Belle du Seigneur

Unde Domnul nu este însuși Dumnezeu din ceruri, ci stăpânul cât se poate de terestru al inimii ei, iubitul cel chipeș: înalt, smead, cameleonic, fruct copt, bine poziționat social - evreu de viță veche.

C.S./Timișoara 2012

Ariane este prima infidelă din literatură care, inexplicabil, nu mă face gelos, ci empatic, ba mai mult: solidar! Infidelele lui Proust, ale Zeruyei Shalev, sociopatele lui P. Roth şi W. Styron, voluptoasele femei împlinite ale Melaniei Mazzucco sau cele otrăvite cu literatură ieftină ale lui Flaubert și Tolstoi - toate m-au făcut să sufăr deznădăjduit pentru pasiunile lor extraconjugale: mereu (și) cu alții, niciodată (numai) cu mine. Pe mine ori pe nimeni altul - așa se punea problema! Și dacă, totuși, nu și nu pe mine, ci pe altul, atunci să te fi ținut morală inflamată, cugetări scandalizate de inspirație creștină, cele zece porunci scoase în soare & suflate de praf, virtuoasă oroare, grețuri, purgative, vărsături.

Ariane a ales o dată greșit, prea tânără: din slăbiciune, din recunoștință, din neputința de a spune nu, așa cum aleg atâtea femei, fără să iubească de fapt, asaltate îndărătnic și astfel epuizate de curtea asiduă a unor bărbați neînvățați cu renunțarea, cu înfrângerea. A doua oară alege dramatic, dar conștient, consimte să fie sedusă cu mijloace savante, privindu-și sfios amantul în ochi și, prin fereastra ochilor, în suflet. Şi văzând acolo ceea ce-şi închipuie ea că vede.

Opusul radical al blajinului și ipocritului soț - împlătoșat și făcut aproape invizibil de micile manii burgheze - un bărbat, Altul, o cucerește pe Ariane prin franchețe misogină, prin disprețul lui zgomotos față de ritualurile prostești de curtare. De care, fără teamă că se contrazice, pretendentul se folosește din plin, cu scârbă și talent... Conversație aleasă, schimb de cadouri și de amabilități, vizite pudice, mese luate împreună, săruturi caste depuse pe dosul palmei, toaletări maniacale, aparențe salvate, baletul falselor bune intenții menite să sfârșească toate în pat, implacabil, topite într-o pastă neomogenă cu parfum tare de sex, în patul unde-și dă duhul lustrul de civilizație, în același pat în care educația își probează stadiul epidermic: cor de gemete despuiate, suspine neomenești, atingeri obscene, grohăieli și țipete lubrice.

Baletul social de mai înainte, metamorfozat într-un dans modern în doi, abstract, cu izbituri și plescăieli, susținute de îndemnuri monosilabice rostite sacadat. Totuși, extremismul acesta opiniatru, verismul lui amoros, spiritul lui dizolvant specific evreiesc sunt departe de-a face din amant un iubit mai puțin tandru...

La valse aux adieux

La valse aux adieux - Milan Kundera, éd. Gallimard, 1990.

„- Cher ami, un amour excessif est un amour coupable, et vous en êtes sans doute la meilleure preuve.”

***

„Si le monde perfide des femmes l'effrayait à ce point, ne pouvait-elle trouver un réconfort dans le monde des hommes? Difficilement. La jalousie possède l'étonnant pouvoir d'éclairer l'être unique d'intenses rayons et de maintenir la multitude des autres hommes dans une totale obscurité.”

***

„C'est une des grandes épreuves de la vie. Ceux qui y succombent et deviennent pères malgré eux sont à jamais condamnés par leur défaite. Ils deviennent méchants comme tous les hommes qui ont perdu et ils souhaitent le même sort à tous les autres.”

acceptasei, îndurasei şi făcusei

„Fireşte că aveai dreptate, fată nesăbuită, să nu vrei să revii în Peru, să urăşti ţara care-ţi aducea aminte de tot ce acceptasei, îndurasei şi făcusei ca să scapi de ea.” (M.V. Llosa - Rătăcirile fetei nesăbuite, Humanitas, 2011, trad. Luminiţa Voina-Răuţ)

C.S./xperia-arc S/Cartea de nisip/2013

Hai, pe cuvântul dumitale, Luminiţa Voina-Răuţ, chiar astea să fie conjugările mai mult ca perfectului la persoana a II-a singular? Pe considerentul că în acest fel l-ai auzit dumneata, și ți s-a imprimat în cromozomi, din gura lu' mamaia din dotare, indubitabil undeva prin sudul ţării, ignor pe unde, întrucât nu mă interesează neam cum vorbiţi voi acolo.


