Dacă aș face o repezită clasificare a personajelor antipatice din Căutarea timpului pierdut,
imediat în urma celor doi neîntrecuți Verdurini - pe care îi percep ca
pe o unică ființă bicefală, vampir social - ar veni absentul, dar mult
invocatul pictor cu nume prețios, artificial, Elstir, descris ca un fel
de zeu moral al epocii sale, o „conștiință”, un „fermecător spiritual”.
Reperul absolut, guru-ul consultat de toată suflarea cu pretenții
culturale a epocii.
Cu ajutorul pisicii, am isprăvit și Captiva. Fugara. În
chinuri. Greoi final. Glorioasă expandare! Odată buretele de absorbit
amintirile mustind de apă murdară, Proust îl stoarce cu o ultimă
mișcare energică, brutală, n-aș spune însă și neașteptată: „Albertine a
plecat”. A părăsit de bunăvoie colivia sa de aur din centrul Parisului.
Îi rămân recunoscător Albertinei că a împachetat și s-a tot dus, încotro
văzu cu ochii. Oscilația aceea vicioasă între gelozie, interes și
indiferență, jocul de-a iubirea, angoasa de separare mă obosiseră. Sau
mi-au amintit, ca să fiu cinstit, de prea multe de-ale mele.
Libertina Albertine alege să
iasă din „captivitate” pe ușa principală, care, de altfel, stătuse mereu
descuiată. Nu sare pe fereastră, nu se sinucide. Cel puțin, deocamdată.
Nevinovată sau vicioasă, cum o bănuia tânărul Marcel, nu mai îndură să
trăiască în deținere, împăiată, prezervată ca un trofeu, la discreția umorii schimbătoare a gardianului ei.
Muri Albertine (aseară) într-un accident de cal. Se poate spune așa, nu?, dacă se folosește și expresia accident de mașină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu