Şantierul de literatură

”Un bărbat care renunţase la sine şi-şi oferea indiferent capul, ca să-l locuiască şi să umble prin el amintiri amestecate, resturi de idei, imagini de origine impersonală.” Un şantier naval în ruină, labirintic şi fantomatic, pe care numai un individ căzut l-ar fi putut percepe, prin viciata lentilă a ratării, ca pe un fel de ”terre promise”. Laolaltă cu protagonistul, E. Larsen – zis Juntacádaveres, osândit să creadă un timp în propria-i impostură, sfârşim prin a ne lăsa, totuşi, cuceriţi de fezabilitatea unui vis încremenit – resuscitarea economică a portului năpădit de rugină. Atât de îndepărtată îi este gloria încât nimeni nu mai e atât de sigur dacă acest puerto astillero a funcţionat vreodată. Juan Carlos Onetti zideşte meticulos, lipeşte cuvânt lângă cuvânt, ajutându-se de o topică cleioasă, înșelătoare, acaparantă, ce are o nedisimulată inspiraţie faulkneriană – dând greutate frazei şi având însuşirea de a preschimba în obsesie amorul lectorului deja împătimit de arta scriitorului uruguayan.

Un oraş, Santa María, născocit de Onetti din temelii până în cel mai mic detaliu, cu hartă cu tot, după bunul său plac – ca într-un joc de-a fuga din lume şi din viaţă, după cum mărturisea chiar prozatorul. Un oraş care este un personaj în sine – ratat, cotropit de solitudine, îmbâcsit de amintiri şi de tristeţe, echivoc ca şi eroii ciclului romanesc căruia îi serveşte drept decor. Un loc – altfel, neademenitor şi, deopotrivă, fascinant – de joacă şi de moarte. Locul liniştii ultime, definitive, unde se retrag, fără a dispărea şi fără a se mântui, umbrele vârstelor noastre, urmele faptelor comise, regretele nefăptuirilor. Oraşul cu aerul său impur, încărcat de nonsensuri şi de vinovăţii neispăşite, cu străzile gemând de prevestiri care nu se împlinesc nicicând întocmai.

Anti-eroul supranumit Juntacádaveres se numără printre cei care nu se pot sustrage mitului Santa Maríei. Deși exilat din urbe, ca un proscris, cu ani în urmă, fire nevăzute îl trag pe E. Larsen înapoi în topografia care, nu demult, l-a extirpat ca pe ceva dăunător, într-o ineficace tentativă a acesteia de a se purifica. Or Santa María nu are în ursită și șansa purificării, locuitorii săi fiind cu toții niște condamnați, mai mult sau mai puțin conștienți de soarta lor bine pecetluită; niște inși călăriți de felurite vini, mai cu seamă aceea de a se fi irosit. Santa María e Purgatoriul pentru totdeauna. Anticamera Iadului, cu ușile zidite și uitate.

O carte în al cărui stil- mocnit, temeinic, înnămolind actele personajelor, intriga narațiunii – te odihnești, pentru o siestă fără încheiere, ca pe o sofa confortabilă, cu care, dacă inițial îți vine greu să o cedezi altcuiva, până la urmă te vei contopi ireversibil. Literatură cu parfum de tango. Nu-mi sunt familiare înţelesurile ascunse ale tangoului, dar scrisul lui Onetti pare similar paşilor acestui dans – cunoscut de toată lumea, performat de puţini. Un conflict mocnit, transpus în ritual. Un pas înainte, doi înapoi. O piruetă, o fandare, o tensionare și o repliere. Nu învinge nimeni. Nu oamenii-s câştigători, orişicât. Replicile personajelor, cele rostite (e necesar de subliniat asta), sunt dublate de gândurile lor, concurate de acestea în timp real, trădate – aş spune. Dialogul semnificativ se produce în minte. Între minţi, nemijlocit de rostire.

