JULIEN GREEN - Leviathan

Între a fi şi a părea

Julien Green izbuteşte în al său Leviathan o colecţie memorabilă de portrete (sau măşti groteşti) – în sfânta tradiţie stilistică franţuzească. Însemnarea de faţă nu se doreşte a fi altceva decât modestul meu omagiu adus autorului în cinstea orelor de încântare petrecute cu cartea sa în mână.

Romanul scriitorului francez pune în scenă într-însul un adevărat conflict al măştilor (un brutal concurs de portretistică), care, la rându-i, camuflează impudic mai adâncul război al caracterelor. Confruntarea dintre être (a fi) şi paraître (a părea). Purtând în sine calitatea de adevăr, être stă ascuns mai mereu în dosul unei vizibile faţade – paraître. Carnea şi spiritul îşi dispută întâietatea asupra trupului ca totalitate. Cuvintele (chipuri de împrumut) distorsionează mesajul, ideile, împiedică înţelegerea adevărului. Întreg romanul Leviathan se sprijină pe aceste nepieritoare nelinişti ale lui Green.

Mişcarea, dinamismul zgârcit care condimentează ici-colo această creaţie de suflet a lui Green aduc mai degrabă cu zbaterea neputincioasă, dar sfredelitoare a minţii omeneşti, confruntată cu imobilismul forfotitor al bietului corp – în timpul visului. Gândurile, trăirile spăimoase vin şi trec; trupul, mintea rămân şi suferă. Pentru a alege o formulă mai plastică, neortodoxă: oamenii lui J. Green nu-şi pot evada din cap decât ieşindu-şi din minţi! Realitatea exterioară este pentru dânşii un detaliu minor, lesne de nesocotit, în calea emoţiilor imediate, gâtuite, dar nu ucise de indestructibilele cutume ale vieţii burgheze.

L’homme qui venait d’ailleurs

Leviathan este romanul neputinţei de a comunica. Toată intriga i se bizuie pe situaţii generate de informarea trunchiată sau părtinitoare, zvonistică, de malentendu-uri de cea mai pură esenţă camusiană sau de false supoziţii, care implică îndrăgostiri smintite. Adevărul despre care pomeneam mai sus e bine camuflat, otrăvit, de cuvinte şi fapte – de regulă incredibil de decepţionante, atunci când personajele le comit în incerta lor tentativă de a-şi exterioriza emoţiile (asocialul, timidul Paul înţelege să-şi manifeste, în cele din urmă, cu o insolită brutalitate „iubirea” faţă de inadecvata-i aleasă a inimii).

Subiect: deznădăjduit fără leac, noul sosit, străinul- mânat de o putere care nu vine dinlăuntrul lui (e o forţă străină, tot aşa cum el rămâne un veşnic venetic marginalizat în localitatea aceea de provincie, ţap ispăşitor la mâna localnicilor) – transferă şi ucide în trupul celei mai dezirabile (şi vicioase) fete din oraş nestăvilitele, impurele, condamnabilele patimi care-l subjugă pe el însuşi, pervertindu-i omenia. Desprinderea aceasta de sine, în-străinarea, îl ţine la fereală, mai apoi, de calvarul obişnuit al remuşcărilor. Crima sa nu poartă în sine vreo petiţie socială sau ideologică. Mobilul fărădelegii nu are a face cu un făţiş protest bazat pe un mesaj antiburghez; el stabileşte, totuşi, legătura în sens de complicitate involuntară, subterană, între pulsiunile acestui proscris, Paul Guéret, şi dorinţa de revanşă a femeilor ”traduse” de bărbaţii lor, contra cost, cu dezirabila jună disponibilă a burgului. Revanşa contagiază în acest fel şi tărâmul vârstei: decrepitudine prematură vs. tinereţe obraznică.

Paul Guéret, l’homme qui venait d’ailleurs, este un om al obsesiilor vulcanice, trăite în deplină muţenie. Iubirea lui beteagă o molipseşte şi pe sărmana uşuratică – Angèle, care, înfometată de dragoste, e gata să i se dăruiască, pentru că de la vârsta de şaisprezece ani (îşi aminteşte ea) a trăit mereu în disperarea de a se face plăcută. Nu mai rămâne nimic pur, nimic idealizat în această iubire, odată mărturisită, odată primită. Angèle îl iubeşte pe Paul, pur şi simplu, pentru că el o iubeşte pe ea. Mai vicios de-atât nici că se poate.