Mă interesează, în schimb, şi mă doare că formulele astea de limbaj neglijent, folosite fără nici o justificare argotică în traducerea de faţă, îmi fac întregul cărţii îndoielnic şi cumva antipatic! Fiindcă te-a apucat pe dumneata, Luminiţa Voina-Răuţ, către finalul romanului, febra tălmăcirii. Ţi-ai intrat în mână, cum se spune, şi-o „deteşi” pe sudisme repezi...


Traducători de ocazie, improbabili prieteni de ceai ai imensului cărturar Liiceanu - ceai plătit de voi înşivă, cunoscută fiind avariţia nu foarte culturală cu angajaţii de rând a acestui Atlas al cărţilor - începeţi mai bine să transpuneţi o carte în limba română abia după ce v-aţi asigurat prudent că graiul mamaiei din Adunaţii Copăceni sau al bunei din Cristuru Secuiesc nu vă mai infectează exprimarea.


Nu aveţi nici cea mai infimă cădere să porcăiţi - prin urechisme lexicale, dintr-o nesimţită fobie (lene plătită prost?) faţă de un dicţionar, faţă de o gramatică elementară - să-mi stricaţi plăcerea dintotdeauna (durează dinainte de voi, în orice caz) a întâlnirii cu autorii mei preferaţi!

Zăpezile de altădată

Nici una din suferinţele copilăriei mele n-a fost atât de chinuitoare ca intensitatea sfâşietoare a acestei iubiri care pretindea mereu de la mine ceva ce nu eram în stare să ofer. Ceea ce pretindea mama era mai mult decât intenţia mea de a fi un copil bine educat, de a creşte şi a prospera sub îngrijirea ei. Simţeam că aştepta de la mine să întruchipez ceva ce nu se limita să fie doar un clişeu al fiului reuşit, perfect educat, care-şi iubea mama în mod necondiţionat. În concepţia ei, ar fi trebuit să reprezint ceva ce îi lipsea ei însăşi. Eram o unealtă, o armă în mâna ei, o armă împotriva pustiului din ea - poate presimţirea nebuloasă a destinului ei, a cărui stringenţă nu voia s-o accepte.

Fie şi numai pentru a da peste fragmente ca acesta de mai sus, rămâne o imensă plăcere - secretă & vinovată (dar și o plăcere incomodantă, ținând seama de amintirile din copilăria proprie, unele încă febrile, pe care în mod cert vi le va trezi fiecăruia) - a-l citi pe bucovineanul Gregor von Rezzori în Zăpezile de altădată. Titlul original - Blumen im Schnee, mult mai frumos decât opţiunea oarecum facilă a editorului; o altă mură-n gură, să nu lase loc de echivoc, pesemne.

Traducerea din limba germană (foarte inspirată, caldă, izbutind să reconstituie întru totul nostalgia bănuită a scrisului original): Sanda Munteanu. Genul acela de traducere care nu permite să simțim că citim o traducere... Carte minunată, apărută la editura Humanitas, anul trecut. Încă o dată e dovedit - cu toate că eu n-aveam nevoie - că există volume de memorii ce întrec calitativ ficțiunile aparținând unor nume răsunătoare ale literaturii universale.

Citită dintr-o suflare!

La tante Julia et le scribouillard

„Si d'aventure je me marie, je n'aurai jamais d'enfants, lui dis-je. Les enfants et la littérature sont incompatibles.”

Nu din snobism citesc Llosa, Mătuşa Julia şi condeierul (La tante Julia et le scribouillard, éd. Gallimard), în lb. franceză, ci din foarte pământeana pricină că dl Liiceanu o vinde prea scump.

Unde mai pui că editorul a ştampilat pe toate copertele seriei de autor M.V. Llosa (tradus în română) inscripţia Premiul Nobel pentru literatură, fără a menţiona anul. Lăsând să se înţeleagă - în scopuri de marketing „deştept”, bazat pe o românească, deci pardonabilă & „minoră” ambiguitate (o practică și alții, la noi), spre prostirea entuziaștilor semidocţi hip - că baş pentru cartea pe care o ţii în mână peruanul a primit Nobelul. Asta cu condiţia să nu fi ajuns deja să credem că a fost nobelizat pentru întreg raftul!

