OPERAŢIUNEA Shylock

Nobelul pentru cinism

De ce nu ia Philip Roth Nobelul pentru literatură? Pentru că nu s-a lipit nicicând, strategic, de o cauză politică „generoasă”, „măreaţă” şi „nobilă”. Au avut parte din belşug de necruţătorul său cinism literar şi, deopotrivă, „cei mulţi şi amărâţi”, şi cei puţini şi avuţi, şi cei din proprie voinţă ghetoizaţi. Cu luciditatea-i sălbatică, Roth a intuit bine (eu împărtăşindu-i credinţa) că mizeria de caracter are prostul obicei de a cunoaşte, din zorii Istoriei, o dimensiune universală. Nu ocoleşte nici o categorie socială, este democratic răspândită – fie că e vorba de bogaţi şi infatuaţi sau de „umiliţi şi obidiţi”. Doar gradul de ipocrizie diferă, în funcţie, printre altele, de gradul de urbanizare şi de spuza de educaţie.

P. Roth nu ia Nobelul pentru literatură pentru încă un motiv: este „un evreu care nu s-a temut niciodată să spună adevărul despre evrei. Un evreu independent, care a avut de suferit pentru independenţa lui”. Roth a avut mereu un raport critic cu Puterea politică, indiferent de orientarea acesteia. Cred că astfel îi şi şade bine oricărui intelectual: „angajat” doar în măsura în care veghează în mod critic asupra acţiunilor Puterii. În fine, sulfurosul scriitor american, e posibil să nu fi primit „prestigiosul” premiu suedez pentru că nu s-a gudurat nicicând pe lângă vreo „somitate politică” din lumea a III-a pentru a-şi netezi calea către Stockholm, nu s-a tras în poză cu acei lideri mondiali care execută echilibristică pe muchia terorismului, sub masca „feţei umane” a marxismului.

A fi sau a nu fi P. Roth

Nu ştiu câte intelighente minţi occidentale, corecte politic şi nevricoase, s-au văzut în stare a finaliza lectura romanului Operaţiunea Shylock, o scriere explozivă, care-l devoalează pe neîmblânzitul Phil în plină furoare iconoclastă. Iată-ni-l pe cvasi-ficţionalul scriitor newyorkez Philip Roth,, autosurghiunit la Londra din motive… psihomedicale (o sănătate şubrezită, dependenţa de antidepresive) şi unele ce ţin de-o nemărturisită sterilitate creativă. Naratorul nu ne permite să ne dăm seama cu claritate dacă o recidivă a depresiei sale (manifestată prin apatie, accese de plâns, tentative de suicid) sau o nouă manifestare a tulburării de personalitate face să-i „apară” din neant, la mii de kilometri depărtare, în Ţara Făgăduinţei – Israel, o dublură, un bărbat care-i seamănă izbitor şi care chiar se prezintă în toate mediile ca fiind Philip Roth, romancier american. De aici înainte, senzaţia unei escrocherii epocale merge mână-n mână cu o tot mai vârtos argumentată, deşi paranoică de-a binelea, teorie a conspiraţiei.

Dublul Roth este un militant – exact contrariul neangajatului exilat la Londra; colectează fonduri, participă la conferinţe, ţine cuvântări, întâlneşte oameni de seamă ai mapamondului, folosindu-se cu neruşinare de ilustrul său nume de împrumut, pentru a le face cunoscută aiuritoarea sa găselniţă: diasporismul. Diasporismul este gândit de falsul Roth ca o replică anti-istorică dată sionismului (aliyah). În vreme ce adepţii Sionului plănuiseră (şi au izbândit, în 1948) să fondeze o ţară, Eretz Israel, între graniţele căreia să-şi găsească adăpost toată evreimea răspândită pe glob – de veacuri pradă unui antisemitism toxic, iată că, după patru decenii de la întemeiere, un solitar ideolog megaloman, predicând în deşert la finele anilor ’80, îşi doreşte să reînvie viaţa evreiască europeană, nimicită de Hitler între 1939 şi 1945, propunând taman opusul: o migraţie a ashkenazilor (evreii central şi est-europeni) dinspre Israel către Europa – unde au lăsat, într-adevăr, un gol cultural rămas până în prezent necompensat.

