Videofobia

Cu ochii pe televizor

“83% dintre români se uită zilnic la televizor, în timp ce doar 12% răsfoiesc zilnic un ziar central, relevă Barometrul de Opinie Publică al Fundaţiei pentru o Societate Deschisă dat publicităţii la 5 iulie 2006. Ziarele locale apar ca fiind ceva mai apetisante pentru respodenţi, 17% dintre aceştia declară că citesc un ziar local de câteva ori pe săptămână. Cele mai urmărite emisiuni sunt cele de ştiri, acestea captând zilnic atenţia a 70% dintre privitorii de televiziune. Românii rămân în marea lor majoritate (70%) nemulţumiţi de felul în care trăiesc, principalul motiv de nemulţumire fiind lipsa banilor.”

Înainte vreme, românii erau deseori lăsaţi cu ochii-n soare (sub care stăteau cu plăcere, deoarece, nu-i aşa?, iarna nu-i ca vara), mai cu seamă că şi ei practicau acest sport în relaţiile cu aliaţii. Ceva mai târziu, în timpul regimului comunist, ai noştri, cică, stăteau cu mic cu mare cu ochii pe butelie. Pentru ca, în epoca noastră, preferinţele electrocasnice ale românilor să devieze. Acum, ei stau cu ochii-n televizor. Cei care au mai rămas în ţară. Ceilalţi chiar lucrează.

Vezi că românii au un cult al imaginii foarte dezvoltat. Dar asta nu datorită nu ştiu cărui simţ estetic, ci din comoditate. Şi din scepticism. Mă gândesc că s-ar putea astfel explica şi supraîncărcarea odăilor unor conaţionali cu tot felul de icoane, mai mult sa mai puţin sfinţite, kitchioase sau făcătoare de minuni. Unii (care par a şti ce vorbesc) afirmă că o religie este mai uşor de propagat dacă oferi adepţilor imago Dei. Puţine minţi sunt capabile să dezvolte şi să susţină o credinţă, bazându-se exclusiv pe abstracţiuni. Dar asta e o altă discuţie…

Uite, mărturisesc că eu unul nu sunt în stare să reţin decât cam 15/20% dintr-o ştire televizată. Pentru a mă edifica (asta în caz că mă interesează) e musai să apelez la pagina unui ziar. Acolo, datele problemei stau răbdătoare pe loc, pot fi recitite, regurgitate – la nevoie, digerate. Vă spun că, dacă (printr-o minune) am avea privilegiul să apară şi la noi o gazetă de talia, seriozitatea şi influenţa The New York Times, tot 12% din masa cititorilor i-ar deschide paginile. Deci nu calitatea presei scrise stă la originea acestei adevărate spaime a românilor faţă de cuvântul scris. Ci altceva. E mai uşor să-ţi “clăteşti” circumvoluţiunile cu secvenţe şocante, în urma cărora rămâi doar cu şocul, decât să citeşti liniştit ziarul încă fierbinţel şi să înveţi câte ceva pe lângă asta.

Cur@Constituţional!

Preşedintele care (ne) joacă

Mă întreb: să fie, oare, chiar atât de greu să deschizi ochii, să-ţi recuperezi onestitatea şi să-l vezi pe preşedintele Băsescu exact aşa cum este? Ce însuşiri speciale îţi trebuie pentru a-i detecta apetitul pentru scandal şi circ ieftin (scump pentru viitorul incert al ţării!)? Câtă inteligenţă trebuie să deţii în stoc pentru a-i sancţiona prompt nepotrivita familiaritate cu toată lumea, plăcerea de a se freca de masse, spre spaima SPP-ului! Sau ce viitor ai îndrăzni să speri că ai, ca om politic, dacă accepţi să te aliezi cu el, aşteptând apoi, de pe o zi pe alta, să te „tune” în stilu-i caracteristic, folosindu-te de ţap ispăşitor pentru toate eşecurile guvernării, ca să iasă el perfect înălbit în pragul alegerilor!?

Conform Constituţiei, preşedintele României are atribuţii extrem de simbolice – amănunt ignorat de populaţia avidă de mână forte. El nu dispune, ci doar se consultă şi transmite mesaje. Practic, nu poate întreprinde mai nimic de capul său. Orice demers mai important pentru ţară la care s-ar putea înhăma trebuie să treacă mai întâi de aprobarea Parlamentului. Tratatele internaţionale sunt întocmite şi negociate de Guvern, preşedintele doar le propune spre ratificare tot Parlamentului (singurul for care poate cu adevărat să le respingă!). Preşedintelui „îi vine apa la moară” doar în caz de conflict armat cu alt stat, situaţie în care preia efectiv conducerea armatei. Mai poate institui starea de urgenţă sau de asediu, dar, din nou, nu fără consultarea prealabilă a forului legislativ.