Mai bine dau banii aceia pe un abonament de un an la Institut Français. Şi-s gata să suport cu stoicism larma copiilor aduşi cu arcanul de părinţii nouveaux riches la lecţii de franceză.

citiţi-l pe Henry James

Dacă vreodată vă veţi regăsi imobilizat din nou într-o „criză” de cititor, cinci cărţi începute şi (pe cale de a fi) abandonate pe noptieră, altele reînghesuite cu nejustificat regret în rafturi, şi inima pradă ghimpilor vinovăţiei, şi semnele părăsite amăgitor între pagini, ca pentru o altă dată - uitaţi totul, citiţi-l pe Henry James! Orice din H. James, căci nu am dat peste nici o operă prost alcătuită de-a acestui autor excepțional. Începeți chiar de astăzi cu Washington Square, de exemplu.

Joyce Carol Oates

Femeile lui Joyce Carol Oates se lasă dominate voluptuos de bărbați, indiferent care e natura relației - căsnicie sau adulter. Bărbații le acaparează, le captivează (le țin captive, la propriu, câteodată). Ei întind doar lațul, ele intră singure în rotundul imperfect al lațului, și-l strâng cu delicatețe ca pe un cordon chic în jurul taliei.

Dorința fascinantă (compulsia) de a sări orbește în neprevăzut, atractivitatea subită a primejdiei. Femeia - victimă a propriei specii. Bărbatul o ia (ca pe o marfă), o posedă, intră în posesia ei, o îngrădește, timp în care el își caută deja o altă împlinire efemeră, în altă parte. Fără a slăbi lațul. Actele de clemență, fărâmițarea proprietății îl emasculează. Bărbați care se înfig în femei până-n prăsele, până în conștiința acestora. Bărbați pe care femeile îi interiorizează, îi integrează în propriul psihic (ca pe tații lor).

Nu se îndreaptă nici o fată înspre un băiat necunoscut, întins la soare pe plajă, ca să îngenuncheze lângă el și să-i mângâie părul, brațele, întreg trupul. Ca el s-o ia apoi deasupra lui și s-o sărute pasional. Nu se întâmplă asemenea lucruri. Dar e frumos să le crezi posibile.

Șaman-isme

Dacă Șaman de Adina Dabija este „una dintre cele mai spectaculoase cărţi apărute, în ultimii ani, în limba română” (Simona Sora, Dilema veche, nr. 483, 16-22 mai 2013), nu sunt atât de sigur că această apreciere neînfrânată e de privit ca un compliment pentru autoare cât ca un diagnostic nu prea măgulitor pentru restul scrierilor recente din literatura noastră. Înseamnă că stăm prost. Scurt: dacă Șaman e spectacol, nu știu dacă vreau să citesc celelalte romane „spectaculoase” de după 1989! Cu excepțiile, mai vârstnice, numite: V. Vosganian și C. Teodorescu (bine, treacă și câte ceva din M. Cărtărescu & G. Adameșteanu).

Doamna Sora a scris foarte frumos despre Șaman în articolul la care trimit mai sus. Din acest motiv am și cumpărat cartea. Dacă ar fi trăit, alș mi-ar fi servit de la fileu o replică-perdaf care ar fi făcut referiri nimicitoare la memoria mea prea scurtă, legat de alte recomandări bizare emanate din rubrica dilematică a Simonei Sora (țin minte și acum ce consternare mi-a produs un neașteptat fragment elogios la adresa lucieit, în plin „conflict” internautic; dar aflu că erau cam prietene, făceau schimb de mâțe). Iar acum, întocmai văcarului, am pe cine da vina: pe sat. Satul e de vină că am întâmpinat opera Adinei Dabija cu niște așteptări aproape frenetice! Mi-am amânat alte lecturi, (Zweig, Peixoto, Yourcenar - de pe listele mele, destinate să pună ordine în haos) ca să mă arunc fără discernământ, cu nebănuite resurse de credulitate, în lectura Șamanului.

Din toare referințele găsite despre carte, înainte să mă apuc de treabă, e valabilă doar aceea cu „se citește pe nerăsuflate” (O. Nimigean, pe coperta a IV-a). Cineva ar putea spune că mă contrazic. Însă chiar e posibil să citești cu sufletul la gură un roman nu neapărat spectaculos, ci scris bine. Șaman e scris bine, cuminte, corect, cinstit. Nu am putut discerne, totuși, nimic realmente „curajos” în pagini, în sensul dat adjectivului de Simona Sora în cronica domniei sale. Pe lângă „aprecierile” înșirate mai înainte, aș adăuga neapărat și aceea că am citit un roman pur (vădit și neascuns) feminin. Nu mă puneți să definesc ce înțeleg eu prin romane „feminine”, că nu ajungem departe, nici nu isprăvim subiectul. În orice caz, nu e vorba de ceva măgulitor. Fără forță. Fără vână. Diafan, cețos, levitant. Lirism în cantități diabetice, lirism de liceu, întrerupt, ce-i drept, de unele pasaje impecabile.

