Philip Roth pare a-şi fi netezit, la propriu – aşa cum îl cunoaştem dintre alte coperte ale sale: meticulos şi precis – calea către (era să zic nemurire) perfecţiune. Penultima sa lucrare, care – cum drept nota New York Times din 18 aprilie 2009, The Artful Codger - ni-l trădează într-o formă scriitoricească de zile mari, apăsătoare, intimidantă pentru orice confrate încă activ, Indignation, aşadar, are forma şi consistenţa unui diamant. Nici mai mult, nici mai puţin. Cum altfel ar putea sta lucrurile din moment ce Roth scrie, aproximativ, aceeaşi carte, Cartea, de când îl ştim!? Doar mijloacele diferă. Păstrând acest ritm al veşnicei şi stăruitoarei întoarceri la origini (ca şi când, tot revenind, şi-ar putea “rezolva” originile), bijuteria aşteptată îi va încununa de curând seria Opere complete, pe care Library of America i-o trimite sub tipar în aceşti ani.
Respectabila familie evreiască, proprietară a unei discrete prăvălii de cartier, i se află mereu la îndemână, are un loc clar delimitat în imaginarul autorului: aşteaptă cuminte doar să i se solicite “serviciile” pentru un nou roman. Tată corect, puţin cam suspect, cam dezechilibrat în corectitudinea lui; mamă virtuoasă, iubitoare, dar total insensibilă la nevoile reale ale oprimatei odrasle. Tumultul nimicitor al unor iubiri sortite eşecului. Întâlnirea fulgerătoare cu uşuratica inteligentă, cu o dezinhibată “regină a muiei” – de astă dată, ea numindu-se Olivia.
Între noi fie vorba: sunt un cititor fericit, aşa ceva (revizitarea sau reşlefuirea temei obsesive) nu mă plictiseşte! Aşa cum G. G. Marquez nu m-ar plictisi dacă şi-ar “revizita” la nesfârşit, în varii forme, Dragostea în vremea holerei, ca să amintesc aici doar unul dintre titlurile acestui columbian care m-a fermecat ireversibil (modificându-mi radical modul de a întâmpina proza şi de a o citi), sau, în film, Woody Allen – Deconstructing Harry. Odată ce un autor a izbutit să mă uluiască, nu-i cer, ca un consumist dezaxat, să mă uluiască şi data viitoare, dar venind musai cu o “ofertă nouă”.
Nu e vorba (măcar în literatura de raftul întâi) de o întrecere ca între marii producători de software, nici producţie de bunuri de larg consum, deşi cărţile fac şi ele obiectul vânzării. Sunt, prin urmare, un cititor fidel, asta netransformându-mă în mod automat într-unul excesiv de indulgent. Îmi pot critica favoriţii, rămânându-le, în acelaşi timp, loial.
Romanul de diamant
Indignation nu m-a trântit de pământ de încântare. Este scrisă fără metehne, este desăvârşită din acest, “arhitextural”, punct de vedere. Este atât de bine alcătuită, fără nimic de prisos, fără vreun aspect literarmente contestabil; este atât de corect proporţionată, minimalistă şi credibilă, încât nu-mi dau seama nici acum ce anume îi lipseşte. Pentru că, după mine, îi lipseşte ceva.
Am senzaţia că Roth, de astă dată, îşi tranşează spaima de moarte printr-un şi mai înfrigurat, nu tocmai fericit, abandon în îmbrăţişarea descărnată a perfecţionismului, după Everyman. Acest roman compact e o copleşitoare lecţie de scris; pur material didactic pentru cursurile de creative writing, dar şi un material – în mod nedisimulat – autobiografic. Mai lustruită de atât, probabil că această carte ar fi devenit de neţinut în mână: tăioasă, preţioasă, magică. Incomprehensibilă. Îl bănuiesc, totodată, pe P. Roth de un gest de-o şi mai mare grozăvie: acela că şi-ar fi dictat recenta producţie, în urma vreunui fantastic pact mefistofelic, de dincolo de moarte (din pagini, veţi constata unde conduce această aluzie, nu voi face alte dezvăluiri). De zici că l-ar obseda ideea înfrângerii morţii prin simularea ei – ceva nou în asta?, prin jocul de-a viaţadeapoi şi sublimarea neliniştii în creativitate.