Lecţie de stil

Nu mă voi aşeza să transcriu aici jumătate de volum (cam atât, dacă nu mai mult, ocupă portretistica în romanul citat). Ţin să fac nişte spicuiri, doar. Nu neapărat cele mai inspirate. Cu voluptate consemnez, înainte de orice, imensa contribuţie traductorială a regretatului Modest Morariu (pe care am remarcat-o, de curând, şi în cazul Jurnalului lui Jules Renard, dar şi la citirea fragmentelor de Jurnal greenian, selectate şi tălmăcite de acelaşi M.M. şi reeditate de Humanitas). Dl. Morariu este ceea ce am putea numi un tradauctor. Reputatul tălmaci şi exeget al operei prolificului diarist – J.G. este autorul a 18 volume de jurnal, scrise de-a lungul a 70 de ani – pare să fi avut la degetul mic gramatica, topica, sintaxa şi, în primul rând, spiritul francezei, calitate dublată şi de o devotată şi nedisimulată capacitate de identificare cu autorul tradus.

”Stând cocoţată pe tronul ei, doamnei Londe îi venea mai la îndemână să surâdă, să descoase, şi, dacă era cu putinţă, să seducă. Manierele sale erau mieroase şi voit nobile, împărţea vorbe goale ca o regină şi dădea restul cu un aer de mare generozitate. Toate aceste liberalităţi făţarnice nu dădeau greş aproape niciodată, instinctul călăuzind-o admirabil pe această femeie mistuită de dorinţa de a fi pe placul tuturor numai pentru a afla cât mai multe.

Aşa îşi astâmpăra doamna Londe setea neîndurătoare a curiozităţii ce o devora veşnic. N-ar fi putut concepe să trăiască printre nişte necunoscuţi. La început vedea în fiecare nou venit un duşman care trebuia răpus şi stăpânit, fapt ce-i provoca o emoţie chinuitoare şi voluptoasă în acelaşi timp, comparabilă doar cu nerăbdarea dragostei. Îşi domina clienţii printr-o cunoaştere amănunţită a vieţii lor mărunte de zi cu zi. Pasiunea ei amplifica totul. Acolo unde o curiozitate mai anemică ar fi descoperit numai oase, ea se înfrupta ca la un ospăţ regesc.”

Şi nişte pilde de ”răsturnări” stilistice de mare preţ:

”În spatele ei, amurgul lumina stins fereastra şi ea nu mai clintea, nu mai vorbea; privirile întunecate iscodeau în stânga şi-n dreapta; enormă şi sclipitoare în teaca-i de serj lucios, crupa împietrită a doamnei Londe părea să înjure ultimele raze ale zilei."

"Îi era greu să-l vadă; i-ar fi fost şi mai greu să se lipsească de prezenţa lui. Ardea să-l întrebe într-o zi despre viaţa lui, să afle: el cum procedează pentru a-şi rata viitorul."

Foto: Emil Cadoo

OPERAŢIUNEA Shylock

Nobelul pentru cinism

De ce nu ia Philip Roth Nobelul pentru literatură? Pentru că nu s-a lipit nicicând, strategic, de o cauză politică „generoasă”, „măreaţă” şi „nobilă”. Au avut parte din belşug de necruţătorul său cinism literar şi, deopotrivă, „cei mulţi şi amărâţi”, şi cei puţini şi avuţi, şi cei din proprie voinţă ghetoizaţi. Cu luciditatea-i sălbatică, Roth a intuit bine (eu împărtăşindu-i credinţa) că mizeria de caracter are prostul obicei de a cunoaşte, din zorii Istoriei, o dimensiune universală. Nu ocoleşte nici o categorie socială, este democratic răspândită – fie că e vorba de bogaţi şi infatuaţi sau de „umiliţi şi obidiţi”. Doar gradul de ipocrizie diferă, în funcţie, printre altele, de gradul de urbanizare şi de spuza de educaţie.