Dacă ar fi să-i comparăm scriitura cu un gen muzical - A. Dabija compune un vals în genul lui Berlioz. Prozatoarei nu-i lipsește simțul ritmului, dar nu și pe întinderi mari. Dovedește capriciosul obicei de a-și abandona partenerul (cititor) în timpul dansului. Nu dezvoltă suficient. Rezultă de aici o caraghioasă mișcare de rotație a cititorului în jurul propriei axe.

Misoginismul ce pereche are când e adresat bărbaților (români)? Ei bine, găsim și din ăsta în carte. În schimb, bărbații canadieni sunt de un rafinament ce frizează cabernet sauvignon-ul... Categorie în care bănuim că se numără și înclinația lor pentru sex în grup și ménage à trois. Un mascul român ortodox, grosolan, nespălat și ursuz, nu ar accepta niciodată grozăvii din astea în patul matrimonial, nu-i așa? Am fi surprinși...

În fine, până să citesc niște interviuri cu Adina Dabija, fusesem și mai pofticios să-i trântesc romanul. Însă m-a potolit considerabil o anume confesiune, care, într-un mare fel, tranșează și justifică totul: „Nu mă consider scriitoare, de exemplu. Sunt cineva care încearcă să vadă cine este și să înțeleagă ce se întâmplă.” Ei bine, abia de aici ar fi trebuit să începem. Nu-mi pusesem în gând să deconstruiesc valoarea metafizică, de autoficțiune sau de bildung a prozei de față. Dar și stilul scriiturii e departe de a fi pe gustul meu. Și atunci, ce mai rămâne din entuziasmul inițial?

Rămâne un episod puternic, construit ca la carte, către final. Înaintea călătoriei inițiatice în ținutul inuiților, într-o cameră de hotel eliadescă (vezi Noaptea de sânziene), alter ego-ului autoarei i se arată - în vis? aievea? - două figuri paterne: tatăl real întors din morți, acum mai înțelept, tatăl care cu ani în urmă renunțase lesne la ea, spre binele fetei (o fac mulți alții, în numele acestui Bine), la o vârstă infimă o dăduse unei mătuși, și un prieten apropiat, care, într-un rând, jucase cu mai mult succes rolul de tată, în viața ei de adult, o protejase, o răzbunase. O ajutase să spere că omenia dezinteresată este încă posibilă. Fragmentul m-a emoționat cât nu m-a mișcat cartea întreagă.

„Nu este o îndepărtare de poezie în adevăratul sens al cuvântului. La un moment dat, sufletul tău e mai fluid, simți nevoia de poezie – cum e în etapa în care descoperi poezia. În altă etapă de transformare a sufletului, simți nevoia să analizezi.” (interviu pe bookaholic.ro) Nu mă feresc să spun că mă ia cu fiori ori de câte ori dau peste acest tu impersonal ca opțiune de traducere (îmi pare vulgar, neîngrijit) sau de narațiune, iar când cartea e scrisă numai bazându-se pe tribulațiile câte unui tu de acest soi (te trezești, te speli, te gândești că, treci strada și simți că...), mă năpădește urticaria! Mă neliniștesc într-un inexplicabil fel cei care vorbesc despre sine la persoana a doua...

Una peste alta, prozatoarea scrie cum ar face-o cineva care nu a consumat foarte multă beletristică. Cititoare de esoterisme, mistică orientală și despre miracolul plantelor - da. Sare în ochi imediat.

Pe Adina Dabija o apreciez acum mai mult privind-o prin lentila interviului de pe bookaholic. Pare a fi un om minunat. Echilibrat. Nu se ține a fi o scriitoare, or asta ar fi fost îndeajuns să-mi spulbere apetitul critic. Nu o preocupă „viața literară”, tabere de creație, petreceri ieftine, beții între „artiști” - unde vom găsi mai mulți entuziaști lipsiți de talent, plus paraziții lor, decât oameni cu har. Sentimentul meu penibil și înciudat se îndreaptă, de aceea, pentru a fi cumva decontat, către d-na Sora, căreia i-am dat din nou ascultare cu naivitatea uitucului vesel. Sunt eu penibil, deci, că m-am lăsat prostit de obișnuitul cor al lăudătorilor, mâini ce spală alte mâini, decăderea criticii, primatul prietenușagurilor...