Tocul nu-i e înmuiat în sânge (nu ar fi fost kosher, nu-i aşa?), în viu, ci în preştiinţa lucidă, deşartă, pustiitoare, ne-vie, a vârstnicului confruntat de peste şapte decenii (nu o să încerce nimeni să mă convingă că ateul militant Messner nu este un alter Roth) cu problema morţii, a rostului Credinţei şi, deci, a posibilităţii transcendenţei. Iese de aici un blat textual nisipos, care, deşi se ţine impecabil laolaltă, nu poate să nu-şi trădeze dezintegrarea în curs. Ochii minţii scrâşnesc în contact cu scriitura asta astringentă, ultraraţionalizată.
Messner, un alt străin camusian
Ce a reuşit scriitorul american cu această nouă Indignare nu a fost puţin lucru: să-şi confirme definitiv poziţia înaltă, de neuzurpat, în preferinţele mele beletristice. Dar, vai!, nu am istorisit, de fapt, mai nimic despre intriga romanului! Nu am spus nimic “din casă”. Ca să “repar” cumva inadmisibila “omisiune”, voi fi scurt şi lipsit de echivoc: însemnarea de faţă este de tratat ca un îndemn cald la o lectură, care – sunt întrunite toate condiţiile – va fi una… răcoritoare. Tălmăcirea în româneşte este impecabilă, mulţumită lui Radu Pavel Gheo!
Veţi afla povestea unui oarecare Marcus Messner, fiu de măcelar kosher, un alt străin camusian, incapabil de minciună, pornit “să cucerească lumea prin inteligenţă”, după înţeleptul sfat al gânditorului Bertrand Russel. Pentru că refuză să participe la ora de religie (obligatorie!) a campusului studenţesc (SUA anilor ‘50, MacArthur, McCarthy), situat undeva în încremenit-conservatorul Midwest – acum simplific pentru o mai bună evocare a absurdului situaţiei, Marcus este trimis pe frontul coreean şi… Şi aşa împlineşte profeţia prăpăstioasă a lui Messner-tatăl, cel care, în anii de crepuscul ai vieţii sale, devenise brusc îngrozitor de anxios-protector (din omul paşnic şi echilibrat care fusese), hotărând de unul singur şi fără drept de apel că blândul şi previzibilul Markie nu are voie să crească, nici să-şi utilizeze, crescând, măcar “cele mai neînsemnate prerogative ale maturităţii” sale încă fragede.
Cartea este un fel de parabolă amară a celor înfăţişate mai sus, o pildă “despre modul teribil şi incomprehensibil în care deciziile cele mai banale, cele mai accidentale şi chiar comice pot duce la rezultate din cele mai disproporţionate.”
__________
* Indignare, Philip Roth, Ed. Polirom, 2009
Respectabila familie evreiască, proprietară a unei discrete prăvălii de cartier, i se află mereu la îndemână, are un loc clar delimitat în imaginarul autorului: aşteaptă cuminte doar să i se solicite “serviciile” pentru un nou roman. Tată corect, puţin cam suspect, cam dezechilibrat în corectitudinea lui; mamă virtuoasă, iubitoare, dar total insensibilă la nevoile reale ale oprimatei odrasle. Tumultul nimicitor al unor iubiri sortite eşecului. Întâlnirea fulgerătoare cu uşuratica inteligentă, cu o dezinhibată “regină a muiei” – de astă dată, ea numindu-se Olivia.
Între noi fie vorba: sunt un cititor fericit, aşa ceva (revizitarea sau reşlefuirea temei obsesive) nu mă plictiseşte! Aşa cum G. G. Marquez nu m-ar plictisi dacă şi-ar “revizita” la nesfârşit, în varii forme, Dragostea în vremea holerei, ca să amintesc aici doar unul dintre titlurile acestui columbian care m-a fermecat ireversibil (modificându-mi radical modul de a întâmpina proza şi de a o citi), sau, în film, Woody Allen – Deconstructing Harry. Odată ce un autor a izbutit să mă uluiască, nu-i cer, ca un consumist dezaxat, să mă uluiască şi data viitoare, dar venind musai cu o “ofertă nouă”.
Nu e vorba (măcar în literatura de raftul întâi) de o întrecere ca între marii producători de software, nici producţie de bunuri de larg consum, deşi cărţile fac şi ele obiectul vânzării. Sunt, prin urmare, un cititor fidel, asta netransformându-mă în mod automat într-unul excesiv de indulgent. Îmi pot critica favoriţii, rămânându-le, în acelaşi timp, loial.
