Mizeria

N-am izbutit și, ca să fiu cinstit, nici măcar nu mi-am propus, până în ziua de azi, să depășesc nivelul (sau „faza”) „cronicii” impresioniste la cărțile pe care m-am apucat să le recomand, răzleț, lumii cititoare. Cel mai adesea, n-am practicat mai mult decât o conștientă „reducere a esteticului la dimensiuni personale și tangibile”*. Scopul mai mult sau mai puțin tainic e mereu același: să ne înfruptăm cât mai mulți din firimiturile lecturilor mele voluntare, îndreptându-ne către lucrările de literatură aflate la îndemâna noastră, dar ocolite pe nedrept. Ce mi-am propus și acum este doar să atrag atenția asupra romanului Mizeria, scris de polonezul Wojciech Kuczok (Polirom). 

Satisfacția spirituală e garantată, povestirea curge lin, amar, ironic, fără poticneli, deși „se tratează” despre umplerea haznalei familiale (cu dejecții de felul terorii domestice, erorilor pedagogice iremediabile, complexelor apartenenței de clasă etc) pe care o casă mic-burgheză din Silezia polonă nu o mai poate, la un moment dat, refula (recicla, canaliza) la subsol, prăbușindu-se erodată din interior de erupția sa lichidă, sufocată în duhoarea sa cât ai zice: final.

O casă mare, cu etajele șubrede ale fiecărei generații rămase despuiate în structura „de rezistență”, o casă care, totodată, nu e și un cămin, nu e resimțită ca un acasă. Este, în schimb, orice altceva: o povară sisifică împinsă fără țintă, o umbră purtată pretutindeni, alterând tihna, o piedică în calea devenirii (alimentând atâtea auto-sabotări ce au să apară negreșit), o închisoare pentru toți cei care o locuiesc. Casa copilăriei strivite, a viselor neîmplinite, metamorfozate în orori - autoritatea parentală „internalizată”, dar comportându-se ca un corp străin înșurubat strâmb și dureros în personalitatea copilului, adultul de mai târziu.

Citindu-l pe Kuczok, se desprinde, iarăși!, de pe cortex întrebarea: cât anume din ceea ce suntem, odată atingând vârsta matură, este rezultatul unei adevărate „deveniri” personale, o sculptură personală, și cât anume e evaziune, fugă unde-vezi-cu-ochii de fantomele părinților arbitrari, un eu mutilat, angajat într-o neîncetată împotrivire față de copilăria otrăvită de persecuții, neajunsuri, nefericire - încercare disperată, fără capăt, de a depăși, de a uita, de a ne mântui de „blestemul trecutului”** (expresia îi aparține lui W. Kuczok)? Or, dacă ne petrecem întreaga viață fugind fără succes de ceea ce am fost crescuți să fim, mistuindu-ne mereu în tentativa de a risipi umbra aruncată asupră-ne de o familie percepută monstruos, ce ne stăpânește și ne manipulează cu sfori nevăzute, chiar dincolo de dispariția ei, determinându-ne iar și iar reacțiile, felul de a suferi, mai este aceea o viață?

Aveați cumva îndoieli? - autor necunoscut nouă, nume greu de pronunțat, vreo prejudecată față de literatura poloneză, titlu prea puțin lămuritor etc -, eu vă îmbiu cu vorbe simple, fără artificii hermeneutice suplimentare: nu-l ocoliți pe acest scriitor, dacă-l vedeți costumat în roman, așteptând cuminte pe raftul librăriei, poate chiar la secțiunea cu reduceri (9,99 lei), cumpărați sau împrumutați cartea, citiți-o degrabă!
__________________
* M. Zamfir - Imaginea ascunsă. Structura narativă a romanului proustian (Ed. Univers, 1976)
** „Dacă viața este doar o serie de încercări variate de a-ți îndepărta atenția de la blestemul trecutului, atunci o astfel de existență devine pură aparență.” (W.K.)