Portnoy’s Complaint

Nu vă dați în vânt după Portnoy’s Complaint (1969) - cunoaștem. Originalitatea și scriitura frustă au fost întotdeauna greu de digerat (o spune și Martin Amis).

Vă arătați excedați de limbajul obscen, neduși la biserică cum sunteți, dar vădind o indubitabilă mentalitate de enoriași; oripilați de tematică - așa ceva nu există, doar Ceilalți se masturbează. Umorul lui Roth vi se pare mai mult decât îndoielnic. Revolta împotriva „Înaltei seriozități”. Evreul antisemit! Nu se glumește cu lucrurile astea, ele tratându-se după rețetă, în spitalele de specialitate. Câtă lipsă de bun gust, nu? Câtă frivolitate, nu? Ce lume bolnavă, nu-i așa?

Ei bine, nu! Dacă romanul lui Roth vă pare indigerabil, nu vă amăgiți că n-ați fi și voi tot niște indigerabili, deopotrivă - cei care-l respingeți sau cei care îl devorați cu poftă.

Cuconet literar - dacă voi vă scobiți în nas ascunși între pereții băii, doar nu o să credeți că diferența dintre voi și cei care se scobesc în public, așteptând verdele la semafor este foarte mare. Dacă familia onanistului rothian e disfuncțională, ce vă închipuiți, că sub maniile spilcuite, de porci educați, ale taților voștri sau sub răbdarea tăcută a mamelor voastre se ascunde o familie model?

Dar ce voiam eu să scriu astăzi nu se referă la obiceiurile unor lectori pudici, văduviți de umor. Voiam, de fapt, să împărtășesc repede cuiva părerea (expusă deja, negru pe alb, tot de M. Amis, în NYT) că un roman ca Portnoy este ceva ce numai romancierul Philip Roth ar fi putut scrie. Cine l-a aprofundat pe Roth, măcar ca mine, știe la ce mă refer. Dar pot depune mărturie în sensul ăsta și puținii cititori care, nespecializați, sunt totuși înzestrați cu acea intuiție de a ghici un scriitor mare chiar din paginile unei nuvele nu în întregime reușite.

Memoriile unui antisemit (Gregor von Rezzori)

O carte copioasă - Memoriile unui antisemit (Gregor von Rezzori), un tânăr protagonist din cale afară de enervant, pentru că-i foarte credibil (auto)portretizat și ne seamănă, întâlnit în plin calvar al maturizării, al ruperii dureroase de educația teutonă, întru obediență, primită în familie; o traducere muncită de Catrinel Pleșu - o gurmandă, foarte bună traducere, atât de bună încât provoacă o satisfacție aparte, fidelă soață a lecturii propriu-zise. Iar lectura curge asezonată cu un melanj de aversiune, dezgust și curiozitate nesățioasă.

A fost odată povestea unui aristocrat austriac (dar și: român, italian, grec, bavarez etc, un mittel-european tipic), pe vremea când era de neconceput să iubești, să te iubești cu un evreu, o evreică, să intri într-o relație umană atât de directă cu un evreu. Mai degrabă treceau drept acceptabile social alte "perversiuni", ca fetișismul și sodomia.

Evreul, oricât de bine educat, îmbrăcat și integrat în societatea est-europeană, deranja, provoca o nestăpânită indignare, dacă nu binevoia să afișeze umilința specifică străbunilor săi etern prigoniți. În schimb, oamenii locului, oricât de imbecili, infectați de orientalism, mincinoși și de neam prost ar fi fost, nu supărau pe nimeni, nu în aceeași măsură. Ca și când prostia, supușenia ipocrită, mămăligeala neaoșă, românească, ar fi oricând de preferat (mai puțin scandaloase) ambiției, poftei de instruire și succesului economic evreiești. Cu evreii, românii au avut în sfârșit ocazia să demonstreze, pe o întindere temporală extrem de redusă, că pot încerca și ei să intre în pielea Stăpânului. N-au avut prea ades ocazia asta în istorie.

Sigur că, în răstimpul în care noi, românii, ședeam și (ne prefăceam că) meditam, cu bărbia proptită-n bâtă, evreii, armenii, macedonenii și alte seminții aciuate pe aici se școleau, munceau, tranzacționau și agoniseau avere. Acționau. Era mai important pentru români să fie lăsați să băltească în nostalgia integrării în absolut nimic, compunând și interpretând la frunză de salcâm poeme pastorale ce, de fapt, cosmetizau folcloric lenea cronică, fatalismul nereflexiv ca simptom al acesteia, imposibilitatea de a ieși din rutina unui tradiționalism, greșit înțeles, ce ne împietrește (de atunci și până azi). N-ar fi nimic în neregulă cu trândăvia de n-ar veni la pachet cu pofta la bunul altuia.

Ca pe urmă, în acest cuibar, să eclozeze ideologii caraghioase, fascisme de opincă, care propovăduiau creștinismul mitic, dacocentrismul, o fantasmagorică puritate morală înnăscută a românului dintotdeauna, și minciunile despre pacifismul și ospitalitatea, pasămite, atât de caracteristice nouă. Popoarele istoricește mici, în lipsă acută de prezent, nu-și pot reprima, la strâmtoare, recursul la zdrențuitele lor episoade glorioase, numărabile pe degete, răspunzând cu manifeste și sloganuri colorate, țipete indignate și poeme, în locul luptei - în împrejurările când sunt călcate pe cap de adevăratele Puteri.

În zilele noastre, cei mai bogați cetățeni din top 500 sunt preponderent români din tată în fiu. Conducătorii pe care ni-i alegem, de asemenea. Cei mai nerușinați hoți ai avutului țării, dovediți și cunoscuți de toată suflarea, sunt de sânge românesc! Însă scormonind puțin forumurile septice de pe site-urile ziarelor veți afla ce bine înrădăcinată & vânoasă e și acum credința că tot evreii sunt răspunzători pentru toate relele (ghinioane geografice, nedreptățiri diplomatice, înapoiere) câte ni se întâmplă...

Teatrul lui Sabbath

Editura Polirom a tipărit tot felul de autori obscuri în deja clișeicele „condiții grafice deosebite”. A consumat degeaba hârtie albă și coperte cartonate pe, de exemplu, un rateu sonor ca Henderson, regele ploii sau pe Thomas Wolfe. Ion Vianu (nu că ar fi obscur, bietul om, dar...), Le Clézio și Lessing au beneficiat și ei de ediții cartonate, mari și aerisite, lizibile. 
 

Când ajungem însă la Philip Roth, lucrurile se schimbă, se micșorează. Proporțiile nu mai sunt respectate. Autor consacrat, multi-premiat (cu premii care contează în literatură, nu ca Nobelul), scriitor care nu a dat năvală, ca alții, în discuțiile tuturor snobilor numai după ce a fost nobelizat (pentru că n-a fost), Philip Roth apare în românește - bine că apare! - în ediții nepractice, format înghesuit, în ciuda fațadei lucioase. Mai ales volumele sale masive, de peste 300 de pagini, sunt foarte greu de ținut în mână, făcute pe zgârcenie, greu de deschis, așa comprimate cum sunt. Și, mai nou - aproape imposibil de citit! 

Teatrul lui Sabbath, 520 de pagini - o apariție la care jinduiesc de ani de zile, pentru că varianta în original depășește cunoștințele mele de engleză americană, neavând simplitatea si precizia de cristal a lui Everyman - se bucură de o copertă superbă și un corp de literă bună de citit cu lupa filatelică! Cu toate acestea, o citesc, chinuindu-mi ochii în fiecare seară, pentru că-l ador pe Roth.