În rest, rolul lui este cam acela al unui figurant, o sărmană umbră a fastului care înconjura instituţia prezidenţială în perioada totalitară. Conferă decoraţii şi titluri, acordă grade de general, amiral şi mareşal, numeşte anumiţi funcţionari publici şi acordă graţierea individuală. Dacă la toate acestea mai adăugăm şi prezidarea CSAT (organism care nu prea are de lucru, fiind, în mare, o formalitate), avem tabloul complet al job-ului prezidenţial.

În schimb, articolul 102, alineatul 1 spune aşa: „Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice”. Deci, e clar care putere a statului rules the business?

Şi atunci, de continuăm să investim atâta pasiune în această poziţie politică rămasă de faţadă? De ce credem că rezolvarea problemelor noastre ar putea fi la îndemâna unui singur individ, fie acela şi şeful statului? În prezent, această onorabilă poziţie este ocupată de un personaj „popular”, căruia în numele „reprezentativităţii” şi al votului direct, care l-a trimis acolo unde se află, i se conferă indulgenţă deosebită. Intelectuali de marcă (H.R. Patapievici şi Mircea Mihăieş) au luat o poziţie patrupedă în EVZ din ultima săptămână, sărind slugarnic, umoral şi precar argumentat (pentru nivelul lor) în apărarea lui Traian Băsescu.

H.R. Patapievici afirmă că „T.B. e cel mai bun preşedinte pe care l-a avut România” până acum, ignorând intenţionat două aspecte deloc neglijabile: 1. România a fost condusă până la el doar 3 (trei) preşedinţi. 2. Între un pseudo-comunist analfabet şi gângav, un politruc bun stăpânitor al limbajului de lemn şi un profesoraş ajuns în vârf cumva malgre soi, e normal ca Băsescu să iasă în evidenţă cu mesajul său penetrant, curajos, dar fără finalizare, bun de impresionat fraierii. Ar fi ca şi cum un individ perfect valid ar fi desemnat ca având cea mai bună ureche muzicală într-o şcoală de surdo-muţi.

Mircea Mihăieş (http://evz.ro/article.php?artid=289831), nu se lasă mai prejos şi consideră fără ocolişuri, fără dubii (ce scriam eu mai sus?) că principalul atu al actualului preşedinte este „sprijinul popular”. Deci, toate celelalte trăsături mai puţin onorante ale omului pălesc, trebuind ignorate. Nu te pui cu „sprijinul popular”. Lasă că o să-l vedem pe Mihăieş ce va spune când se va confrunta cu „sprijinul popular” pe care de-alde Becali îl va avea la viitoarele alegeri. Poporul a dovedit în repetate rânduri că e prost. Până în 2004, i-a oferit lui Iliescu şi partidului său trei mandate. Respectăm şi înghiţim întocmai voinţa lui?

Chiar aşa, e obligatoriu să rămânem tăcuţi în faţa aberaţiilor democraţiei, care graţie „uneltei” sale de bază – scrutinul universal - e în măsură să aducă pe prima scenă politică a naţiei tot felul de creaturi „simpatice”, specialiste în figuraţie, în „jocul” de glezne la marginea terenului?! Vom înceta vreodată să mai fim atât de iubitori de stat paternal? Ne va veni vreodată mintea cea de pe urmă pentru a cere ca preşedintele să fie desemnat de Parlament? Să nu mai dorim „figuri”, „personalităţi”, „băieţi deştepţi”, „populari”. Ci ADMINISTRATORI capabili şi discreţi. Pentru că mi-am pus în final aceste întrebări, voi fi, probabil, taxat drept visător. Dacă nu mi le puneam (ca vag semn al unei speranţe), primeam aceeaşi veşnică etichetă de pesimist.