Roth cel original se deplasează la Ierusalim într-o misiune gazetărească încredinţată de un ziar american – a-l intervieva pe romancierul Aharon Appelfeld. Acesta-i scopul oficial al călătoriei şi „alibiul” oferit consoartei sale, sceptică relativ la starea lui de sănătate sufletească. În fapt, scriitorul se predă cu un curaj de zile mari „tărâmului promis” pentru a-şi descoperi şi, eventual, anihila impostorul, peiorativ supranumit Moishe Pipik (Moise Buric – personajul unui joc de imaginaţie din copilărie).

There’s no business like Shoah business

Odată ajuns în zona de neostoită beligeranţă a Orientului Mijlociu, Roth se trezeşte abătut de la ţelul său oficial şi curtat de tot soiul de grupări pro şi antisemite, înghesuindu-se care mai de care să-i exploateze notorietatea în scop de PR (întâmplător sau nu, iniţialele omului de litere). Adevărat antierou de roman de spionaj – tatonat, intimidat, răpit, confiscat, manipulat, racolat, confundat… Adepţii nou-născutului proiect diasporist vor să-l folosească de interfaţă pentru negocierile cu conducătorii Europei Centrale, în vederea reinstalării şi reîmproprietăririi evreilor polonezi, maghiari, români, ucrainieni în ţările de baştină. Palestinienii, la rândul lor, prinseseră de veste că nord-americanul nu se avea prea bine cu comunitatea evreiască din SUA (deci, prin extensie, nici cu seminţia lui in corpore), dată fiind opoziţia sa publică, scandaloasă, faţă de instituţionalizarea şi comercializarea neruşinată a Holocaustului. Drept care, nădăjduiesc şi aceştia că-l vor putea atrage în tabăra proprie (ce urmărea dezisraelizarea teritoriilor ocupate), încurajându-l să-şi joace mai departe şi deja promisul rol de anti-Moise – lider suprarealist al exodului postmodern al populaţiei israeliene de origine ashkenadă. Toate facţiunile au un punct comun: îi solicită aproape ultimativ autorului Complexului lui Portnoy să se pronunţe franc cu privire la problema evreiască.

Israelul victorios nu a avut parte nici o singură zi de liniştea mult visată de bine intenţionaţii teoreticieni ai sionismului. De altfel, un personaj hâtru afirmă cu amărăciune că acest tânăr stat nu-i prea răsfaţă pe cei cărora le-a intrat în tabieturi, pe alte meleaguri, servirea cafelei pe terasele din inima oraşelor. Spectrul exploziei sinucigaşe bântuie pretutindeni în „Ţara Sfântă”. Unii comentatori (vezi Avraham Burg), exasperaţi de escaladarea zilnică a violenţei, nu ezită să facă o paralelă îndrăzneaţă între Israel şi Germania Republicii de la Weimar – ambele, înşelătoare şi fecunde incubatoare de frustrare şi de intoleranţă.

Le Roi Lire

Operaţiunea Shylock, deşi puternic politizată, este cartea plăcerii de a citi, iar regele neîncoronat (mai degrabă încornorat) al acestei plăceri solitare mi-a fost, în trecutul recent, Philip Roth. Se poate să nu simţiţi neapărat nevoia de a vă reîntoarce la ea, cât de curând, pentru o a doua lectură, dar veţi recunoaşte că se achită onorabil de rostul ei primordial: acela de a oferi rafinată plăcere estetică şi încântare imediată, fără a cădea, totuşi, în păcatele facile ale creaţiilor de pur consum. Captivante inserturi documentariste, fragmente de scrisori şi jurnale, programe politice, extrase ample din istoria Israelului şi cea a tribulaţiilor evreilor prin lume, nedisimulate elemente de ficţiune, alternanţa real-imaginar, stilul metalic-chirurgical specific acestui autor, toate bine tonifiate de umorul rothian, când fin, când acid-brutal, însă omniprezent şi omnipotent – „Cartea de care te agăţi în timp ce te aştepţi la tot ce poate fi mai rău e o carte pe care s-ar putea să nu mai reuşeşti s-o rezumi vreodată în mod coerent, dar sigur n-ai să uiţi nicicând cum te-ai agăţat de ea”. Îmi place straşnic cum mă minte Roth!