P. Roth nu ia Nobelul pentru literatură pentru încă un motiv: este „un evreu care nu s-a temut niciodată să spună adevărul despre evrei. Un evreu independent, care a avut de suferit pentru independenţa lui”. Roth a avut mereu un raport critic cu Puterea politică, indiferent de orientarea acesteia. Cred că astfel îi şi şade bine oricărui intelectual: „angajat” doar în măsura în care veghează în mod critic asupra acţiunilor Puterii. În fine, sulfurosul scriitor american, e posibil să nu fi primit „prestigiosul” premiu suedez pentru că nu s-a gudurat nicicând pe lângă vreo „somitate politică” din lumea a III-a pentru a-şi netezi calea către Stockholm, nu s-a tras în poză cu acei lideri mondiali care execută echilibristică pe muchia terorismului, sub masca „feţei umane” a marxismului.

A fi sau a nu fi P. Roth

Nu ştiu câte intelighente minţi occidentale, corecte politic şi nevricoase, s-au văzut în stare a finaliza lectura romanului Operaţiunea Shylock, o scriere explozivă, care-l devoalează pe neîmblânzitul Phil în plină furoare iconoclastă. Iată-ni-l pe cvasi-ficţionalul scriitor newyorkez Philip Roth,, autosurghiunit la Londra din motive… psihomedicale (o sănătate şubrezită, dependenţa de antidepresive) şi unele ce ţin de-o nemărturisită sterilitate creativă. Naratorul nu ne permite să ne dăm seama cu claritate dacă o recidivă a depresiei sale (manifestată prin apatie, accese de plâns, tentative de suicid) sau o nouă manifestare a tulburării de personalitate face să-i „apară” din neant, la mii de kilometri depărtare, în Ţara Făgăduinţei – Israel, o dublură, un bărbat care-i seamănă izbitor şi care chiar se prezintă în toate mediile ca fiind Philip Roth, romancier american. De aici înainte, senzaţia unei escrocherii epocale merge mână-n mână cu o tot mai vârtos argumentată, deşi paranoică de-a binelea, teorie a conspiraţiei.

Dublul Roth este un militant – exact contrariul neangajatului exilat la Londra; colectează fonduri, participă la conferinţe, ţine cuvântări, întâlneşte oameni de seamă ai mapamondului, folosindu-se cu neruşinare de ilustrul său nume de împrumut, pentru a le face cunoscută aiuritoarea sa găselniţă: diasporismul. Diasporismul este gândit de falsul Roth ca o replică anti-istorică dată sionismului (aliyah). În vreme ce adepţii Sionului plănuiseră (şi au izbândit, în 1948) să fondeze o ţară, Eretz Israel, între graniţele căreia să-şi găsească adăpost toată evreimea răspândită pe glob – de veacuri pradă unui antisemitism toxic, iată că, după patru decenii de la întemeiere, un solitar ideolog megaloman, predicând în deşert la finele anilor ’80, îşi doreşte să reînvie viaţa evreiască europeană, nimicită de Hitler între 1939 şi 1945, propunând taman opusul: o migraţie a ashkenazilor (evreii central şi est-europeni) dinspre Israel către Europa – unde au lăsat, într-adevăr, un gol cultural rămas până în prezent necompensat.

Roth cel original se deplasează la Ierusalim într-o misiune gazetărească încredinţată de un ziar american – a-l intervieva pe romancierul Aharon Appelfeld. Acesta-i scopul oficial al călătoriei şi „alibiul” oferit consoartei sale, sceptică relativ la starea lui de sănătate sufletească. În fapt, scriitorul se predă cu un curaj de zile mari „tărâmului promis” pentru a-şi descoperi şi, eventual, anihila impostorul, peiorativ supranumit Moishe Pipik (Moise Buric – personajul unui joc de imaginaţie din copilărie).