Lolita mea (poate şi a lui Nabokov)

Romanul care-și cerșea ecranizarea

Am convingerea că, pentru un surplus de suferinţă de extras din această insuportabilă, bolnavă și, mai ales, credibilă poveste de amor, Lolita lui Vladimir Nabokov – 55 de ani de la ediţia princeps – trebuia turnată în imagini, filmul era obligatoriu! Trebuia găsit un chip al voluptăţii fără etate. O înfăţişare care să siluiască, să compromită, odată pentru vecie, principiul ipocrit al imaculării, al inocenţei vreunei vârste. O imago a violului consimţit – prima carte de identitate pe care multe fete o obțin, o tăinuiesc şi o folosesc pentru a pătrunde brutal în lume, mult prea nerăbdătoare, prea pripite ca să aștepte tipărirea C.I. oficiale, de la ”evidenţa populaţiei”. Cât despre bărbaţi, la o anumită etate, nu foarte precisă, mai toţi se pricopsesc cu lolitele pe care le râvnesc şi – de ce nu? – le merită.

Nu ascund nimănui că e o greșeală (oarecum scuzabilă) a cititorului novice, repetată cu încăpățânare de decenii, apropierea de inegalabilul roman al lui Nabokov ca de o lucrare cu tematică eminamente erotică, în genul lui Sade. Nu mi-e rușine, însă, nici cu distinșii cărturari, exegeți ocazionali ai operei nabokoviene (”mitologi literari” sau ”frunzăritori”, cum îi numește sarcastic autorul însuși, în postfață), care, odată cu anii, au emis pe întrecute cele mai consternante și mai descurajante ”interpretări” posibile – spre hazul (dar) și tristețea rusului americanizat. Or, în înțelesul meu (supus și el erorii), Lolita ar putea fi citită cel mult ca o culme a senzualității artistic pusă în cuvinte, dacă nu ar ilustra, în fapt, potențialul destin de groază al masculului generic de 35+. Nabokov evită la mare distanță picanteriile ieftine de alcov (le evită și pe cele ”scumpe”, poate exagerat de grijuliu). Scopul său e altul.

În Lolita, subiectul extrem de generos, indubitabil pricinuitor de scandal, ce ar fi putut singur să aducă celebritatea chiar și unui scrib de mâna a doua, cu oarece talent, este onorabil ”concurat” (ori dublat, susținut, dacă preferați) de o artă narativă de prima clasă. Nu stă, însă, în intenția mea să demonstrez (sau să demontez), aici, o dată în plus, că inventatele ”memorii ale lui Humbert Humbert”, publicate sub titlul Lolita, sunt, de peste jumătate de secol, o capodoperă de nedetronat. Neîndoios, un adevărat cinema-scris, cartea de față! Încă de la primele fraze, ea își depune voluntar (cu consimțământul autorului) armele-cuvinte la picioarele cinematografiei.

Oarecum înduioșător zvâcnetul puritan al lui Vladimir Nabokov (sau o fi fost o încercare de alibi pentru furtuna mediatică ce va urma tipăririi manuscrisului?) de a-l înfățișa pe blajinul macho intelectual, Humbert, ca pe un personaj patentat patologic. Un ”obsedat”, cum îi spunem noi, profanii. Un ”nimfoleptic”, conform terminologiei de specialitate. Profesorul nimfoleptic irosește pagini întregi de justificări livrești (apelând la literatură, la mitologie sau la antropologie) pentru nerușinata și ilegala sa ispită pentru prepuberele ”9 – 14”. Nu prea cred că era cazul acestei îndepărtări, aparent prudente, a scriitorului în raport cu protagonistul său. Vom vedea de ce…

Iubirea învinsă de cronologie

Un ”Humbert” fără speranță zace, probabil, în orice bărbat îngrozit de vecinătatea ”vârstei a doua”, îngrozit de ofilirea ireversibilă a cărnii, îngrozit de vigoarea încă dureros de tânără a simțurilor. Și, peste toate, înlănțuit de îngustimea unei morale și a unor tabu-uri sociale pe care nici o revoluție sexuală nu va avea puterea să le spulbere! Cred că doar oportunitățile de a acționa despart un Humbert ficțional, stârnit de frăgezimea unui trup de fată, de masculul-pașnic-obișnuit în carne și oase! Humbertul nabokovian este numai un deconspirat, un demascat, dintre numeroșii rămași anonimi. Iar Lolitele…, ele se nasc, cresc și dispar și-n absența Humberților manifești.

