de la Agenția pentru Import își derulau cu maximă nesimțire și prin intermediul acestui magazin-pentru-ștabi bănoasele activități de contrabandă cu rarități ”importate” în folos personal. Aș fi adăugat, sarcastic, că purtaseră acest trafic ”pe sub nasul autorităților”, dacă nu mi-aș fi dat repede seama că ei înșiși erau autoritățile! Lucru deloc de mirare că mulți dintre angajații fostelor așa-zise servicii ”de informații” (de fapt, de represiune) au pătruns rapid în cercul strâmt al celor mai prosperi ”capitaliști” post-decembriști ai țării noastre… Nu degeaba am subliniat, mai sus, verbul a servi, conjugat obsesiv din scoarță-n scoarță, până la finalul cărții…

…Iată un verb pe care, cu oscilații, s-au ”sprijinit”, să zic așa, în sufletul meu de cititor, atât o anumită simpatie pentru personajul-autor al ”memoriilor” de față, cât și sentimentele mele contradictorii, nu puține mergând până la o explicabilă repulsie. L-am servit, ce să fac; am servit-o pe doamna cutare; i-am servit pe toți; treceți pe la mine și vă servesc. O să-l întâlniți până vi se va apleca. Să nu gândească cineva că acest cuvânt ar defini cumva, în limba română modernă, relații senioriale, nobile, sau din cele stabilite între gentlemen-i. Nu. Imaginați-vă, mai degrabă, un melanj balcanic de ploconeală, spate cocârjat, frecarea mâinilor însoțită de un hihihi diavolesc, spoială de distincție, complicitate de joasă speță, corupție de doi bani, corupție de mai mulți bani (dolari), găinărie, bovarism, paranoia și mimare a profesionalismului și a verticalității. ”Te servesc” e, la noi, ruda apropiată, sinonimul lui ”te rezolv”.

Am trăit un deceniu și jumătate de lipsuri în epoca de cenușie amintire – anii care trebuie, pasămite, să fie cei mai luminoși din viața oricui. Mi-a fost, din acest motiv, foarte dificil să ”rezonez” cu spiritul ”eroic” de neguțător clasa I, sacrificat pe tejgheaua neamului, al descurcărețului cafegiu, cel care ”se zbătea” să-și mulțumească și, nu-i așa?, să-și servească din belșug (cu sau fără plată) clientela din ”lumea bună” (chiar așa îi numește, nu totdeauna cu ghilimelele de rigoare) – singurii care aveau acces în magazinul ”cu circuit închis”, cu produse la care noi – familia mea și mulți asemeni nouă de pe tot cuprinsul României – nici nu știam să visăm! Iată ce se petrecea – deșănțarea asta consumistă, traficul acesta cu gourmet-uri coloniale – în timp ce majoritatea populației era constrânsă să dea noi găuri curelei, ca efect al efortului conjugat al plății datoriei externe, depus de fiecare cetățean, fără deosebire de naționalitate, parte integrantă a procesului afirmării suveranității și independenței…! (Urale, aplauze puternice, prelungite!)

Autodenunț fără voie

Vă încredințez, ex abrupto, că este deosebit de antrenantă lectura acestor ”memorii” ale unui ”om simplu”(căci, ne place sau nu: memorii sunt, om simplu este…), care a știut, totuși, să învețe nenumărate ”tehnici de orientare și supraviețuire” de la distinșii dumnealui clienți-prieteni-călăi, absolvind cum laude prestigioasa școală a vieții. Dl Florescu nu se împiedică în rafinamente de stil, nici nu cade în bolovănism literar. Scrie simplu, curgător (sau povestește, dacă a dictat cuiva rândurile acestea), ordonat, cronologic, cu ample și interesante trimiteri istorico-politice, nu uită nimic – ai crede (mai bine ar fi uitat câte ceva). La lansarea din decembrie 2009 a Confesiunilor unui cafegiu, în librăria Humanitas – Joc secund din Timișoara, autorul a mărturisit că editorul și fiica domniei sale (care l-a ajutat la redactare) i-au recomandat să mai suprime niște pagini, cam 300; oricum, cartea rămâne una cuprinzătoare, în ciuda ”forfecărilor”.

Cartea se citește pe nerăsuflate, iar cititorii mai tineri vor încerca într-un chip mai puțin visceral, probabil, senzația de revoltă care m-a cuprins pe mine în dreptul pasajelor ”cheie” ale textului (cele în care erau zugrăvite huzurul din clubul neoficial deschis în Hristo Botev, 10, unde ”se protesta” prin bancuri subversive la adresa regimului, asezonate cu vodcă și scotch). Nu aș dori, însă, în ruptul capului să se aștearnă cineva la lectură cu ideea că inspiratul scriitor de ocazie Gheorghe Florescu, deși trecut prin pușcărie și maltratat în urma unor capete de acuzare cu profil economic, a fost un dizident. Nicidecum: a fost un dârz membru al sistemului, deși un mic pion, până-n vârful unghiilor sale aromate de cafegiu. Sistemul nu era format (altfel, nu ar fi avut cum să supraviețuiască) numai din cretinii fără studii din C.C. al PCR (PCR fiind partidul unic între 1949 – 1989), ofițerii superiori ai Securității, MI și MApN. Fără complicitatea servilă a ”micilor pioni”, fără contribuția masivă a secăturilor care turnau, fără tăcerea fatalistă a masei poporului sau sub eroziunea mai multor acte de rezistență (cum au fost acțiunile lui M. Dinescu, D. Tudoran, D. Cornea, etc), sistemul fie ar fi colapsat, fie s-ar fi ”reformat” (relaxat) ceva mai devreme, așa cum s-a petrecut în țările socialiste vecine.

Recomand fără reținere ”Confesiunile…” degustătorilor de memorialistică și oricui dorește să înțeleagă mai lesne cumafostposibil regimul totalitar. Ne sunt puse la dispoziție întinse dări de seamă cu valoare documentară din odioasa orânduire, deconspirată chiar din miezul ei, ghidați fiind de un ”mărturisitor” dinlăuntru. Un povestitor amator cu spiritul enciclopedic, verva și oralitatea armenașului Florescu, care și-a împletit măiastru istoria personală cu istoria țării… Veți vedea, nu în ultimul rând, cum cafeaua amestecată și prăjită în magazinele de sub tutela antenumitului ”a avut un loc deosebit, în acele timpuri, în istoria literaturii române”. De umor nesofisticat, proverbe și zicători – doldora paginile! Mi-a plăcut îndeobște o scenă: autorul, om cu frica lui Dumnezeu, decide să facă o donație Bisericii. Îl caută pe preot. În biserică, nimeni. Admiră puțin picturile, intră în altar. În altar – preotul. Înainte ca evlaviosul povestitor să apuce a-și dezvălui intențiile, părintele îl întreabă: ”Ce bei, fiule?”…

De pe urma lecturii, am rămas cu un gust amărui. De cafea. Și cu o poftă de nestăpânit. De cafea, firește. Am acordat 4 puncte volumului pentru valoarea lui documentară, pentru scriitura onestă, fără pretenții literare și pentru naivitatea cu care autorul alege să fie de-o sinceritate crudă, omițând, poate fără să-și dea seama – pesemne, încântat de ”misiunea” dumisale de ultim cafegiu – să treacă sub bemol situațiile (nu puține) care-l pun într-o lumină deloc admirabilă.