There’s no business like Shoah business

Odată ajuns în zona de neostoită beligeranţă a Orientului Mijlociu, Roth se trezeşte abătut de la ţelul său oficial şi curtat de tot soiul de grupări pro şi antisemite, înghesuindu-se care mai de care să-i exploateze notorietatea în scop de PR (întâmplător sau nu, iniţialele omului de litere). Adevărat antierou de roman de spionaj – tatonat, intimidat, răpit, confiscat, manipulat, racolat, confundat… Adepţii nou-născutului proiect diasporist vor să-l folosească de interfaţă pentru negocierile cu conducătorii Europei Centrale, în vederea reinstalării şi reîmproprietăririi evreilor polonezi, maghiari, români, ucrainieni în ţările de baştină. Palestinienii, la rândul lor, prinseseră de veste că nord-americanul nu se avea prea bine cu comunitatea evreiască din SUA (deci, prin extensie, nici cu seminţia lui in corpore), dată fiind opoziţia sa publică, scandaloasă, faţă de instituţionalizarea şi comercializarea neruşinată a Holocaustului. Drept care, nădăjduiesc şi aceştia că-l vor putea atrage în tabăra proprie (ce urmărea dezisraelizarea teritoriilor ocupate), încurajându-l să-şi joace mai departe şi deja promisul rol de anti-Moise – lider suprarealist al exodului postmodern al populaţiei israeliene de origine ashkenadă. Toate facţiunile au un punct comun: îi solicită aproape ultimativ autorului Complexului lui Portnoy să se pronunţe franc cu privire la problema evreiască.

Israelul victorios nu a avut parte nici o singură zi de liniştea mult visată de bine intenţionaţii teoreticieni ai sionismului. De altfel, un personaj hâtru afirmă cu amărăciune că acest tânăr stat nu-i prea răsfaţă pe cei cărora le-a intrat în tabieturi, pe alte meleaguri, servirea cafelei pe terasele din inima oraşelor. Spectrul exploziei sinucigaşe bântuie pretutindeni în „Ţara Sfântă”. Unii comentatori (vezi Avraham Burg), exasperaţi de escaladarea zilnică a violenţei, nu ezită să facă o paralelă îndrăzneaţă între Israel şi Germania Republicii de la Weimar – ambele, înşelătoare şi fecunde incubatoare de frustrare şi de intoleranţă.

Le Roi Lire

Operaţiunea Shylock, deşi puternic politizată, este cartea plăcerii de a citi, iar regele neîncoronat (mai degrabă încornorat) al acestei plăceri solitare mi-a fost, în trecutul recent, Philip Roth. Se poate să nu simţiţi neapărat nevoia de a vă reîntoarce la ea, cât de curând, pentru o a doua lectură, dar veţi recunoaşte că se achită onorabil de rostul ei primordial: acela de a oferi rafinată plăcere estetică şi încântare imediată, fără a cădea, totuşi, în păcatele facile ale creaţiilor de pur consum. Captivante inserturi documentariste, fragmente de scrisori şi jurnale, programe politice, extrase ample din istoria Israelului şi cea a tribulaţiilor evreilor prin lume, nedisimulate elemente de ficţiune, alternanţa real-imaginar, stilul metalic-chirurgical specific acestui autor, toate bine tonifiate de umorul rothian, când fin, când acid-brutal, însă omniprezent şi omnipotent – „Cartea de care te agăţi în timp ce te aştepţi la tot ce poate fi mai rău e o carte pe care s-ar putea să nu mai reuşeşti s-o rezumi vreodată în mod coerent, dar sigur n-ai să uiţi nicicând cum te-ai agăţat de ea”. Îmi place straşnic cum mă minte Roth!

Cartea şoaptelor

Un Dumnezeu mai neatent decât de obicei

Vă spun pe neocolite cum stă treaba: cartea aceasta m-a găsit pe mine!

Am să încep cu ceea ce s-ar fi cuvenit să fie, de fapt, încheierea: am citit Cartea şoaptelor cu smerenie, ca pe o Psaltire, urmărindu-i lacom rândurile, cu arătătorul apăsat tandru pe hârtia lunecoasă – cum ni se întâmplă când silabisim prima oară din Abecedar. Am psalmodiat-o, m-am rugat laolaltă cu personajele ei pentru pacea sufletului unui mic popor mare, un popor prădat de ţară, fără prieteni – armenii. Cronica migălită de Varujan Vosganian picură cumpătare şi atemporalitate în inima cititorului şi deplasează fireasca dorinţă de vendetă – dinspre nervii, muşchii şi viscerele celui impresionat de ororile narate – adânc în conştiinţa lui. Şi anume, nu ispitindu-l la crimă – ca răspuns (mereu insuficient) genocidului, ci sprijinindu-l să înţeleagă, să ţină minte, ca să mărturisească mai departe. Musai şoptit, pentru că şoapta înmoaie orice vrăjmăşie, îndulceşte zilele şi prelungeşte viaţa.