L-am înţeles, recent, pe Humbert, tot aşa cum l-aş fi înţeles, empatic, şi la o vârstă mai fragedă. Să pierzi o Lolită la patruzeci de ani echivalează cu a pieri, a fi pulverizat. Nu ai unde să fugi, cum să uiți, unde să te refugiezi din tine. Îţi rămâne doar să bântui, prin aceleaşi locuri (comune), ca un proscris dând compulsiv târcoale scenei crimei, pentru a-ţi nutri la nesfârşit deznădejdea. ”Iar eu m-am gândit că aceste fâșnețe uită totul, în vreme ce noi, bărbații îndrăgostiți, păstrăm cu sfințenie fiecare fărâmă din nimfetismul lor.” Îţi rămâne numai posibilitatea asta, de a te întoarce mereu. De a reveni, de a te învârti în cerc. Dintru bun început, indiferent de istoria vieţii tale de până atunci, porneşti într-o asemenea vâscoasă relaţie cu cvasi-certitudinea finalului dezastruos, a rătăcirii iminente, a abandonului ce aşteaptă rânjind la capătul lunilor de pasiune. A infidelităţii prescrise.

Pe profesor îl vom afla (ca pe oricare temerar de acest soi) încolţit de dezesperanta intuiţie, sau premoniţie, că-i va fi sortit curând a-şi surprinde pupila părăsindu-l; încă nu se ştia ceasul când. Însă, acum el e fericit. Acum, în momentul în care deschidem cartea sau proiectăm filmul, el trăieşte în paradisul simţurilor. Renăscuse… Fusese, existenţialmente, reconfirmat. Timpul nu-i mai curge, i s-a oprit în loc. Nu dă semne limpezi, totuşi, c-ar fi reuşit să înţeleagă că o iubeşte, de fapt, pe impura Dolores cu o rană în loc de inimă. O iubeşte cu o deficienţă în loc de suflet. O iubeşte alergând servil în fuga ireparabilă a timpului, iar pentru asta, pentru acest prea vizibil efort, este deîndată pedepsit de nimfetă. Nefericitul profesor nu are de vecuit doar – aşa cum s-ar fi înscris într-o anumită “normalitate” – o descăpăţânată iubire, o patimă târzie, ci îşi înscenează însăşi lupta pentru viaţă, truda sa deznădăjduită şi nu pe deplin conştientă de regenerare personală. Refuzul său de a îmbătrâni şi acuta percepţie a inutilităţii ridicole a acestui refuz.

Precocitatea – voilà un scandale

Nimic scandalos în afecţiunea cu speranțe de veşnicie a unui cvadragenar pentru o cocotă preadolescentină, de altfel, pe de-a-ntregul împlinită pentru acest lucru – adică, pentru aspectele fizice, carnale, ale amorului. Atâta că, pentru nimfetă durata nu înseamnă nimic. Imediatul şi prestigiul sunt totul. Prin prestigiu înţelegând şi stima de sine, dobândită în braţele rigide (pentru că nu vor să se închidă decât pentru totdeauna!) ale unui bărbat care are de trei ori vârsta ei. Scandaloase rămân, așadar, din toată povestea, abia îmbătrânirea și moartea.