JULIEN GREEN - Leviathan

Între a fi şi a părea

Julien Green izbuteşte în al său Leviathan o colecţie memorabilă de portrete (sau măşti groteşti) – în sfânta tradiţie stilistică franţuzească. Însemnarea de faţă nu se doreşte a fi altceva decât modestul meu omagiu adus autorului în cinstea orelor de încântare petrecute cu cartea sa în mână.

Romanul scriitorului francez pune în scenă într-însul un adevărat conflict al măştilor (un brutal concurs de portretistică), care, la rându-i, camuflează impudic mai adâncul război al caracterelor. Confruntarea dintre être (a fi) şi paraître (a părea). Purtând în sine calitatea de adevăr, être stă ascuns mai mereu în dosul unei vizibile faţade – paraître. Carnea şi spiritul îşi dispută întâietatea asupra trupului ca totalitate. Cuvintele (chipuri de împrumut) distorsionează mesajul, ideile, împiedică înţelegerea adevărului. Întreg romanul Leviathan se sprijină pe aceste nepieritoare nelinişti ale lui Green.

Mişcarea, dinamismul zgârcit care condimentează ici-colo această creaţie de suflet a lui Green aduc mai degrabă cu zbaterea neputincioasă, dar sfredelitoare a minţii omeneşti, confruntată cu imobilismul forfotitor al bietului corp – în timpul visului. Gândurile, trăirile spăimoase vin şi trec; trupul, mintea rămân şi suferă. Pentru a alege o formulă mai plastică, neortodoxă: oamenii lui J. Green nu-şi pot evada din cap decât ieşindu-şi din minţi! Realitatea exterioară este pentru dânşii un detaliu minor, lesne de nesocotit, în calea emoţiilor imediate, gâtuite, dar nu ucise de indestructibilele cutume ale vieţii burgheze.

L’homme qui venait d’ailleurs

Leviathan este romanul neputinţei de a comunica. Toată intriga i se bizuie pe situaţii generate de informarea trunchiată sau părtinitoare, zvonistică, de malentendu-uri de cea mai pură esenţă camusiană sau de false supoziţii, care implică îndrăgostiri smintite. Adevărul despre care pomeneam mai sus e bine camuflat, otrăvit, de cuvinte şi fapte – de regulă incredibil de decepţionante, atunci când personajele le comit în incerta lor tentativă de a-şi exterioriza emoţiile (asocialul, timidul Paul înţelege să-şi manifeste, în cele din urmă, cu o insolită brutalitate „iubirea” faţă de inadecvata-i aleasă a inimii).

Subiect: deznădăjduit fără leac, noul sosit, străinul- mânat de o putere care nu vine dinlăuntrul lui (e o forţă străină, tot aşa cum el rămâne un veşnic venetic marginalizat în localitatea aceea de provincie, ţap ispăşitor la mâna localnicilor) – transferă şi ucide în trupul celei mai dezirabile (şi vicioase) fete din oraş nestăvilitele, impurele, condamnabilele patimi care-l subjugă pe el însuşi, pervertindu-i omenia. Desprinderea aceasta de sine, în-străinarea, îl ţine la fereală, mai apoi, de calvarul obişnuit al remuşcărilor. Crima sa nu poartă în sine vreo petiţie socială sau ideologică. Mobilul fărădelegii nu are a face cu un făţiş protest bazat pe un mesaj antiburghez; el stabileşte, totuşi, legătura în sens de complicitate involuntară, subterană, între pulsiunile acestui proscris, Paul Guéret, şi dorinţa de revanşă a femeilor ”traduse” de bărbaţii lor, contra cost, cu dezirabila jună disponibilă a burgului. Revanşa contagiază în acest fel şi tărâmul vârstei: decrepitudine prematură vs. tinereţe obraznică.

Paul Guéret, l’homme qui venait d’ailleurs, este un om al obsesiilor vulcanice, trăite în deplină muţenie. Iubirea lui beteagă o molipseşte şi pe sărmana uşuratică – Angèle, care, înfometată de dragoste, e gata să i se dăruiască, pentru că de la vârsta de şaisprezece ani (îşi aminteşte ea) a trăit mereu în disperarea de a se face plăcută. Nu mai rămâne nimic pur, nimic idealizat în această iubire, odată mărturisită, odată primită. Angèle îl iubeşte pe Paul, pur şi simplu, pentru că el o iubeşte pe ea. Mai vicios de-atât nici că se poate.

Lecţie de stil

Nu mă voi aşeza să transcriu aici jumătate de volum (cam atât, dacă nu mai mult, ocupă portretistica în romanul citat). Ţin să fac nişte spicuiri, doar. Nu neapărat cele mai inspirate. Cu voluptate consemnez, înainte de orice, imensa contribuţie traductorială a regretatului Modest Morariu (pe care am remarcat-o, de curând, şi în cazul Jurnalului lui Jules Renard, dar şi la citirea fragmentelor de Jurnal greenian, selectate şi tălmăcite de acelaşi M.M. şi reeditate de Humanitas). Dl. Morariu este ceea ce am putea numi un tradauctor. Reputatul tălmaci şi exeget al operei prolificului diarist – J.G. este autorul a 18 volume de jurnal, scrise de-a lungul a 70 de ani – pare să fi avut la degetul mic gramatica, topica, sintaxa şi, în primul rând, spiritul francezei, calitate dublată şi de o devotată şi nedisimulată capacitate de identificare cu autorul tradus.

”Stând cocoţată pe tronul ei, doamnei Londe îi venea mai la îndemână să surâdă, să descoase, şi, dacă era cu putinţă, să seducă. Manierele sale erau mieroase şi voit nobile, împărţea vorbe goale ca o regină şi dădea restul cu un aer de mare generozitate. Toate aceste liberalităţi făţarnice nu dădeau greş aproape niciodată, instinctul călăuzind-o admirabil pe această femeie mistuită de dorinţa de a fi pe placul tuturor numai pentru a afla cât mai multe.

Aşa îşi astâmpăra doamna Londe setea neîndurătoare a curiozităţii ce o devora veşnic. N-ar fi putut concepe să trăiască printre nişte necunoscuţi. La început vedea în fiecare nou venit un duşman care trebuia răpus şi stăpânit, fapt ce-i provoca o emoţie chinuitoare şi voluptoasă în acelaşi timp, comparabilă doar cu nerăbdarea dragostei. Îşi domina clienţii printr-o cunoaştere amănunţită a vieţii lor mărunte de zi cu zi. Pasiunea ei amplifica totul. Acolo unde o curiozitate mai anemică ar fi descoperit numai oase, ea se înfrupta ca la un ospăţ regesc.”

Şi nişte pilde de ”răsturnări” stilistice de mare preţ:

”În spatele ei, amurgul lumina stins fereastra şi ea nu mai clintea, nu mai vorbea; privirile întunecate iscodeau în stânga şi-n dreapta; enormă şi sclipitoare în teaca-i de serj lucios, crupa împietrită a doamnei Londe părea să înjure ultimele raze ale zilei."