Un veac de plâns gâtuit, de doliu nedus la capăt după morţii lăsaţi pradă corbilor Anatoliei şi apelor Eufratului în urma convoaielor de deportaţi, i-a dezobişnuit pe armeni de deprinderea de a-şi striga durerile, păsul, şi, mai mult de atât, i-a împins treptat să nu se mai sfătuiască despre treburile serioase cu glas tare, ci şuşotind ca pentru sine. “Cu cât alţii îşi aduceau aminte mai rar de ei, cu atât mai bine. Era prea strâmt locul pentru ei pe lumea asta. Învăţaseră să trăiască înăbuşit”. Era în vremea când opresiunea nu lăsa răgaz lacrimilor, lipsa de libertate afecta inclusiv minimul, nelegiferatul drept de a plânge. Pelerinajul forţat, pe care-l face arhetipul armeanului apatrid – pornind din vremelnica patrie a plânsului liber, un fel de illo tempore în care “Dumnezeu era încă la îndemână”, trecând prin experienţa mută a plânsului reprimat, şi ajungând în Străinătatea tânguirii autiste şi a şoaptei fără ascultători – nu i-a adus acestuia nădăjduita mântuire. Dumnezeul secolului XX se dovedise mai retras, “mai neatent decât de obicei”, aşteptându-se mai cu seamă de la oameni să-I întregească voia.

Despre vina de a supravieţui

Cartea şoaptelor povesteşte îndeosebi despre cei învinşi. Înfrângerea nefiind mereu întâmpinată ca o fatalitate, un dat al sorţii, ori ca o consecinţă a nevolniciei. Năpasta poate cădea asupra unui neam şi drept urmare a neîngrăditei sale opţiuni – una desprinsă ca dintr-o faţetă înţeleaptă, chiar pioasă, a liberului arbitru. Opţiunea celor care au renunţat la ambiţia de-a dobândi ceva ce ar putea fi găsit pe această lume. Nerămânându-le, astfel, decât a se lăsa biruiţi de Istorie, aici aflându-se doar în trecere. Unii ar numi asta pasivitate, alţii – neutralitate binevoitoare sau, in extremis, defetism. Cert e că, indiferent care i-ar fi numele, atrage ca un magnet pofta de nimicire a celor cu vocaţie de călăi.

Cărţile excepţionale, mai ales letopiseţele moderne (între care aş încadra şi proza d-lui Vosganian, care şi-a istorisit seminţia, ascultând – s-ar părea – atât şoapta îndepărtată a strămoşilor masacraţi cât şi vocea indescifrabilei autoînvinovăţiri a celor care au reuşit să supravieţuiască), se nasc în vremi de oarecare tihnă a Istoriei – stare şi conjunctură mult mai propice interogaţiilor identitare; care pot fi, mai întâi de toate, întrebări referitoare la ego (fiecare individ punându-se tihnit, adică, faţă în faţă cu el însuşi), şi, de asemenea – la şansele de afirmare ale întregii etnii, în lumea odată reaşezată în matca sa.

Viaţa din fotografii

„Când privesc acum, de la vârsta pe care o avea bunica mea când m-am născut, amintirea bunicilor la vârsta bătrâneţii începe să se estompeze. Şi asta mai ales pentru că bunicul Garabet a fost cât se poate de priceput în a-şi păstra amintirile despre sine. Înţelegând, cu firea lui de artist, că povestea vieţii oricărui om e alcătuită doar în parte din ceea ce trăieşte în timp real, restul, în părţi egale, fiind alcătuit din lucrurile de care îţi aminteşti, din lucrurile pe care le speri şi din cele de care te temi, bunicul şi-a alcătuit o viaţă paralelă, compusă din fotografii (…).”