După revelarea trădării, Humbert are dificultăţi în a găsi găsi un ţap ispăşitor care să-l sprijine în ineficientele sale tentative de a-şi obloji şi alina sufletul. Nu are asupra cui să-şi reverse spaima de vid, pentru a şi-o drămui în sine în doze suportabile. I-ar fi convenit ca Lolita să fi fost răpită şi molestată de un răufăcător. Să fi fost cărată undeva împotriva voinţei ei. Pentru ca el să-i poată fi salvator. Dar fata plecase de bunăvoie, tot cu o figură paternă, tot un scriitor (dramaturg), dar unul mai excentric, mai potrivit uşurătăţii ei și patimei sale pentru hollywoodianismul ieftin, siropos.

Lolita ”mea” e o împreunare desăvârșită între filmul lui Adrian Lyne (cu Dominique Swain) și romanul-eclipsă al lui Nabokov. Ce a avut o mare însemnătate, pentru mine, în Lolita, a fost să examinez ”mecanismul îndrăgostirii”. Sunt de o senzualitate împovărătoare cele dintâi gesturi ale seducţiei (părând uneori, realmente, fără ţintă precisă, doar-doar s-o găsi cineva să se prindă în mreje). Tălpile lui Dolores, picioarele mereu goale, jocul degetelor lor răşchirate, parcă trâmbiţând acea înspăimântătoare dorinţă precoce (despre care scriam mai sus) de a fi posedate laolaltă cu întreg trupul – care, la rându-i, inspiră frăgezime, instinct patern şi erecţie dureroasă, toate de-a valma. Picioarele ei, mereu neastâmpărate şi expuse ochilor setoşi ai respectabilului Humbert; ”era întotdeauna ciudat de neatentă sau lipsită de rușine sau și una, și alta, în ceea ce privește expunerea picioarelor”. Spectacolul lor infatigabil, atingerile lor neîntâmplătoare. Curbele lor încă neperfectate, în expansiune. Şi inocenţa vulgară a privirilor.

Şocul pe care aş fi dorit eu, regizor/scenarist închipuit, să-l provoc nu ar fi venit din înfăţişarea şi osândirea artistică a imoralităţii raportului amoros dintre bărbatul trecut bine de 40 de ani şi o fetiţă de nici 14 – dezvăluit lumii printr-un film. În intenţiile mele, “şocul” ar consta într-o demonstraţie neîndurătoare, estetic şi practic – incontestabilă, definitivă! (aşteptată a fi avut efecte de neînlăturat), a faptului că naşterea dorinţei fizice, a lubricităţii sociale (a senzualităţii, a tentaţiei seducţiei gratuite), a viciului nu coincid nicicând cu “vârsta legală”.

Precocitatea este un eufemism cu nume ciudat: de bacterie ucigătoare, de bacil sau de demenţă. Adevărul crud despre de-alde Lolite sălăşluieşte, de fapt, în predispoziţie – în vocaţia ademenirii, a desfrâului fără câştig. Acestea şi urmările lor negândite, tragice.

Vechi maeştri - Thomas Bernhard

The Artcoholic

Insolitul scriitor austriac Thomas Bernhard (1931 – 1989) își concepe romanul Vechi maeștri, folosindu-se de vocea personajului Reger, în maniera unei emoţionante și, totodată, vehemente pledoarii pentru conservarea inocenței în modul nostru de a recepta artele. O furioasă simfonie, pe alocuri – căutat stridentă, a zădărniciei; un lamento adus efectelor nimicitoare valoric ale consumismului, pandemie care a infectat și artele. Analizându-le cu îndărătnicie, ”în cele din urmă, nu ne mai bucurăm câtuși de puțin de artă și nici de viață, oricât de firesc ar fi acest lucru, deoarece, cu timpul, ne-am pierdut naivitatea și, odată cu ea, nerozia. În locul acestora, nu ne-am însușit decât nefericirea.”

 

În fapt, în metatext, citim un răvășitor monolog al singurătății îmbătrânite strâmb, al singurătății științei-de-carte, al confruntării solitare cu perspectiva morții, moarte care pune stăruitor la îndoială sensul învățăturii (învățătură care, la final, face mult mai greu de îndurat moartea; sete de învățătură ce se dovedește a fi, în realitate, o abia tăinuită teamă de moarte) – toate acestea cu neputință de evitat prin artcoolism-ul ”profesat” cu deznădejde de respectabilul Reger,…

…un reputat critic muzical vienez, om de aleasă cultură, care la cei peste optzeci de ani ai săi, într-un suprem act de sinceritate, ni se dezvăluie a fi complet deșertificat sufletește de surplusul de cunoaștere acumulat pe parcursul unei îndelungate cariere. Cu o evidentă stinghereală, se vede obligat să admită că pe cititorul contemporan, pe meloman, pe amatorul de pictură îi pândește, în timp, comuna primejdie a căderii într-un fel de somnolență estetică (cauzată de moda culturalizării ritmic-sportive). O catatonie, o lehuzie intelectuală în care ne prăbușim prin supraconsum, dacă nu ne prăbușim mai înainte, de bună voie, în capcana abuzului de interpretare. Tot despicând în patru – fie și obiectiv – firul operei, riscăm să ajungem, cu vremea, deosebit de îngăduitori cu propria paradă obscenă cu ”idei exegetice”, cu hermeneutica noastră absolut sterilizantă. ”Feriți-vă să pătrundeți operele de artă, spunea el, o să le distrugeți pe toate și pe fiecare, chiar și pe cea mai îndrăgită.” Sau: ”atât sporovăiesc istoricii de artă despre artă până ce-o omoară. De istoricii de artă e omorâtă arta, prin vorbăria lor” – avertizează Reger. 

Din contră, bătrânul ”profet” e gata să dea mai mult credit competenței naïve a paznicului său preferat de la muzeu (prietenul său ocrotitor) – Irrsigler – de a vorbi despre cutare capodoperă. ”Să-l asculți pe Irrsigler când explică un tablou cuiva care n-are habar de artă e curată bucurie, fiindcă, pus în situația de a explica o operă de artă, el nu flecărește niciodată, nu-i un flecar, ci o persoană care lămurește și informează cu simplitate, care-i lasă privitorului deschisă opera de artă, nu i-o închide cu pălăvrăgeală”. Deslușim aici unul din leit-motivele pledoariei lui Reger: a manipula interpretativ într-o cât mai redusă măsură (a n-o dezvrăji prin verbiaj incontinent) întâlnirea dintre degustătorul de frumos și opera de admirat.

Între a citi picotind și a răsfoi decisiv

Realizând într-un (foarte) târziu catastrofa de care nu s-a putut feri (”deșertificarea spirituală”), Reger ia hotărârea să nu mai citească acasă nici o carte. În schimb, așezat pe bancheta sa plușată de la Kunsthistorisches Museum Wien, parcurge sute de volume în trei decenii. Firește: nici unul până la capăt, felul său original de ”a citi” devenind ”o răsfoială de mare talent”. Poate o să vi se pară o farsă, dar, la o reflexie mai temeinică, veți sfârși prin a simpatiza cu ideea că ”cea mai mare bucurie o avem din fragmente, după cum și în viață simțim cea mai mare plăcere dacă o privim ca fragment, și ce groaznic ni se pare întregul și, în fond, perfecțiunea încheiată”! 

”Ascultând” argumentația savantului, mai cu seamă pasionată decât fundamentată științific – sceptici și pe bună dreptate contrariați de nemaiîntâlnitele afirmații – tindem, în cele din urmă, să ne apropriem spusele lui și să gândim, măcar în trecere, că ”e totuși mai bine să citim cu totul doar trei pagini dintr-o carte de patru sute, dar de o mie de ori mai temeinic decât cititorul obișnuit, care citește totul, dar nici măcar o singură pagină temeinic”. A nu se trage, însă, concluzia că nu aș fi avut răbdarea (și plăcerea!) să isprăvesc curajosul roman-pamflet al lui Bernhard înainte de a fi început, pasămite, să exercit această nouă ”credință” a fragmentarului.

Tipicar ca orice erudit, cvasi-inexistent în afara studiului, simțind că poate respira liber numai într-o ambianță intens culturală, vârstnicul și iconoclastul Reger frecventa cu smintită regularitate, de 30 de ani, Muzeul de Artă (Kunsthistorisches Museum) din centrul fostei capitale a Habsburgilor. Nu neapărat pentru a-l lua la pas, sală cu sală, ci ca să se oprească, iar și iar, pentru a se reculege în colțișorul său favorit: sala Bordone, înaintea tabloului Bărbatul cu barbă albă, pictat de Tintoretto. Nu că ar fi pregătit o lucrare despre pictorul venețian, cum s-ar putea intui în grabă. Se așeza pe bancheta dinaintea Bătrânului… avid, pur și simplu, de influența reală pe care lumina din acea încăpere o avea asupra stării lui sufletești. Acolo își putea el decanta mental mai eficient, printre altele, și cronicile pentru Times – dar, înaintând în lectură, vom descoperi multe alte rosturi, și mai intime, ale tabietului său.

”Alții se duc dimineața la bodegă, și beau trei-patru halbe de bere, eu șed aici și-l privesc pe Tintoretto". Căruia i-a identificat, de altfel, o serie de imperfecțiuni, dar nimic amar în demistificarea practicată de exigentul critic: un mic eșec al creatorului, nedesăvârșirea creației îl liniștesc, îl umplu de speranță, îl fac chiar fericit! Se cuvine să precizăm că Reger nu prinde a demola mai tot ce întâlnește în calea minții sale pentru a nu pune nimic în loc. Dimpotrivă, el ”predică” nașterea unui consumator de cultură pe care l-ar dori mereu nemulțumit, scormonitor, cu un solid miez combativ – vigilența estetică a receptorilor fertilizând (incitând) creativitatea sau reactivând expresivitatea artistului (a ”vechiului maestru”). Mintea se cuvine să fie o minte scormonitoare, ce caută erori, o minte ce caută erorile omenirii, o minte ce caută eșecul. Mintea omenească este o minte omenească numai dacă, într-adevăr, caută erorile omenirii.” Admirația tâmpă nu face decât să tranchilizeze impulsurile creatoare, mărginindu-le; inteligența adevărată nu cunoaște admirația: ”respectă, prețuiește, asta-i totul”.

Vechii maeștri și efectul lor analgezic

Departe de a fi construit după tipicul unei proze clasice – cum, poate v-ați fi așteptat, în virtutea aparentului reacționarism al opiniilor atribuite de Thomas Bernhard unui anume ”domn Reger” -, cu un flux narativ neconvențional, dominat de-o curgătoare vorbire indirectă, lipsit de ”obișnuita” structură pe capitole, romanul austriacului ar fi de întâmpinat mai curând ca un extins eseu polemic (pe alocuri, brutal și nedrept, dar tocmai asta mi-a provocat deliciul), un testament artistic mai mult decât o ars poetica. Un manifest, de-un negativism reconfortant, pentru re-semnificarea Artei; un îndemn pătimaș a ne opri din devorarea capodoperelor în scop terapeutic sau în nădejdea performanței sociale – pentru că doar o temporară amăgire va fi ceea ce vom obține, un pasager efect analgezic. Cuvintele lui Bernhard sunt, din fericire, mult mai necăutate și mai puțin prețioase decât ale mele, de aceea, în mod garantat mai convingătoare. Dar, pentru a vă lămuri singuri – pregătiți să vă deranjați puțin preconcepțiile (oricât de neplăcut ar fi) -, vă invit, fără ocolișuri și fără amânare, să citiți cartea!

”Și recunoașteți că nu aceste mari spirite și nici acești vechi maeștri sunt aceia care v-au ținut timp de decenii în viață, ci numai unicul om pe care l-ați iubit ca pe nimeni altul”.