"Îi era greu să-l vadă; i-ar fi fost şi mai greu să se lipsească de prezenţa lui. Ardea să-l întrebe într-o zi despre viaţa lui, să afle: el cum procedează pentru a-şi rata viitorul."

Foto: Emil Cadoo

OPERAŢIUNEA Shylock

Nobelul pentru cinism

De ce nu ia Philip Roth Nobelul pentru literatură? Pentru că nu s-a lipit nicicând, strategic, de o cauză politică „generoasă”, „măreaţă” şi „nobilă”. Au avut parte din belşug de necruţătorul său cinism literar şi, deopotrivă, „cei mulţi şi amărâţi”, şi cei puţini şi avuţi, şi cei din proprie voinţă ghetoizaţi. Cu luciditatea-i sălbatică, Roth a intuit bine (eu împărtăşindu-i credinţa) că mizeria de caracter are prostul obicei de a cunoaşte, din zorii Istoriei, o dimensiune universală. Nu ocoleşte nici o categorie socială, este democratic răspândită – fie că e vorba de bogaţi şi infatuaţi sau de „umiliţi şi obidiţi”. Doar gradul de ipocrizie diferă, în funcţie, printre altele, de gradul de urbanizare şi de spuza de educaţie.

P. Roth nu ia Nobelul pentru literatură pentru încă un motiv: este „un evreu care nu s-a temut niciodată să spună adevărul despre evrei. Un evreu independent, care a avut de suferit pentru independenţa lui”. Roth a avut mereu un raport critic cu Puterea politică, indiferent de orientarea acesteia. Cred că astfel îi şi şade bine oricărui intelectual: „angajat” doar în măsura în care veghează în mod critic asupra acţiunilor Puterii. În fine, sulfurosul scriitor american, e posibil să nu fi primit „prestigiosul” premiu suedez pentru că nu s-a gudurat nicicând pe lângă vreo „somitate politică” din lumea a III-a pentru a-şi netezi calea către Stockholm, nu s-a tras în poză cu acei lideri mondiali care execută echilibristică pe muchia terorismului, sub masca „feţei umane” a marxismului.

A fi sau a nu fi P. Roth

Nu ştiu câte intelighente minţi occidentale, corecte politic şi nevricoase, s-au văzut în stare a finaliza lectura romanului Operaţiunea Shylock, o scriere explozivă, care-l devoalează pe neîmblânzitul Phil în plină furoare iconoclastă. Iată-ni-l pe cvasi-ficţionalul scriitor newyorkez Philip Roth,, autosurghiunit la Londra din motive… psihomedicale (o sănătate şubrezită, dependenţa de antidepresive) şi unele ce ţin de-o nemărturisită sterilitate creativă. Naratorul nu ne permite să ne dăm seama cu claritate dacă o recidivă a depresiei sale (manifestată prin apatie, accese de plâns, tentative de suicid) sau o nouă manifestare a tulburării de personalitate face să-i „apară” din neant, la mii de kilometri depărtare, în Ţara Făgăduinţei – Israel, o dublură, un bărbat care-i seamănă izbitor şi care chiar se prezintă în toate mediile ca fiind Philip Roth, romancier american. De aici înainte, senzaţia unei escrocherii epocale merge mână-n mână cu o tot mai vârtos argumentată, deşi paranoică de-a binelea, teorie a conspiraţiei.

Dublul Roth este un militant – exact contrariul neangajatului exilat la Londra; colectează fonduri, participă la conferinţe, ţine cuvântări, întâlneşte oameni de seamă ai mapamondului, folosindu-se cu neruşinare de ilustrul său nume de împrumut, pentru a le face cunoscută aiuritoarea sa găselniţă: diasporismul. Diasporismul este gândit de falsul Roth ca o replică anti-istorică dată sionismului (aliyah). În vreme ce adepţii Sionului plănuiseră (şi au izbândit, în 1948) să fondeze o ţară, Eretz Israel, între graniţele căreia să-şi găsească adăpost toată evreimea răspândită pe glob – de veacuri pradă unui antisemitism toxic, iată că, după patru decenii de la întemeiere, un solitar ideolog megaloman, predicând în deşert la finele anilor ’80, îşi doreşte să reînvie viaţa evreiască europeană, nimicită de Hitler între 1939 şi 1945, propunând taman opusul: o migraţie a ashkenazilor (evreii central şi est-europeni) dinspre Israel către Europa – unde au lăsat, într-adevăr, un gol cultural rămas până în prezent necompensat.

Roth cel original se deplasează la Ierusalim într-o misiune gazetărească încredinţată de un ziar american – a-l intervieva pe romancierul Aharon Appelfeld. Acesta-i scopul oficial al călătoriei şi „alibiul” oferit consoartei sale, sceptică relativ la starea lui de sănătate sufletească. În fapt, scriitorul se predă cu un curaj de zile mari „tărâmului promis” pentru a-şi descoperi şi, eventual, anihila impostorul, peiorativ supranumit Moishe Pipik (Moise Buric – personajul unui joc de imaginaţie din copilărie).

There’s no business like Shoah business

Odată ajuns în zona de neostoită beligeranţă a Orientului Mijlociu, Roth se trezeşte abătut de la ţelul său oficial şi curtat de tot soiul de grupări pro şi antisemite, înghesuindu-se care mai de care să-i exploateze notorietatea în scop de PR (întâmplător sau nu, iniţialele omului de litere). Adevărat antierou de roman de spionaj – tatonat, intimidat, răpit, confiscat, manipulat, racolat, confundat… Adepţii nou-născutului proiect diasporist vor să-l folosească de interfaţă pentru negocierile cu conducătorii Europei Centrale, în vederea reinstalării şi reîmproprietăririi evreilor polonezi, maghiari, români, ucrainieni în ţările de baştină. Palestinienii, la rândul lor, prinseseră de veste că nord-americanul nu se avea prea bine cu comunitatea evreiască din SUA (deci, prin extensie, nici cu seminţia lui in corpore), dată fiind opoziţia sa publică, scandaloasă, faţă de instituţionalizarea şi comercializarea neruşinată a Holocaustului. Drept care, nădăjduiesc şi aceştia că-l vor putea atrage în tabăra proprie (ce urmărea dezisraelizarea teritoriilor ocupate), încurajându-l să-şi joace mai departe şi deja promisul rol de anti-Moise – lider suprarealist al exodului postmodern al populaţiei israeliene de origine ashkenadă. Toate facţiunile au un punct comun: îi solicită aproape ultimativ autorului Complexului lui Portnoy să se pronunţe franc cu privire la problema evreiască.

Israelul victorios nu a avut parte nici o singură zi de liniştea mult visată de bine intenţionaţii teoreticieni ai sionismului. De altfel, un personaj hâtru afirmă cu amărăciune că acest tânăr stat nu-i prea răsfaţă pe cei cărora le-a intrat în tabieturi, pe alte meleaguri, servirea cafelei pe terasele din inima oraşelor. Spectrul exploziei sinucigaşe bântuie pretutindeni în „Ţara Sfântă”. Unii comentatori (vezi Avraham Burg), exasperaţi de escaladarea zilnică a violenţei, nu ezită să facă o paralelă îndrăzneaţă între Israel şi Germania Republicii de la Weimar – ambele, înşelătoare şi fecunde incubatoare de frustrare şi de intoleranţă.

Le Roi Lire

Operaţiunea Shylock, deşi puternic politizată, este cartea plăcerii de a citi, iar regele neîncoronat (mai degrabă încornorat) al acestei plăceri solitare mi-a fost, în trecutul recent, Philip Roth. Se poate să nu simţiţi neapărat nevoia de a vă reîntoarce la ea, cât de curând, pentru o a doua lectură, dar veţi recunoaşte că se achită onorabil de rostul ei primordial: acela de a oferi rafinată plăcere estetică şi încântare imediată, fără a cădea, totuşi, în păcatele facile ale creaţiilor de pur consum. Captivante inserturi documentariste, fragmente de scrisori şi jurnale, programe politice, extrase ample din istoria Israelului şi cea a tribulaţiilor evreilor prin lume, nedisimulate elemente de ficţiune, alternanţa real-imaginar, stilul metalic-chirurgical specific acestui autor, toate bine tonifiate de umorul rothian, când fin, când acid-brutal, însă omniprezent şi omnipotent – „Cartea de care te agăţi în timp ce te aştepţi la tot ce poate fi mai rău e o carte pe care s-ar putea să nu mai reuşeşti s-o rezumi vreodată în mod coerent, dar sigur n-ai să uiţi nicicând cum te-ai agăţat de ea”. Îmi place straşnic cum mă minte Roth!

Cartea şoaptelor

Un Dumnezeu mai neatent decât de obicei

Vă spun pe neocolite cum stă treaba: cartea aceasta m-a găsit pe mine!

Am să încep cu ceea ce s-ar fi cuvenit să fie, de fapt, încheierea: am citit Cartea şoaptelor cu smerenie, ca pe o Psaltire, urmărindu-i lacom rândurile, cu arătătorul apăsat tandru pe hârtia lunecoasă – cum ni se întâmplă când silabisim prima oară din Abecedar. Am psalmodiat-o, m-am rugat laolaltă cu personajele ei pentru pacea sufletului unui mic popor mare, un popor prădat de ţară, fără prieteni – armenii. Cronica migălită de Varujan Vosganian picură cumpătare şi atemporalitate în inima cititorului şi deplasează fireasca dorinţă de vendetă – dinspre nervii, muşchii şi viscerele celui impresionat de ororile narate – adânc în conştiinţa lui. Şi anume, nu ispitindu-l la crimă – ca răspuns (mereu insuficient) genocidului, ci sprijinindu-l să înţeleagă, să ţină minte, ca să mărturisească mai departe. Musai şoptit, pentru că şoapta înmoaie orice vrăjmăşie, îndulceşte zilele şi prelungeşte viaţa.

Un veac de plâns gâtuit, de doliu nedus la capăt după morţii lăsaţi pradă corbilor Anatoliei şi apelor Eufratului în urma convoaielor de deportaţi, i-a dezobişnuit pe armeni de deprinderea de a-şi striga durerile, păsul, şi, mai mult de atât, i-a împins treptat să nu se mai sfătuiască despre treburile serioase cu glas tare, ci şuşotind ca pentru sine. “Cu cât alţii îşi aduceau aminte mai rar de ei, cu atât mai bine. Era prea strâmt locul pentru ei pe lumea asta. Învăţaseră să trăiască înăbuşit”. Era în vremea când opresiunea nu lăsa răgaz lacrimilor, lipsa de libertate afecta inclusiv minimul, nelegiferatul drept de a plânge. Pelerinajul forţat, pe care-l face arhetipul armeanului apatrid – pornind din vremelnica patrie a plânsului liber, un fel de illo tempore în care “Dumnezeu era încă la îndemână”, trecând prin experienţa mută a plânsului reprimat, şi ajungând în Străinătatea tânguirii autiste şi a şoaptei fără ascultători – nu i-a adus acestuia nădăjduita mântuire. Dumnezeul secolului XX se dovedise mai retras, “mai neatent decât de obicei”, aşteptându-se mai cu seamă de la oameni să-I întregească voia.

Despre vina de a supravieţui

Cartea şoaptelor povesteşte îndeosebi despre cei învinşi. Înfrângerea nefiind mereu întâmpinată ca o fatalitate, un dat al sorţii, ori ca o consecinţă a nevolniciei. Năpasta poate cădea asupra unui neam şi drept urmare a neîngrăditei sale opţiuni – una desprinsă ca dintr-o faţetă înţeleaptă, chiar pioasă, a liberului arbitru. Opţiunea celor care au renunţat la ambiţia de-a dobândi ceva ce ar putea fi găsit pe această lume. Nerămânându-le, astfel, decât a se lăsa biruiţi de Istorie, aici aflându-se doar în trecere. Unii ar numi asta pasivitate, alţii – neutralitate binevoitoare sau, in extremis, defetism. Cert e că, indiferent care i-ar fi numele, atrage ca un magnet pofta de nimicire a celor cu vocaţie de călăi.

Cărţile excepţionale, mai ales letopiseţele moderne (între care aş încadra şi proza d-lui Vosganian, care şi-a istorisit seminţia, ascultând – s-ar părea – atât şoapta îndepărtată a strămoşilor masacraţi cât şi vocea indescifrabilei autoînvinovăţiri a celor care au reuşit să supravieţuiască), se nasc în vremi de oarecare tihnă a Istoriei – stare şi conjunctură mult mai propice interogaţiilor identitare; care pot fi, mai întâi de toate, întrebări referitoare la ego (fiecare individ punându-se tihnit, adică, faţă în faţă cu el însuşi), şi, de asemenea – la şansele de afirmare ale întregii etnii, în lumea odată reaşezată în matca sa.

Viaţa din fotografii

„Când privesc acum, de la vârsta pe care o avea bunica mea când m-am născut, amintirea bunicilor la vârsta bătrâneţii începe să se estompeze. Şi asta mai ales pentru că bunicul Garabet a fost cât se poate de priceput în a-şi păstra amintirile despre sine. Înţelegând, cu firea lui de artist, că povestea vieţii oricărui om e alcătuită doar în parte din ceea ce trăieşte în timp real, restul, în părţi egale, fiind alcătuit din lucrurile de care îţi aminteşti, din lucrurile pe care le speri şi din cele de care te temi, bunicul şi-a alcătuit o viaţă paralelă, compusă din fotografii (…).”

Fotografiile de familie preiau funcţia de testament, acolo unde alte izvoare documentare lipsesc, şi se-apucă să grăiască din clipa în care până şi şoaptele devin neputincioase – armenilor copilăriei lui Varujan le plăcea să se fotografieze. De regulă, în grup, între rubedenii, şi arborând o poză riguroasă. Bărbaţii, aşezaţi pe scaune, trufaşi şi rigizi – de fapt, intimidaţi de superstiţia tâlhăririi sufletului şi încuierii lui definitive în cutia cu minuni a aparatului fotografic. Femeile, secondându-şi soţii, stând în picioare în spatele acestora, abia ţinându-şi respiraţia în strânsoarea corsetelor “dătătoare de leşinuri”.

Mereu pribegi între două patrii de împrumut, armenii se imortalizau pe peliculă fotosensibilă imediat ce prindeau un scurt moment de păsuire. Doar în acest mod reuşind să ţină un destul de aproximativ recensământ al propriului neam. Ucigaşul în masă – cu precădere statul otoman, căruia i se alătură kurzii, apoi sovieticii – nu a contabilizat niciodată, în stilul impus ulterior de Endlösung-ul nazist, suma victimelor sale. Astfel stând lucrurile, morţii Armeniei au rămas nenumăraţi… Au pierit şi ei decimaţi, întocmai evreilor în Europa, sub ochii din cale-afară de îngăduitori – de-un “pacifism” abia mascând interesele politico-economice – ai consulilor “marilor puteri” occidentale. Înţelegem, aşadar, din ce motive cei scăpaţi de prigoană, acum singuri pe lume şi oarecum… sceptici, fotografiindu-se, “voiau să-şi dovedească lor înşile că mai trăiesc”.

Literatură de raftul întâi

Limba română a armeanului Varujan Vosganian are simplitatea, precizia şi cursivitatea definitorii pentru cei dintâi povestitori ai Literelor noastre. Iar literatura aşternută de dumnealui pe hârtie, uzând de mijloace numai în aparenţă modeste, este, în fapt, una senzuală şi torenţială – fabuloasă, înfiripată, parcă, din noaptea unui nesfârşit solstiţiu de iarnă, prielnic basmelor la gura sobei. Cititorul nu se surprinde socotind cu un aer plictisit paginile care-l despart de final, ci, din contră – le-o fi numărând el, dar disperat că se împuţinează! Oricum, după lectură, afinităţile chimice dintre cititor şi Cartea şoaptelor se dovedesc indestructibile – putem răsufla împăcaţi: pofta de relectură vine citind. Vosganian scrie aici un cuceritor roman de Nobel şi mă încumet să privesc orice sceptic în ochi afirmând asemenea (asumată) grozăvie!

Tăcerea ar fi fost cel mai respectuos chip de-a vorbi despre copleşitorul debut romanesc al poetului metamorfozat în prozator. Cea mai cuviincioasă dintre tăceri. Însă, deîndată ce deschidem cartea, simţim cum ne molipseşte un indicibil neastâmpăr de a-i convinge pe ceilalţi – prieteni, vizitatori ocazionali, necunoscuţii de pe stradă – că trebuie citită. Inutil să mai spun că mulţi dintre mai tinerii “predecesori” ai lui V. Vosganian, tipăriţi în colecţia Fiction-Ltd a Editurii Polirom, au toate motivele să-şi ţină sub obroc eventuala curiozitate faţă de paginile uluitoarei făptuiri a scriitorului de etnie armeană. I-ar putea „interzice” pe termen nelimitat. Prin forţa, întinderea fără fisură a povestirii şi dezinvoltura ei bine măsurată, prin umorul ei tragic, teluric, de bravă „modă veche” (în epoca deconstrucţiei şi-a poalelor în cap), opus-ul acesta cu valenţe de epopee homerică întrece în valoare (potrivit şi părerii altor cronicari care i-au făcut întâmpinarea) mai tot ce s-a scris şi-a apărut în literatura română post-comunistă. N-am citit ceva mai fermecător, în sensul propriu al termenului, în ultimele 12 luni…

O carte de citit orbeşte, mângâindu-i paginile cu palma întinsă, “aşa cum ai mângâia obrazul unui copil”. O carte de respirat.

Frumoasa doamnă Seidenman

Turnătorie, vânătoare, exterminare!

Poate fi destul de frustrant, sunt pe deplin conştient, să citeşti recenzii ale unor apariţii editoriale remarcabile (restituiri din literaturile vecine), dar demult epuizate de pe rafturile librăriilor şi din oferta online a editurilor, oprimate amarnic şi hăituite – deopotrivă, edituri şi librării - de dictatura noului. O traducere din această categorie, a rarităţilor colecţionabile, este şi cea a romanului polonezului Andrzej Szczypiorski - Frumoasa doamnă Seidenman, în paginile căruia este tratată cu totul altfel spinoasa problemă a antisemitismului şi crudul său corolar - prigonirea evreilor (ciclul: turnătorie, vânătoare, exterminare), pandemice în Europa interbelică, atingând cote paroxistice în cea de după 1939. Ne este ilustrat aici, odată în plus - într-un limbaj şi-o viziune proaspete - modul cum soarta tragică a victimelor este implacabil împărtăşită, nu de puţine ori şi după un oarecare răstimp, şi de călăii acestora - nu fiindcă aşa ar dicta setea de echitate a autorului, ci pentru că este scris undeva: într-o anume fatalitate, în ursita fiecăruia, într-o anume ciclicitate a celor petrecute pe pământ, într-o închipuită lege a compensaţiei, sau în numele lui Dumnezeu.

Rasa prigonitoare (polonă şi/sau germană), rasa „stăpânilor”, numără membri care, prin omenia arătată, adăpostind şi salvând evrei pe timpul conflagraţiei, îi recuperează onoarea şi-i dau pe mai departe dreptul de a avea acces la Istorie: aşadar, şansa de a nu repeta, istoriceşte, destinul Sodomei. Din rândurile rasei semite se aleg, la rându-le, indivizi josnici, care toarnă şi chiar tranzacţionează (la propriu!) consângeni ca să-şi asigure meschina şi urgenta supravieţuire.  

Faptele, gravitatea lor, capătă, iată, şi nuanţe - ele nu-s numai albe sau numai negre. Prin urmare, lucrurile nu stau, în întregime, nici în felul în care victimele le-au înfăţişat îndeobşte după dezastru, şi nicidecum aşa cum prigonitorii au încercat să le acrediteze, în apărarea lor, tot după... Evident, nici una din „tabere” nu este alcătuită exclusiv din inocenţi. DAR: nimic nu e de natură a deculpabiliza premeditarea, ingineria impecabilă a Holocaustului. Doar în străfundurile vreunui creier bolnav pot naşte asemenea justificări. Oribilele crime în masă, cu mobil rasial, nu pot fi justificate nici de crucificarea lui Iisus Christos de către poporul lui Israel, nici de succesul evreilor şi excelenţa lor de invidiat în domeniul meseriilor liberale, nici de vremurile tulburi, de război, nici prin falsa, aiuristica idee a superiorității rasei ariene... 

Moartea, minciuna, sarcasmul, umorul, cinismul, cruzimea, umanismul şi mila selectivă (dar şi dogma) creştină merg, nu o dată, pe acelaşi drum, într-o leşioasă concordie. Când se despart, e doar pentru a se reîntâlni ceva mai încolo, cu o vigoare nouă. Culpa îşi fâlfâie poalele o vreme, parcă - nestingherită, dar ezitând -, peste capetele tuturor, coborând într-un final, în mod firesc, asupra acelora care cultivau - aş spune chiar în mod tradiţional - forţa, teroarea, superioritatea setoasă de lebensraum a propriei seminţii.

Bijuterii uitate-n raft

În momente din acestea - când mi-e dat să ţin o asemenea bijuterie înaintea ochilor, mi-aș dori în mod neipocrit ca ea să încapă şi pe mâna unui recenzent cu un cuvânt greu în blogosfera literară. Un recenzent care să-i poată convinge prin puterea acestui „cuvânt greu" pe cât mai mulţi dintre voi să dea buzna prin anticariate şi s-o caute pe „frumoasa doamnă”. Avem de-a face, realmente, cu o răscolitoare piesă de înaltă literatură central-europeană! Scrisă cu un sarcasm amar, cu atenţie documentaristă la micile detalii, menite a zugrăvi credibil epoca, fără a cădea, însă, în prolixitate sau preţiozitate gratuită. Colecţionaţi şi citiţi cu încredere, de asemenea, tot ce a apărut la Polirom în seria Proză - A Treia Europă. Sunt tipărituri numai una şi una! Din păcate, surprindem Editura Polirom prea preocupată în aceşti ani să cartoneze obscuri „clasici" autohtoni în viaţă, în loc să reediteze şi adevăratele unicate!

Extrag, mai jos, şi un amplu citat (ales aproape la întâmplare, cartea putând fi citată pe de-a-ntregul) care mă ajută să scormonesc în arhiva propriei memorii vechi şi neplătite „poliţe" nemântuiţilor arieni, dar care dă seamă şi despre priceperea autorului într-ale „psihologiei neamurilor”; are cuvântul chiar un (întâmplător sau nu - pozitiv) personaj de origine germană, Müller:

„Erau gânduri dureroase, deoarece simţea legătura sa cu germanii, germanismul său, ca niciodată până atunci. Povara asta îl strivea. Ne lipseşte cel mai mic grăunte de nebunie - gândea el -, suntem atât de lucizi. Poate de aceea am venit aici, printre polonezi, pentru că întotdeauna a existat în mine o doză de nebunie, un impuls al imaginaţiei pe care germanul autentic nu-l cunoaşte. Atins de nebunie, încetezi a mai fi german şi renunţi la sângele şi pământul tău. Să fii cel mai bun în orice domeniu, să fii neîntrecut - iată ambiţia germană. Să compui cel mai frumos, să lucrezi cel mai bine, să filosofezi cel mai inteligent, să posezi cel mai mult, să ucizi cel mai eficient!

Ei da - gândi el cu amărăciune şi durere -, dar tocmai asta este cea mai autentică nebunie. Nu e nici o nebunie năstruşnicia gândurilor şi faptelor, viaţa ca un dans sau ca un cântec. Nebunia germană persistă în ambiţia lucidă, în strădaniile neobosite de a fi primii în toate. Această femeie are dreptate. Nu există nimic mai cumplit. Nici o ipocrizie moscovită nu se poate compara cu această pasiune rectilinie, riguroasă de a fi în frunte, care şi-a lăsat amprenta asupra gândirii germane (...)

Dacă istoria le va impune cândva germanilor obligaţia ipocriziei, ei vor deveni nişte ipocriţi perfecţi.”

Cine-i doamna Seidenman?

Vă rămâne de aflat pe cont propriu ce-i cu doamna Seidenman (pe care vă las plăcerea să o cunoaşteţi mai îndeaproape din pagini) – totuşi, fil rouge al romanului! Pot spune că, deşi nesperat redată libertăţii din anticamera Auschwitz-ului (mai exact, din sediul Gestapo-ului varşovian), printr-o înscenare improvizată minuțios de un nobil suflet german, rămâne pentru tot restul vieţii o victimă - pusă pe fugă în aceeaşi măsură de oameni cât şi de propria judecată. Motivul? Asemeni altor fulgurante - însă conturate cu mare forţă - personaje din carte, a fost obligată să recurgă la disimularea identităţii, la lepădarea de evreitate (renunţare soldată cu profunde, traumatice modificări la nivelul conştiinţei), trăgând folos şi de pe urma trăsăturilor sale mai degrabă nordice. Dar şi pentru că, mulţi ani după aceea - când îşi recâştigase o brumă de împăcare şi convingerea că, în afară de Moarte, căreia toate seminţiile i se supun deopotrivă, nu va mai suferi nici o altă umilinţă -, prin 1968, va fi scoasă în stradă din biroul său şi obligată să ia calea exilului, nu cu prilejul nu ştiu cărei insurecţii de factură nazistă (în '68, studenţii leşi - naţionalişti şi, pe bună dreptate, sovietofobi - încercau libertatea cu degetul, fără a repudia, totuşi și tradiționalul antisemitism local), ci de către polonezii săi neaoşi, catolici şi deosebit de... slavi.

Indignation - drumul către Carte al lui Philip Roth

Philip Roth pare a-şi fi netezit, la propriu – aşa cum îl cunoaştem dintre alte coperte ale sale: meticulos şi precis – calea către (era să zic nemurire) perfecţiune. Penultima sa lucrare, care – cum drept nota New York Times din 18 aprilie 2009, The Artful Codger - ni-l trădează într-o formă scriitoricească de zile mari, apăsătoare, intimidantă pentru orice confrate încă activ, Indignation, aşadar, are forma şi consistenţa unui diamant. Nici mai mult, nici mai puţin. Cum altfel ar putea sta lucrurile din moment ce Roth scrie, aproximativ, aceeaşi carte, Cartea, de când îl ştim!? Doar mijloacele diferă. Păstrând acest ritm al veşnicei şi stăruitoarei întoarceri la origini (ca şi când, tot revenind, şi-ar putea “rezolva” originile), bijuteria aşteptată îi va încununa de curând seria Opere complete, pe care Library of America i-o trimite sub tipar în aceşti ani.

Respectabila familie evreiască, proprietară a unei discrete prăvălii de cartier, i se află mereu la îndemână, are un loc clar delimitat în imaginarul autorului: aşteaptă cuminte doar să i se solicite “serviciile” pentru un nou roman. Tată corect, puţin cam suspect, cam dezechilibrat în corectitudinea lui; mamă virtuoasă, iubitoare, dar total insensibilă la nevoile reale ale oprimatei odrasle. Tumultul nimicitor al unor iubiri sortite eşecului. Întâlnirea fulgerătoare cu uşuratica inteligentă, cu o dezinhibată “regină a muiei” – de astă dată, ea numindu-se Olivia.

Între noi fie vorba: sunt un cititor fericit, aşa ceva (revizitarea sau reşlefuirea temei obsesive) nu mă plictiseşte! Aşa cum G. G. Marquez nu m-ar plictisi dacă şi-ar “revizita” la nesfârşit, în varii forme, Dragostea în vremea holerei, ca să amintesc aici doar unul dintre titlurile acestui columbian care m-a fermecat ireversibil (modificându-mi radical modul de a întâmpina proza şi de a o citi), sau, în film, Woody Allen – Deconstructing Harry. Odată ce un autor a izbutit să mă uluiască, nu-i cer, ca un consumist dezaxat, să mă uluiască şi data viitoare, dar venind musai cu o “ofertă nouă”.

