Povestea unei vieţi - A. Appelfeld

Marșul forțat prin memorie

Escaladează muntele doar cât să te lămurești că e un munte. Niciodată până-n vârf. Cam așa povățuiește un proverb antic, probabil chinezesc, căci chinezii au zicale la îndemână pentru toate situațiile. Aharon Appelfeld se cațără, târâș, cu fiecare carte pe care o concepe, până pe buza rănilor sale sufletești, le pipăie marginile dureroase, dar ne dăm negreșit seama ce spaimă îl cuprinde mereu când e să privească înăuntrul lor. Și ce greu îi cade să-și amintească ceea ce ține prea limpede minte! Povestea unei vieți e o plagă deschisă. Se parcurge cu ochii sufletului acoperiți (a oroare) cu palma, urmărind rândurile printre degete.

De douăzeci de… cărți – se destăinuie autorul – își tot propune să regăsească dumnezeirea copilăriei sale lipsite de umbre, dar și să împărtășească întocmai atrocitățile prin care a trebuit să treacă în timpul prigoanei naziste – copil fiind, evreu fiind: evadarea din lagăr, ”marșul forțat” prin noroaie și prin păduri neștiute, dar mai puțin neprietenoase decât oamenii la porțile cărora a bătut pentru o bucată de pâine și adăpost; hăituit de ”eroicii” soldați antisemiți ai mareșalului Antonescu, slugi docile, cu exces de zel criminal, ale măcelarilor de elită germani. Dar: ”Am scris deja mai mult de douăzeci de cărți despre acei ani, însă uneori mi se pare că încă nici nu am început să-i descriu, că memoria plină, detaliată, e încă ascunsă înăuntrul meu, iar când va țâșni din adăpostul ei, va curge în valuri zile la rând.”

Aharon Appelfeld (77) a edificat ”autobiografia” de față, Povestea unei vieți, în 1999, cu aceeași simplitate înfiorătoare, același ”scris reținut”, comprimat, fragmentar, ironizat de criticii săi (în vremea când în literatura israeliană predomina amploarea, întinderea, ”larg însemna epic”), pe care le-ați întâlnit și-n romanul Badenheim 1939. ”Marșul” său prin stepele memoriei nu a cunoscut încă răgazul sau împlinirea, (pentru că) nici descrierea fidelă, completă, pe care autorul o pândește de când s-a abandonat Literelor.

Estetica emoției

Ar fi indecent să afirmăm despre lucrările lui A. Appelfeld că sunt savuroase sau să folosim alt epitet frivol, de mari pasionați de beletristică… Nu mi-ar părea, însă, deplasat să susțin că acest evreu din Cernăuți e un desăvârșit estetician al emoției! Sigur, nu e cazul nici să-l citim pe scriitorul israelian în poziție de drepți, în picioare, cu o morgă ipocrită pe chip. Deși, poate că noi – dacă aș chibzui mai bine, în ”calitate” de urmași ai ”vitejilor” ostași care trăgeau ca la bâlci în convoaiele de deportați, s-ar cuveni să citim mărturiile acestea în genunchi. Adică pe Appelfeld, alături de G. Konrád, I. Kertész, Primo Levi, chiar și pe B. Schulz – copiii Holocaustului. În genunchi!

Cartea este structurată pe mici capitole, 30 la număr, redactate în goana amintirilor: 30 de mici izbânzi în continuul proces de negociere cu imensa traumă. Memoria, ”fluidă și schimbătoare”, e lăsată să-și facă hatârul, să se împrietenească cu neputincioasele cuvinte pentru a le impregna până-n miez. Dă năvală, tumultoasă, apoi se retrage; cuvintele aleargă în urma ei, promițându-i că, dacă se va întoarce, îi vor sluji și mai fidel. Portrete, scene – de multe ori statice -, imagini estompate, ca de vechi album de familie, filme frânte, din care, prin diverse trucaje ale minții, au dispărut unii protagoniști: de pildă, moartea concretă a mamei lipsește, e evocată metonimic printr-un ultim, scurt și de neșters țipăt… Dincolo de frazele zgârcite curge un ”limbaj” ce datează de dinaintea vorbirii. Un limbaj al simțurilor, care poartă, abia el, informația corectă. ”Neîncrederea în cuvinte am căpătat-o în acei ani. Un flux verbal curgător îmi trezește suspiciuni. Prefer bâlbâiala, fiindcă în ea aud conflictul și neliniștea, efortul de purificare a cuvintelor, dorința de a dărui ceva din propriul eu.”