Romanul de diamant
Indignation nu m-a trântit de pământ de încântare. Este scrisă fără metehne, este desăvârşită din acest, “arhitextural”, punct de vedere. Este atât de bine alcătuită, fără nimic de prisos, fără vreun aspect literarmente contestabil; este atât de corect proporţionată, minimalistă şi credibilă, încât nu-mi dau seama nici acum ce anume îi lipseşte. Pentru că, după mine, îi lipseşte ceva.
Am senzaţia că Roth, de astă dată, îşi tranşează spaima de moarte printr-un şi mai înfrigurat, nu tocmai fericit, abandon în îmbrăţişarea descărnată a perfecţionismului, după Everyman. Acest roman compact e o copleşitoare lecţie de scris; pur material didactic pentru cursurile de creative writing, dar şi un material – în mod nedisimulat – autobiografic. Mai lustruită de atât, probabil că această carte ar fi devenit de neţinut în mână: tăioasă, preţioasă, magică. Incomprehensibilă. Îl bănuiesc, totodată, pe P. Roth de un gest de-o şi mai mare grozăvie: acela că şi-ar fi dictat recenta producţie, în urma vreunui fantastic pact mefistofelic, de dincolo de moarte (din pagini, veţi constata unde conduce această aluzie, nu voi face alte dezvăluiri). De zici că l-ar obseda ideea înfrângerii morţii prin simularea ei – ceva nou în asta?, prin jocul de-a viaţadeapoi şi sublimarea neliniştii în creativitate.
Tocul nu-i e înmuiat în sânge (nu ar fi fost kosher, nu-i aşa?), în viu, ci în preştiinţa lucidă, deşartă, pustiitoare, ne-vie, a vârstnicului confruntat de peste şapte decenii (nu o să încerce nimeni să mă convingă că ateul militant Messner nu este un alter Roth) cu problema morţii, a rostului Credinţei şi, deci, a posibilităţii transcendenţei. Iese de aici un blat textual nisipos, care, deşi se ţine impecabil laolaltă, nu poate să nu-şi trădeze dezintegrarea în curs. Ochii minţii scrâşnesc în contact cu scriitura asta astringentă, ultraraţionalizată.
Messner, un alt străin camusian
Ce a reuşit scriitorul american cu această nouă Indignare nu a fost puţin lucru: să-şi confirme definitiv poziţia înaltă, de neuzurpat, în preferinţele mele beletristice. Dar, vai!, nu am istorisit, de fapt, mai nimic despre intriga romanului! Nu am spus nimic “din casă”. Ca să “repar” cumva inadmisibila “omisiune”, voi fi scurt şi lipsit de echivoc: însemnarea de faţă este de tratat ca un îndemn cald la o lectură, care – sunt întrunite toate condiţiile – va fi una… răcoritoare. Tălmăcirea în româneşte este impecabilă, mulţumită lui Radu Pavel Gheo!
Veţi afla povestea unui oarecare Marcus Messner, fiu de măcelar kosher, un alt străin camusian, incapabil de minciună, pornit “să cucerească lumea prin inteligenţă”, după înţeleptul sfat al gânditorului Bertrand Russel. Pentru că refuză să participe la ora de religie (obligatorie!) a campusului studenţesc (SUA anilor ‘50, MacArthur, McCarthy), situat undeva în încremenit-conservatorul Midwest – acum simplific pentru o mai bună evocare a absurdului situaţiei, Marcus este trimis pe frontul coreean şi… Şi aşa împlineşte profeţia prăpăstioasă a lui Messner-tatăl, cel care, în anii de crepuscul ai vieţii sale, devenise brusc îngrozitor de anxios-protector (din omul paşnic şi echilibrat care fusese), hotărând de unul singur şi fără drept de apel că blândul şi previzibilul Markie nu are voie să crească, nici să-şi utilizeze, crescând, măcar “cele mai neînsemnate prerogative ale maturităţii” sale încă fragede.
Cartea este un fel de parabolă amară a celor înfăţişate mai sus, o pildă “despre modul teribil şi incomprehensibil în care deciziile cele mai banale, cele mai accidentale şi chiar comice pot duce la rezultate din cele mai disproporţionate.”
__________
* Indignare, Philip Roth, Ed. Polirom, 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu