Iubeşte cineva fără umbre? Umbre, nori, pete. Nu am putut iubi nicicând fără umbre. Dar, spre deosebire de ceea ce li se întâmplă altor suferinzi, spaimele mele s-au îndreptat mereu către trecut. Eu nu izbutesc defel să îngrop trecutul, câtă vreme alţii/altele vor, din contră, să şi-l resusciteze. Nu trecutul meu - aşa credeam. Însă, despre al meu este vorba, oricât m-aş ascunde. Oarece, din cele întâmplate mie în zorii vieţii, nu-mi dă nici o tihnă în iubire. Răgazul unei binecuvântate tihne. Să-mi tihnească! Să mă pot, în sfârşit, bucura...
Recenzentului (de ocazie, cum sunt eu şi) puţintel mai comod, Kundera îi întinde cu bunăvoinţă o mână de ajutor, pe la p. 193: Cartea râsului şi a uitării „este un roman despre Tamina” (până la urmă, nucleul care impune mişcarea de revoluţie a variaţiunilor - după model beethovenian - care plăsmuiesc cartea). Când ea iese din scenă, în urma primei intrări, totul devine un roman „pentru” Tamina. Ar fi simplu dacă ar fi (numai) asta. Ar mai putea fi aceasta încă o apropiere a scriitorului ceh de miezul obsesiei sale, de sorginte camusiană: alungarea din lume (ba chiar din propria viaţă) a individului care se încăpăţânează să-şi păstreze autenticitatea, care refuză să se falsifice. Isprăvind cartea, cititorul îşi dă repede seama că orice răspuns, mai înainte aproape sesizabil, acum îi scapă.
Rămasă singură, văduvă, refugiată într-un oraş din Occident, Tamina nu are altă grijă (nici altă pricepere, altă modalitate, de a-şi trăi şi istovi necesarul doliu) decât să-şi „recupereze” trecutul, cei 11 ani petrecuţi împreună cu iubirea vieţii sale - soţul său. Dar trecutul se încăpăţâna să pălească, pe zi ce trecea, în ciuda istovitoarelor exerciţii de memorie. Se dilua, o minţea, devenea diform. Tamina era şi o bună ascultătoare, un umăr bun de udat cu lacrimi sau cu simple confesiuni de pahar. Asta o făcea nespus de populară: toţi iubim cu precădere fiinţele care nu ţin neapărat să spună câte ceva despre ele însele. Care nu replică niciodată cu acel „la fel mi s-a întâmplat şi mie, eu...”. Ci se resemnează a ne accepta ca unici „ocupanţi” ai urechilor lor răbdătoare. Tamina îşi apăra cu o convingere aproape mistică fidelitatea (de fapt, o nostalgie răscolitoare), nu se putea dărui nici unui alt bărbat, nu devenea lubrică sub nici o altă atingere. Nu din principiu: se îngrijora că, odată mort, deci lipsit de apărare, el, soţul, ar putea avea de suferit, ştiind-o în braţele altcuiva („acum, după moarte, soţul ei n-o mai avea pe această lume decât pe ea şi numai pe ea!”). Poate fi unul dintre cele mai sinistre şi mai dureroase gesturi de credinţă conjugală întâlnite în literatură.
Cât timp trăia, soţul Taminei o rugase să ţină un soi de cronică a vieţii lor laolaltă, o existenţă nu lipsită de clipe mai puţin şarmante, de conflicte, plictis. Nici de înalte clipe de inefabilă armonie, printre care se numără şi cele (neconsemnate în jurnale) petrecute în duhul complet străin al odăii lor de pribegi prin ţinutul Alpilor austrieci. Caietele intime rămăseseră acasă la mama soţului, în Cehia sovietizată (ţara fără memorie), într-un sertar bine ferecat. Vitalitatea Taminei se ofileşte, gradual, odată cu intensificarea dorinţei şi a pustiitoarelor sale sforţări de a reintra în posesia manuscriselor - nu deţine o altă relicvă care să ateste ceea ce a fost; urmăreşte a se servi de ele în deşarta muncă de restaurare - eternă liturghie, dedicată scurtei vieţuiri cu bărbatul pierdut. Cu atât mai disperată corvoada cu cât, nu poezia zilelor împreună o revendica biata suferindă, ci însuşi trupul trecutului dispărut, mort, înmormântat. În speranţa că, apoi, îşi va putea duce mai departe traiul. În absenţa amintirilor concrete, imaginându-şi temătoare şi că acele însemnări ar putea cădea sub profanator ochi străin, femeia simte că, realmente, se dezintegrează - condamnată la un prezent hăitaș, de natură a o fugări doar către moarte.
„Absolutul iubirii este în realitate dorinţa de identitate absolută: femeia trebuie să înoate la fel de încet ca noi, să nu aibă un trecut ce-i aparţine doar ei, de care-şi poate aminti cu bucurie.”
Romanul lui Kundera este şi o carte a intenției de a descărna, de examinare prin puternice şi nemiloase lentile, de conştientizare până la caraghioslâc a iubirii trupeşti. Un eseu al devoalării ridicolului unor mişcări mecanice, a unor automatisme „narcotizante”; orgasmul sportiv contemporan, dansul cretin care, neacompaniat de iubire, nu poate fi numit decât sex. Încercarea mizeră de îmblânzire a trupului prin sex, de „îmbogăţire” a vieţii prin perversiune. Demersul aprig al amantelor de a-şi asuma, retrăi, trecutul şi, de cealaltă parte, cel al amanţilor de a li-l nega, mai mult!, de a-l destrăma prin repetate şi anxioase contestări. Râsul provocat actanţilor înşişi (în decursul scurtelor minute de luciditate) de aceste posturi omeneşti degradante. Nuditatea, în paginile lui Kundera, are adesea ceva chirurgical, şi ceva din goliciunea lipsită de orice expresivitate sexuală a evreilor încolonaţi către camerele de gazare. În schimb, aflăm, iubirea inimii „nu poate fi ridicolă. Iubirea nu are nimic în comun cu râsul.”
Mă voi opri aici, pentru a lăsa fiecărui lector şansa descoperirii. Tamina, în căutarea timpului pierdut, va regresa până la presupus-idilica vârstă a copilăriei. Se va vedea, însă, că posesivitatea şi violul tandru nu-i sunt străine nici acestei vârste.
Toate acestea, pe fondul (n-aș pune în decorul) sistemului totalitar comunist - duşman aprig al istoriei, al individualităţii, al identităţii. Totalitarismul care, nu doar că schimbă nişte nume de străzi şi ridică, peste noapte, monumente închinate unor criminali, ci modifică şi destine, sufocă speranţe. Batjocoreşte idealuri, maturizează forţat (uneori, pe merit) firile naive - grăbindu-le spre moarte cu fabrica lui inepuizabilă de lozinci progresiste.
Recenzentului (de ocazie, cum sunt eu şi) puţintel mai comod, Kundera îi întinde cu bunăvoinţă o mână de ajutor, pe la p. 193: Cartea râsului şi a uitării „este un roman despre Tamina” (până la urmă, nucleul care impune mişcarea de revoluţie a variaţiunilor - după model beethovenian - care plăsmuiesc cartea). Când ea iese din scenă, în urma primei intrări, totul devine un roman „pentru” Tamina. Ar fi simplu dacă ar fi (numai) asta. Ar mai putea fi aceasta încă o apropiere a scriitorului ceh de miezul obsesiei sale, de sorginte camusiană: alungarea din lume (ba chiar din propria viaţă) a individului care se încăpăţânează să-şi păstreze autenticitatea, care refuză să se falsifice. Isprăvind cartea, cititorul îşi dă repede seama că orice răspuns, mai înainte aproape sesizabil, acum îi scapă.
Rămasă singură, văduvă, refugiată într-un oraş din Occident, Tamina nu are altă grijă (nici altă pricepere, altă modalitate, de a-şi trăi şi istovi necesarul doliu) decât să-şi „recupereze” trecutul, cei 11 ani petrecuţi împreună cu iubirea vieţii sale - soţul său. Dar trecutul se încăpăţâna să pălească, pe zi ce trecea, în ciuda istovitoarelor exerciţii de memorie. Se dilua, o minţea, devenea diform. Tamina era şi o bună ascultătoare, un umăr bun de udat cu lacrimi sau cu simple confesiuni de pahar. Asta o făcea nespus de populară: toţi iubim cu precădere fiinţele care nu ţin neapărat să spună câte ceva despre ele însele. Care nu replică niciodată cu acel „la fel mi s-a întâmplat şi mie, eu...”. Ci se resemnează a ne accepta ca unici „ocupanţi” ai urechilor lor răbdătoare. Tamina îşi apăra cu o convingere aproape mistică fidelitatea (de fapt, o nostalgie răscolitoare), nu se putea dărui nici unui alt bărbat, nu devenea lubrică sub nici o altă atingere. Nu din principiu: se îngrijora că, odată mort, deci lipsit de apărare, el, soţul, ar putea avea de suferit, ştiind-o în braţele altcuiva („acum, după moarte, soţul ei n-o mai avea pe această lume decât pe ea şi numai pe ea!”). Poate fi unul dintre cele mai sinistre şi mai dureroase gesturi de credinţă conjugală întâlnite în literatură.