Monophila Turnatogaster

De sute de ani, probabil, circulă o falsă dilemă populară, care naşte următoarea întrebare: ce atrage musca în primul rând, mierea sau căcatul? Varianta aprobată calitativ de mine e aceea cu mierea. La început, insecta noastră omniprezentă se lasă mai uşor sedusă de miere: un produs 100% natural, cu nenumărate efecte farmaco-terapeutice, gust de flori, parfum aşijderea. Numai că musca e muscă, nu o duci multă vreme la biserică. Şi, astfel, vine o zi în care mierea nu-i mai este îndestulătoare. Mereu aceleaşi flori, acelaşi polen, ba se mai alege şi cu câte-o alergie de sezon la acesta din urmă. Gustul mierii devine tern, banal, monoton, egal.

Şi atunci, opţiunea următoare care alta poate fi dacă nu căcatul? Gust mereu surprinzător, niciodată la fel, compoziţie diversă, E-uri şi chimicale din belşug, mirodenii rămase nedigerate, culori care depăşesc puterea de imaginaţie a oricui, forme suprarealiste, care frizează artisticul, prezenţa opţională a viermilor. Nici nu se compară! O delicatesă.

Acestea fiind luate în considerare, ne e mai uşor de închipuit de ce Mona şi-a luat zborul de la borcanul auriu cu miere şi, făcând poate cel mai frumos looping din viaţa ei de înaripată, a aterizat taman pe buza cărnoasă a latrinei. Câţi dintre voi, ca (proaspeţi sau nu) absolvenţi de studii superioare, nu v-aţi lăsa cu bucurie înrolaţi ca agenţi sub acoperire, dacă un serviciu secret v-ar face această ofertă? Entuziasmul, vârsta tânără, o justificată dorinţă de a sări peste anumite etape şi de a trăi permanent cu adrenalina în guşă şi cu impresia „utilităţii faţă de patrie”, dar şi banul, sunt, în mintea exaltată a muştei, tot atâtea argumente suficiente în favoarea alegerii ei coprofilice.

Se încadrează sau nu Mona Muscă la categoria premiantă de „poliţie politică” nu importă. Importă faptul că a colaborat evident, dovedit şi recunoscut cu Securitatea (din punct de vedere moral şi politic, un gest mizerabil), iar la intrarea în Parlament ea a depus, ca şi ceilalţi aleşi, o declaraţie, pe proprie răspundere, că nu a făcut poliţie politică. Odată găsite notele ei informative, acestea o încadrează automat pe autoarea lor în două prevederi de lege: una care stipulează că persoanele care au colaborat cu Securitatea nu mai pot face parte din Parlamentul României, după deconspirare, şi alta care incriminează falsul în declaraţii.

În acelaşi ton afectat-făţarnic, pe care l-a adoptat încă de la primele acuzaţii (vă mai amintiţi că avusese iniţial un lapsus privitor la semnarea respectivelor note), doamna profesoară continuă să dea declaraţii isterice cum că se doreşte eliminarea ei din viaţa politică. Nimic mai adevărat! Da, acest lucru se doreşte, tocmai pentru că nu mai are ce căuta acolo. Că a fost rezultatul unei vendete politice scoaterea dosarului ei la iveală, chiar nu mai contează; important este că adevărul a ieşit, printr-o cale sau alta, la suprafaţă. Figura ei mi-e mai odioasă decât cea a lui Ceauşescu. Profa de la filologie a fost una dintre noi, un om „simplu”, despre care colegii săi nu ştiau că îi transformă în fiecare după-amiază în personaje de raport, ca să se ferească de ea. După Revoluţie a pozat fără preget în ultim reper moral, în înger radios al civismului şi în apărător al celor suferinzi. Devenise o campioană a rostirilor simpatice, deşi goale de conţinut. Să fi fost altcineva, Ion Iliescu, Năstase, Meleşcanu, nu aş fi cunoscut acelaşi şoc, aceeaşi ireparabilă dezamăgire.

Decizia Curţii de Apel este definitivă şi irevocabilă. În schimb, oprobriul public se lasă şi astăzi aşteptat, bineînţeles, degeaba. Hai că pe Muscă o uităm, trece, dar cum poţi să treci cu vederea lipsa de discernământ a unui întreg popor!? Opţiunile românilor sunt mereu alunecoase. În urma deconspirării deputatei, sondajele au indicat prompt o creştere în ceea ce o priveşte. Dacă omul le e simpatic, în van îi pui sub reflector murdăriile, românii îl vor iubi şi mai abitir. E destul să-l simtă de-al lor, să le ştie vorbi limba. Orice normă morală se dizolvă în faţa acestei solidarităţi întru neseriozitate şi ipocrizie.