Nu e vorba (măcar în literatura de raftul întâi) de o întrecere ca între marii producători de software, nici producţie de bunuri de larg consum, deşi cărţile fac şi ele obiectul vânzării. Sunt, prin urmare, un cititor fidel, asta netransformându-mă în mod automat într-unul excesiv de indulgent. Îmi pot critica favoriţii, rămânându-le, în acelaşi timp, loial.

Romanul de diamant

Indignation nu m-a trântit de pământ de încântare. Este scrisă fără metehne, este desăvârşită din acest, “arhitextural”, punct de vedere. Este atât de bine alcătuită, fără nimic de prisos, fără vreun aspect literarmente contestabil; este atât de corect proporţionată, minimalistă şi credibilă, încât nu-mi dau seama nici acum ce anume îi lipseşte. Pentru că, după mine, îi lipseşte ceva.

Am senzaţia că Roth, de astă dată, îşi tranşează spaima de moarte printr-un şi mai înfrigurat, nu tocmai fericit, abandon în îmbrăţişarea descărnată a perfecţionismului, după Everyman. Acest roman compact e o copleşitoare lecţie de scris; pur material didactic pentru cursurile de creative writing, dar şi un material – în mod nedisimulat – autobiografic. Mai lustruită de atât, probabil că această carte ar fi devenit de neţinut în mână: tăioasă, preţioasă, magică. Incomprehensibilă. Îl bănuiesc, totodată, pe P. Roth de un gest de-o şi mai mare grozăvie: acela că şi-ar fi dictat recenta producţie, în urma vreunui fantastic pact mefistofelic, de dincolo de moarte (din pagini, veţi constata unde conduce această aluzie, nu voi face alte dezvăluiri). De zici că l-ar obseda ideea înfrângerii morţii prin simularea ei – ceva nou în asta?, prin jocul de-a viaţadeapoi şi sublimarea neliniştii în creativitate.

Tocul nu-i e înmuiat în sânge (nu ar fi fost kosher, nu-i aşa?), în viu, ci în preştiinţa lucidă, deşartă, pustiitoare, ne-vie, a vârstnicului confruntat de peste şapte decenii (nu o să încerce nimeni să mă convingă că ateul militant Messner nu este un alter Roth) cu problema morţii, a rostului Credinţei şi, deci, a posibilităţii transcendenţei. Iese de aici un blat textual nisipos, care, deşi se ţine impecabil laolaltă, nu poate să nu-şi trădeze dezintegrarea în curs. Ochii minţii scrâşnesc în contact cu scriitura asta astringentă, ultraraţionalizată.

Messner, un alt străin camusian

Ce a reuşit scriitorul american cu această nouă Indignare nu a fost puţin lucru: să-şi confirme definitiv poziţia înaltă, de neuzurpat, în preferinţele mele beletristice. Dar, vai!, nu am istorisit, de fapt, mai nimic despre intriga romanului! Nu am spus nimic “din casă”. Ca să “repar” cumva inadmisibila “omisiune”, voi fi scurt şi lipsit de echivoc: însemnarea de faţă este de tratat ca un îndemn cald la o lectură, care – sunt întrunite toate condiţiile – va fi una… răcoritoare. Tălmăcirea în româneşte este impecabilă, mulţumită lui Radu Pavel Gheo!

Veţi afla povestea unui oarecare Marcus Messner, fiu de măcelar kosher, un alt străin camusian, incapabil de minciună, pornit “să cucerească lumea prin inteligenţă”, după înţeleptul sfat al gânditorului Bertrand Russel. Pentru că refuză să participe la ora de religie (obligatorie!) a campusului studenţesc (SUA anilor ‘50, MacArthur, McCarthy), situat undeva în încremenit-conservatorul Midwest – acum simplific pentru o mai bună evocare a absurdului situaţiei, Marcus este trimis pe frontul coreean şi… Şi aşa împlineşte profeţia prăpăstioasă a lui Messner-tatăl, cel care, în anii de crepuscul ai vieţii sale, devenise brusc îngrozitor de anxios-protector (din omul paşnic şi echilibrat care fusese), hotărând de unul singur şi fără drept de apel că blândul şi previzibilul Markie nu are voie să crească, nici să-şi utilizeze, crescând, măcar “cele mai neînsemnate prerogative ale maturităţii” sale încă fragede.

Cartea este un fel de parabolă amară a celor înfăţişate mai sus, o pildă “despre modul teribil şi incomprehensibil în care deciziile cele mai banale, cele mai accidentale şi chiar comice pot duce la rezultate din cele mai disproporţionate.”
__________
* Indignare, Philip Roth, Ed. Polirom, 2009

Nunţile necesare

Fantastic vs. oniric

Intenţionat am căutat, mai întâi, cuvântul onirism într-un utilitarist dicţionar medical şi nu într-unul de curente literare – „stare delirantă subacută sau acută, caracterizată prin halucinaţii vizuale, halucinaţii ale sensibilităţii generale, ale simţurilor sau ale sensibilităţii musculare (senzaţia de cădere, de deplasare rapidă)”. Pentru că: citind atent şi „la lumina zilei” Nunţile necesare*, romanul lui Dumitru Ţepeneag, găsesc că ar fi la îndemână a se emite supoziţia că fantasticul, ca blat al acestui tip de literatură (onirică), nu reuşeşte (şi parcă nici nu şi-ar propune ferm) să se desprindă întru totul, vreodată, de realitate. Absenţa punctuaţiei, textualismul fragmentat, curgerea concentrică – înspre sine – a „intrigii”, lejer îngăduita interşanjabilitate a trăsăturilor personajelor şi a planurilor, perceperea lumii cu ochii mijiţi, în starea situată între veghe şi somn nu alcătuiesc laolaltă un vehicul cu un motor suficient de convingător cât să poată transporta Nunţile… din real într-o dimensiune paralelă, fabuloasă. Din contră, reuşita acestui roman stă în aceea că împrumută realităţii, cu mare artă, logica aparent dezordonată a visului.

Mirele doarme fericit

Dl. Ciobanu vrea să fie lăsat să doarmă. Ciobanu e profesor la ţară şi, totodată, e cel care „visează” această carte, iar în visele care-i apar în puţinele ore de somn se proiectează pe sine într-o (sperat izbăvitoare) postură pastorală. Planurile real şi oniric se întretaie sau se despart (din ce în ce mai evaziv) în funcţie de dispoziţia lui. Conturile sale cu lumea aşa-cum-a-cunoscut-o fiind definitiv reglate, Ciobanu îşi pregăteşte – dormitând chinuit, repetând mental, reînscenând – o ieşire triumfală din viaţă, în chip de baladă, o nuntă cosmică, o reîntoarcere în mit. Fiasco, însă: totul se preschimbă într-un carnaval satanic, grotesc. Un bordel. Singurul licăr de speranţă este prins de perfecţionistul, mereu nemulţumitul fotograf al clipei, Andruţa: din poză, se pare că în cele din urmă „mirele e fericit” – un lucru necesar a fi observat, spune autorul, atunci când e vorba de o nuntă.