Cât timp trăia, soţul Taminei o rugase să ţină un soi de cronică a vieţii lor laolaltă, o existenţă nu lipsită de clipe mai puţin şarmante, de conflicte, plictis. Nici de înalte clipe de inefabilă armonie, printre care se numără şi cele (neconsemnate în jurnale) petrecute în duhul complet străin al odăii lor de pribegi prin ţinutul Alpilor austrieci. Caietele intime rămăseseră acasă la mama soţului, în Cehia sovietizată (ţara fără memorie), într-un sertar bine ferecat. Vitalitatea Taminei se ofileşte, gradual, odată cu intensificarea dorinţei şi a pustiitoarelor sale sforţări de a reintra în posesia manuscriselor - nu deţine o altă relicvă care să ateste ceea ce a fost; urmăreşte a se servi de ele în deşarta muncă de restaurare - eternă liturghie, dedicată scurtei vieţuiri cu bărbatul pierdut. Cu atât mai disperată corvoada cu cât, nu poezia zilelor împreună o revendica biata suferindă, ci însuşi trupul trecutului dispărut, mort, înmormântat. În speranţa că, apoi, îşi va putea duce mai departe traiul. În absenţa amintirilor concrete, imaginându-şi temătoare şi că acele însemnări ar putea cădea sub profanator ochi străin, femeia simte că, realmente, se dezintegrează - condamnată la un prezent hăitaș, de natură a o fugări doar către moarte.
„Absolutul iubirii este în realitate dorinţa de identitate absolută: femeia trebuie să înoate la fel de încet ca noi, să nu aibă un trecut ce-i aparţine doar ei, de care-şi poate aminti cu bucurie.”
Romanul lui Kundera este şi o carte a intenției de a descărna, de examinare prin puternice şi nemiloase lentile, de conştientizare până la caraghioslâc a iubirii trupeşti. Un eseu al devoalării ridicolului unor mişcări mecanice, a unor automatisme „narcotizante”; orgasmul sportiv contemporan, dansul cretin care, neacompaniat de iubire, nu poate fi numit decât sex. Încercarea mizeră de îmblânzire a trupului prin sex, de „îmbogăţire” a vieţii prin perversiune. Demersul aprig al amantelor de a-şi asuma, retrăi, trecutul şi, de cealaltă parte, cel al amanţilor de a li-l nega, mai mult!, de a-l destrăma prin repetate şi anxioase contestări. Râsul provocat actanţilor înşişi (în decursul scurtelor minute de luciditate) de aceste posturi omeneşti degradante. Nuditatea, în paginile lui Kundera, are adesea ceva chirurgical, şi ceva din goliciunea lipsită de orice expresivitate sexuală a evreilor încolonaţi către camerele de gazare. În schimb, aflăm, iubirea inimii „nu poate fi ridicolă. Iubirea nu are nimic în comun cu râsul.”
Mă voi opri aici, pentru a lăsa fiecărui lector şansa descoperirii. Tamina, în căutarea timpului pierdut, va regresa până la presupus-idilica vârstă a copilăriei. Se va vedea, însă, că posesivitatea şi violul tandru nu-i sunt străine nici acestei vârste.
Toate acestea, pe fondul (n-aș pune în decorul) sistemului totalitar comunist - duşman aprig al istoriei, al individualităţii, al identităţii. Totalitarismul care, nu doar că schimbă nişte nume de străzi şi ridică, peste noapte, monumente închinate unor criminali, ci modifică şi destine, sufocă speranţe. Batjocoreşte idealuri, maturizează forţat (uneori, pe merit) firile naive - grăbindu-le spre moarte cu fabrica lui inepuizabilă de lozinci progresiste.