Un copil întrerupt, un copil al războiului refugiat în contemplare (”bucurie a interiorizării”) din calea realității; un adult care nu a reușit să-și împace (să-și unifice) vârstele ce i-au supraviețuit, neînțelese, în adâncuri; străin în țara semenilor săi, străin în limba de împrumut, cu toate că e ”limba lui Dumnezeu”, cu toate că e limba consângenilor, un grai pe care și-a impus să-l învețe, în chinuri groaznice (tocmai pentru că nu era limba mamei!). Tot ce s-a petrecut cu el și în el s-a păstrat, în ciuda maturizării. Pierderea casei, a limbii, părăsirea orașului său drag, ”suspiciunea, teama, deficiențele de vorbire, înstrăinarea” – simțăminte din care i s-a născut literatura, ficțiunea sub care camuflează ceea ce a rămas de nerostit.

”Cartea aceasta nu este o finalizare, ci o încercare, o încercare disperată, dacă vreți, de a lega diferitele componente ale vieții mele de rădăcina din care au început să crească.” Lectura în limba română e favorizată de o traducere fără poticneli, grație eforturilor lui Any Shilon.

Caricatura: NEWYORKTIMES

Confesiunile unui cafegiu

Legenda cafelei

Dumnealor ciobanii, de-a lungul și de-a latul lumii și Istoriei, au jucat diverse roluri: ba de precursori anonimi ai marilor geografi și exploratori – în căutarea neobosită a locurilor cu verdeață, propice păscutului; ba au fost rivali, dușmănindu-se și ucigându-se între ei pentru frumusețea turmelor (primele conflicte de amploare ale omenirii au avut loc pentru o oaie, nu pentru o oarecare Elena din Troia); ba întemeietori de țară și de nemuritoare dinastii monarhice, iar, mai înspre zilele noastre – patroni un pic cam neciopliți și cam ”războinici” ai unor epuizate cluburi de fotbal. Legendele pastorale ascund, de obicei, o importantă dimensiune tragică, nu sunt de notorietate prea multe povești hazlii sau relaxante cu ciobani…

Noroc cu baciul yemenit (unii ne încredințează că a fost etiopian, ceea ce ne mută cu tot cu legendă în Africa…), de fapt, noroc cu caprele lui, care au încercat cele dintâi, pe propria blană, proprietățile vitalizante ale cafelei, îndepărtând ghinionul tragic care însoțea peste tot păstorii. Păscându-și respectivul baci cornutele printre arbuștii (necunoscuți la acea dată) care produceau miraculoasele boabe, nu mult timp i-a fost necesar până să remarce cum caprele lui țopăiau mai energic și aveau un apetit considerabil mai mare decât suratele lor, aparținând altor păstori din vecinătate. Nu se ştie cu limpezime dacă, la muls, țâțele lor slobozeau în vadră și cappuccino. Dar aproape cert este că prima cafea din lume a fost, apoi, fiartă la o mănăstire din apropiere.

Povestea armenașului Florescu, o istorie mai mică a României postbelice

În 8 mai 1944, când, în timpul unui bombardament anglo-american, a văzut lumina zilei dl Gheorghe Florescu, autorul Confesiunilor unui cafegiu, România dădea primele semne de anevoioasă dezmeticire dintr-o conflagrație purtată, spun unii, împotriva dușmanului nepotrivit (se ignoră, însă, că URSS, prietenă sau inamică, era departe de a fi un vecin de nădejde). Bucureștean, născut în Bisercia Sf. Treime din cartierul Dudești (actualmente, blocuri, fabrici și uzine), având parte de o tinerețe în timpul căreia perioadele de depresiune financiară și compensațiile ulterioare s-au îmbinat într-un mod suficient de armonios, nu se poate afirma că Gh. Florescu și familia nu s-ar fi bucurat de iubirea și ocrotirea sfinților. Dacă nu a celor creștini, atunci măcar a zeului Mercur – protectorul negoțului.

N-am să trec în revistă întreg traseul educațional și profesional al respectabilului memorialist, amănunțit prezentat în volum – pe alocuri, chiar cu abuz de detalii. Cartea calificându-se și în chip de Istorie neconvențională a comerțului postbelic, numai bună de studiat la un curs scurt de marketing de la ASE. Voi aminti doar, mai cu seamă celor care au deschis ochii pe astă lume după 1989, că obsesia regimului comunist de a controla tot ce mișcă în țară (indiferent de țară) atinsese inclusiv libertatea comerțului. Dacă până prin 1958 mai subszistau, ici-colo, prin România, câteva inițiative particulare într-ale negustoriei (evreii și armenii excelând și la noi, cum era de așteptat), în anii următori, de importuri, vânzări și exporturi se va ocupa exclusiv Statul (citește: Securitatea și partidul unic), în strădania sa egalitaristă, declarativă, de a ne ”apăra” de abuzul claselor exploatatoare, de chiaburi, de speculanți și de ”burgheji”. Vorba sloganului, foarte popular, deși sinistru, de atunci: ”Ana, Luca și cu Dej au băgat spaima-n burgheji” (cei enumerați fiind exponenții ”valului întâi” de comuniști autohtoni). Confesiunile… d-lui Florescu sunt împistrite cu asemenea zicale, uneori de un amuzament îndoielnic, aparținând folclorului urban.

În sfârșit, petrecându-și domnia sa grăbita adolescență în umbra unor destoinici și influenți patroni bucureșteni de origine evreiască sau armenească (de unde și porecla ”Armenașul”), nevoit să-și întrețină de timpuriu familia (cu tatăl deținut politic), naratorul s-a regăsit, nu peste mult timp, fără remediu pătruns de morbul comerțului de înaltă ținută, mărturisindu-se în particular fascinat de negoțul cu ”coloniale” (cacao, diverse mirodenii, banane, citrice, arahide, etc) printre care, la loc de frunte, trona cafeaua. Pe vremea aceea – de fapt, epoca menționată în carte întinzându-se până la căderea comunismului -, cafegiii oficiali ai țării se alimentau cu cafea în vrac, sosită în țară în stare brută, verde, prepararea ei pentru desfacere și vânzare efectuându-se în câteva prăjitorii, unele ”la vedere”.

Conjugarea verbului a servi

Pentru că îi servea prompt pe potentații momentului (securiști, ofițeri cu multe grade ai Ministerului de Interne și ai MApN, membri ai structurilor de conducere ale PCR, medici, dar și actori celebri, academicieni, scriitori), bonomului Gh. Florescu i s-a acordat șansa să ”țină” o unitate comercială quasi-privată (instalația de prăjit era proprietate personală, de exemplu), un soi de club select, frecventat doar de privilegiații acelor ani, în plin centru vechi al Capitalei, pe strada Hristo Botev, la numărul 10 – ”afacere” deprinsă și moștenită de la ”cel mai important cafegiu armean din toate timpurile”, Avedis Carabelaian.

Profitând de fațada asigurată de această impresie de legalitate, securiștii de la Agenția pentru Import își derulau cu maximă nesimțire și prin intermediul acestui magazin-pentru-ștabi bănoasele activități de contrabandă cu rarități ”importate” în folos personal. Aș fi adăugat, sarcastic, că purtaseră acest trafic ”pe sub nasul autorităților”, dacă nu mi-aș fi dat repede seama că ei înșiși erau autoritățile! Lucru deloc de mirare că mulți dintre angajații fostelor așa-zise servicii ”de informații” (de fapt, de represiune) au pătruns rapid în cercul strâmt al celor mai prosperi ”capitaliști” post-decembriști ai țării noastre… Nu degeaba am subliniat, mai sus, verbul a servi, conjugat obsesiv din scoarță-n scoarță, până la finalul cărții…

…Iată un verb pe care, cu oscilații, s-au ”sprijinit”, să zic așa, în sufletul meu de cititor, atât o anumită simpatie pentru personajul-autor al ”memoriilor” de față, cât și sentimentele mele contradictorii, nu puține mergând până la o explicabilă repulsie. L-am servit, ce să fac; am servit-o pe doamna cutare; i-am servit pe toți; treceți pe la mine și vă servesc. O să-l întâlniți până vi se va apleca. Să nu gândească cineva că acest cuvânt ar defini cumva, în limba română modernă, relații senioriale, nobile, sau din cele stabilite între gentlemen-i. Nu. Imaginați-vă, mai degrabă, un melanj balcanic de ploconeală, spate cocârjat, frecarea mâinilor însoțită de un hihihi diavolesc, spoială de distincție, complicitate de joasă speță, corupție de doi bani, corupție de mai mulți bani (dolari), găinărie, bovarism, paranoia și mimare a profesionalismului și a verticalității. ”Te servesc” e, la noi, ruda apropiată, sinonimul lui ”te rezolv”.

Am trăit un deceniu și jumătate de lipsuri în epoca de cenușie amintire – anii care trebuie, pasămite, să fie cei mai luminoși din viața oricui. Mi-a fost, din acest motiv, foarte dificil să ”rezonez” cu spiritul ”eroic” de neguțător clasa I, sacrificat pe tejgheaua neamului, al descurcărețului cafegiu, cel care ”se zbătea” să-și mulțumească și, nu-i așa?, să-și servească din belșug (cu sau fără plată) clientela din ”lumea bună” (chiar așa îi numește, nu totdeauna cu ghilimelele de rigoare) – singurii care aveau acces în magazinul ”cu circuit închis”, cu produse la care noi – familia mea și mulți asemeni nouă de pe tot cuprinsul României – nici nu știam să visăm! Iată ce se petrecea – deșănțarea asta consumistă, traficul acesta cu gourmet-uri coloniale – în timp ce majoritatea populației era constrânsă să dea noi găuri curelei, ca efect al efortului conjugat al plății datoriei externe, depus de fiecare cetățean, fără deosebire de naționalitate, parte integrantă a procesului afirmării suveranității și independenței…! (Urale, aplauze puternice, prelungite!)

Autodenunț fără voie

Vă încredințez, ex abrupto, că este deosebit de antrenantă lectura acestor ”memorii” ale unui ”om simplu”(căci, ne place sau nu: memorii sunt, om simplu este…), care a știut, totuși, să învețe nenumărate ”tehnici de orientare și supraviețuire” de la distinșii dumnealui clienți-prieteni-călăi, absolvind cum laude prestigioasa școală a vieții. Dl Florescu nu se împiedică în rafinamente de stil, nici nu cade în bolovănism literar. Scrie simplu, curgător (sau povestește, dacă a dictat cuiva rândurile acestea), ordonat, cronologic, cu ample și interesante trimiteri istorico-politice, nu uită nimic – ai crede (mai bine ar fi uitat câte ceva). La lansarea din decembrie 2009 a Confesiunilor unui cafegiu, în librăria Humanitas – Joc secund din Timișoara, autorul a mărturisit că editorul și fiica domniei sale (care l-a ajutat la redactare) i-au recomandat să mai suprime niște pagini, cam 300; oricum, cartea rămâne una cuprinzătoare, în ciuda ”forfecărilor”.

Cartea se citește pe nerăsuflate, iar cititorii mai tineri vor încerca într-un chip mai puțin visceral, probabil, senzația de revoltă care m-a cuprins pe mine în dreptul pasajelor ”cheie” ale textului (cele în care erau zugrăvite huzurul din clubul neoficial deschis în Hristo Botev, 10, unde ”se protesta” prin bancuri subversive la adresa regimului, asezonate cu vodcă și scotch). Nu aș dori, însă, în ruptul capului să se aștearnă cineva la lectură cu ideea că inspiratul scriitor de ocazie Gheorghe Florescu, deși trecut prin pușcărie și maltratat în urma unor capete de acuzare cu profil economic, a fost un dizident. Nicidecum: a fost un dârz membru al sistemului, deși un mic pion, până-n vârful unghiilor sale aromate de cafegiu. Sistemul nu era format (altfel, nu ar fi avut cum să supraviețuiască) numai din cretinii fără studii din C.C. al PCR (PCR fiind partidul unic între 1949 – 1989), ofițerii superiori ai Securității, MI și MApN. Fără complicitatea servilă a ”micilor pioni”, fără contribuția masivă a secăturilor care turnau, fără tăcerea fatalistă a masei poporului sau sub eroziunea mai multor acte de rezistență (cum au fost acțiunile lui M. Dinescu, D. Tudoran, D. Cornea, etc), sistemul fie ar fi colapsat, fie s-ar fi ”reformat” (relaxat) ceva mai devreme, așa cum s-a petrecut în țările socialiste vecine.

Recomand fără reținere ”Confesiunile…” degustătorilor de memorialistică și oricui dorește să înțeleagă mai lesne cumafostposibil regimul totalitar. Ne sunt puse la dispoziție întinse dări de seamă cu valoare documentară din odioasa orânduire, deconspirată chiar din miezul ei, ghidați fiind de un ”mărturisitor” dinlăuntru. Un povestitor amator cu spiritul enciclopedic, verva și oralitatea armenașului Florescu, care și-a împletit măiastru istoria personală cu istoria țării… Veți vedea, nu în ultimul rând, cum cafeaua amestecată și prăjită în magazinele de sub tutela antenumitului ”a avut un loc deosebit, în acele timpuri, în istoria literaturii române”. De umor nesofisticat, proverbe și zicători – doldora paginile! Mi-a plăcut îndeobște o scenă: autorul, om cu frica lui Dumnezeu, decide să facă o donație Bisericii. Îl caută pe preot. În biserică, nimeni. Admiră puțin picturile, intră în altar. În altar – preotul. Înainte ca evlaviosul povestitor să apuce a-și dezvălui intențiile, părintele îl întreabă: ”Ce bei, fiule?”…

De pe urma lecturii, am rămas cu un gust amărui. De cafea. Și cu o poftă de nestăpânit. De cafea, firește. Am acordat 4 puncte volumului pentru valoarea lui documentară, pentru scriitura onestă, fără pretenții literare și pentru naivitatea cu care autorul alege să fie de-o sinceritate crudă, omițând, poate fără să-și dea seama – pesemne, încântat de ”misiunea” dumisale de ultim cafegiu – să treacă sub bemol situațiile (nu puține) care-l pun într-o lumină deloc admirabilă.