Cultivându-şi starea hipnotică – prin sedentarism şi înfometare, prin sex şi masturbare compulsivă –, Ciobanu izbuteşte să încropească un inventar aproximativ al momentelor esenţiale ale vieţii sale pământeşti. Nu simte că ar lăsa în urmă lucruri care să-i merite nostalgia. Un uşor regret şi atât: o iubire, două iubiri înecate în senzualitate, a treia iubire, cea mai pură, fiind, în acelaşi timp, una penalizabilă: cu o elevă naivă. Nişte desene, nişte fotografii unde pare a nu se mai recunoaşte cu certitudine, nişte speranţe de dascăl stagiar, spulberate. Acestea fiind, de bine de rău, catalogate, le dormeur (greu de găsit un corespondent nepeiorativ, exact sau nu foarte tehnic în limba română) poate păşi dincolo de „perdeaua cea neagră”, pe care tot încearcă să o dea la o parte, dincolo de întuneric, strângând pleoapele până la durere: în mitologia-i personală.

A higher state of consciousness

Cadrul meteo-geografic al mitului propriu – care e şi unul arhetipal, universal (accesabil, cu sprijinul unor diverşi stimuli, în profunzimile fiecăruia dintre noi) – e de un firesc magnific: o pajişte înflorită, un pastel – „un tăpşan verde pictat cu flori de toate culorile”, coline domoale, brazi-făclii, miei zburdând, câini credincioşi, cer senin; „apare plaiul acela nemaipomenit într-o limpezime înfricoşătoare”. La prima vedere, un tărâm paradisiac, doar că şuşotelile conspirative, mârâitul bănuitor al câinilor, vecinătatea presimţită a primejdiei nu lipsesc nici aici. Tocmai de aceea menţionam sceptic în debut că nu asistăm chiar la o transcendere a lumii materiale, ci, poate, doar la pătrunderea, pe ocolite, într-o mai acută stare a conştiinţei (a higher state of consciousness), asemănătoare cu cea produsă de drogurile psihedelice sau de serioase afecţiuni sufleteşti.

Literar şi pedant-hermeneutic, somnolenţa cronică (căutată, autodistructivă) a personajului central plăsmuit de D. Ţepeneag ar putea fi „tălmăcită” în cheia ceremoniei unei nunţi cu moartea. Psihiatric, însă, are toate datele unei prozaice tulburări anxios-depresive (lipsa apetitului sexual, ori, la o altă extremă – sexul făptuit mecanic, ca modalitate de epuizare, de obţinere a somnului; secvenţe de agitaţie, urmate de apatie şi imobilism; sentiment de insecuritate). Nu aş fi amintit aceste posibile piste de interpretare dacă nu aş fi intuit că autorul ezită el însuşi între ele. Romanul său nu este un remake postmodern, în proză, al Mioriţei (pentru asta avem deja, în cheie clasică, Baltagul lui M. Sadoveanu), nici o simplă fişă de diagnoză ataşată unui dosar. Întâlnim aici o punere în scenă crudă a incompatibilităţii: om modern – mituri fondatoare. Nu parodierea baladei Mioriţa este scopul ultim al lui Ţepeneag, ci ridiculizarea corozivă a excesivei noastre supuneri faţă de trio-ul raţional, aplicat şi eficient, a solemnităţii găunoase cu care mimăm nişte ritualuri rămase de neînţeles, a administrării dozelor de senzualitate paroxistică în scop de medicaţie antidepresivă - metehne specifice omului zilelor noastre, căruia i-au rămas foarte puţine portiţe de ieşire din timp şi din istorie. O modalitate de a scăpa timpului, straşnic de şchioapă, nu se ştie cât de "eficientă, ar fi chiar această formă toxică de visare.

_____________________________

*Textul original a apărut pe bookblog.ro: Nunţile necesare

Dimineaţă pierdută

În căutarea inflexiunilor Dimineţii pierdute*, Gabriela Adameşteanu reamenajează pedant, ca pentru uz şi refugiu proprii, interiorul psihic, casnic, salonard, haute société, al prelungii dimineţi naţionale caracterizată prin voinţă pentru progres şi modernizare, răsărită pe la 1866 (cu tonul dat puţin mai înainte de Domnul Cuza) şi stinsă, înainte de amiază, în arşiţa echivocă a lui august 1944.

Era o vreme când amorurile, le fainéant, şi marea politică se consumau, după uzanţe - reţinut, mocnit sau la foc mare -, în claustrarea rafinată până la ambiguitate a unor distinse saloane bucureştene: imitaţii târzii, mai mult sau mai puţin izbutite - aflate, paradoxal, în plină înflorire cât şi în nebănuit prag de... effleurissment -, ale celor pariziene (în plin crepuscul şi acelea).

Înapoi, în viitor, foştii stăpâni (cei care nu şi-au dat ultima suflare în puşcării), viţă boierească, vieţuiesc aciuaţi prin mansarde sau în pivniţe, la mila şi cheremul foştilor slujitori, strămutaţi acum, la grămadă, de noua orânduire, în somptuoasele lor vile - în numele egalitarismului şi al comunizării. Cu căţel şi purcel - la propriu. Regăsim Bucureştiul, în prezentul romanului, captiv în miezul procesului de alienare, retrimis la origini în cel mai insultător mod posibil: plebea satelor aburcată în blocuri turn, înălţate pe ruinele mănăstirilor voievodale, mahalagii ajunşi miniştri sau torţionari cu grad de general.

În reconstituirea minuţioasă, asumat proustiană, efectuată prin contrast, a epocilor între care execută mortale salturi istorico-literare, Gabriela Adameşteanu picură nu atât nostalgie vâscoasă (întâlnim şi din aceasta: o nostalgie rece, lipsită de patetism, dar şi de nădejde), cât veninul neputinţei perfect îndreptăţite de a ierta. De a înţelege, a recunoaşte, a accepta destinul frânt, înaintea împlinirii unui veac, al unei neisprăvite dimineţi care promitea atâtea, deopotrivă pentru vlădicile şi pentru opincile neamului.

Ilustrare:

"- Să lichidezi un întreg trecut în 24 de ore, cînd ştii că suntem atît de legate... Credeam că te-ai acomodat şi tu, în atîţia ani, dar văd că nu... Văd că nici pe departe. Să dai cu piciorul la tot şi să te vîri într-o cutie de bloc. Să te înfunzi într-unul din cartierele unde nu se mai poate spune că locuieşti în Bucureşti! Acolo să meargă cei ce acum au pus prima oară piciorul aici! Cei ce au umplut oraşul!... Dar noi stăm de o sută de ani tot pe strada, tot în casa aceasta, şi o sută de ani înseamnă ceva pentru... Dar nu, pentru tine nu înseamnă. De la tine nu aud altceva decît să ne adaptăm! Să umplem cutia de bloc cu mobilă în rate, eventual şi flori de plastic... Da, formidabil gînd..."
____________________
* Gabriela ADAMEŞTEANU, Dimineaţă pierdută, Ed. Cartea Românească, 1983