Fotografiile de familie preiau funcţia de testament, acolo unde alte izvoare documentare lipsesc, şi se-apucă să grăiască din clipa în care până şi şoaptele devin neputincioase – armenilor copilăriei lui Varujan le plăcea să se fotografieze. De regulă, în grup, între rubedenii, şi arborând o poză riguroasă. Bărbaţii, aşezaţi pe scaune, trufaşi şi rigizi – de fapt, intimidaţi de superstiţia tâlhăririi sufletului şi încuierii lui definitive în cutia cu minuni a aparatului fotografic. Femeile, secondându-şi soţii, stând în picioare în spatele acestora, abia ţinându-şi respiraţia în strânsoarea corsetelor “dătătoare de leşinuri”.

Mereu pribegi între două patrii de împrumut, armenii se imortalizau pe peliculă fotosensibilă imediat ce prindeau un scurt moment de păsuire. Doar în acest mod reuşind să ţină un destul de aproximativ recensământ al propriului neam. Ucigaşul în masă – cu precădere statul otoman, căruia i se alătură kurzii, apoi sovieticii – nu a contabilizat niciodată, în stilul impus ulterior de Endlösung-ul nazist, suma victimelor sale. Astfel stând lucrurile, morţii Armeniei au rămas nenumăraţi… Au pierit şi ei decimaţi, întocmai evreilor în Europa, sub ochii din cale-afară de îngăduitori – de-un “pacifism” abia mascând interesele politico-economice – ai consulilor “marilor puteri” occidentale. Înţelegem, aşadar, din ce motive cei scăpaţi de prigoană, acum singuri pe lume şi oarecum… sceptici, fotografiindu-se, “voiau să-şi dovedească lor înşile că mai trăiesc”.

Literatură de raftul întâi

Limba română a armeanului Varujan Vosganian are simplitatea, precizia şi cursivitatea definitorii pentru cei dintâi povestitori ai Literelor noastre. Iar literatura aşternută de dumnealui pe hârtie, uzând de mijloace numai în aparenţă modeste, este, în fapt, una senzuală şi torenţială – fabuloasă, înfiripată, parcă, din noaptea unui nesfârşit solstiţiu de iarnă, prielnic basmelor la gura sobei. Cititorul nu se surprinde socotind cu un aer plictisit paginile care-l despart de final, ci, din contră – le-o fi numărând el, dar disperat că se împuţinează! Oricum, după lectură, afinităţile chimice dintre cititor şi Cartea şoaptelor se dovedesc indestructibile – putem răsufla împăcaţi: pofta de relectură vine citind. Vosganian scrie aici un cuceritor roman de Nobel şi mă încumet să privesc orice sceptic în ochi afirmând asemenea (asumată) grozăvie!

Tăcerea ar fi fost cel mai respectuos chip de-a vorbi despre copleşitorul debut romanesc al poetului metamorfozat în prozator. Cea mai cuviincioasă dintre tăceri. Însă, deîndată ce deschidem cartea, simţim cum ne molipseşte un indicibil neastâmpăr de a-i convinge pe ceilalţi – prieteni, vizitatori ocazionali, necunoscuţii de pe stradă – că trebuie citită. Inutil să mai spun că mulţi dintre mai tinerii “predecesori” ai lui V. Vosganian, tipăriţi în colecţia Fiction-Ltd a Editurii Polirom, au toate motivele să-şi ţină sub obroc eventuala curiozitate faţă de paginile uluitoarei făptuiri a scriitorului de etnie armeană. I-ar putea „interzice” pe termen nelimitat. Prin forţa, întinderea fără fisură a povestirii şi dezinvoltura ei bine măsurată, prin umorul ei tragic, teluric, de bravă „modă veche” (în epoca deconstrucţiei şi-a poalelor în cap), opus-ul acesta cu valenţe de epopee homerică întrece în valoare (potrivit şi părerii altor cronicari care i-au făcut întâmpinarea) mai tot ce s-a scris şi-a apărut în literatura română post-comunistă. N-am citit ceva mai fermecător, în sensul propriu al termenului, în ultimele 12 luni…

O carte de citit orbeşte, mângâindu-i paginile cu palma întinsă, “aşa cum ai mângâia obrazul unui copil”. O carte de respirat.