duminică, 20 noiembrie 2011

Blecher, simplu

Am citit Blecher (Inimi cicatrizate) cu maximă evlavie, pentru că fusesem pregătit de toți comentatorii care l-au citit înaintea mea că Blecher este, fără tăgadă, „un scriitor genial”. Legenda îl învăluie mieros, ca pe M. Caragiale (alt supralicitat), până aproape de sufocare. Deosebirea (dintre legendă și realitate) e că Blecher mi-a părut, ca și M. Sebastian, un scriitor pe deplin e u r o p e a n (ah, acești excepționali scriitori români, evreii)! Nimic mahalagesc, nimic rrromânesc, nimic bovaric - scriitură pură, la nivel înalt. Traductibilă în orice limbă, așadar: universală. Nu ascund că am fost mândru să descopăr asta. Un Munte vrăjit, la mare. „Berck e altceva decât un oraș de bolnavi. E o otravă foarte subtilă. Intră de-a dreptul în sânge. Cine a trăit aici nu-și găsește locul nicăieri în lume.”

Emanuel, un binecuvântat de Dumnezeu, pasămite (de-ar fi să ne luăm după înțelesul numelui), suferă de tuberculoză osoasă la vertebre. Oasele i se împuținează încet, i se topesc sub carnea trupului viu și dornic.

Gheorghe Pavese & Cesare Crăciun. Și Kureishi!

Darul lui Gabriel de H. Kureishi. Caldă carte și decentă! Pe final, traducătoarea pasămite s-a plictisit. Traduce literal niște expresii, cum ar fi: „Lasă-mă singur” (când sunt cu toții, toată familia, în bucătărie, discutând la masă) și „perceptiv” (nu știu ca noi să folosim cuvântul ăsta în limba română; mă rog, să fi folosit, că acum, cu fanii tot mai imbecilizați și mai fanatizați ai romglezei...).

Lui Gabriel i se ia - îi este răpit - un frate (geamăn) și i se dă, la schimb, un dar - o oglindă în care să se admire. Gabriel are și darul desenului. Cărbunele de pe colile lui de desen prinde viață. Dintr-un album, G. copiază diverse obiecte, le desenează și le colorează. Obiectele se desprind și cad în realitate.
***
Iată-mă ajuns la acest dialog (închipuit):
  - Gheorghe, el e Cesare Pavese.
  - Cesare, fă cunoștință cu Gheorghe Crăciun.

Dacă aș fi fost Cesare Pavese, aș fi memorat următorul fragment din propriu-mi jurnal (așadar, din Meseria de a trăi) și i l-aș fi recitat cu bunăvoință, la o bere, scriitorului Gheorghe Crăciun, în chip de recenzie-pastilă la Frumoasa fără corp (scriitură care m-a stors cu tenacitate de toate răbdările și m-a istovit mai ceva ca zece romane semnate de Lobo Antunes; ca atare, am abandonat-o cu resentimente, ca pe o durere surdă de dinți), dar și ca posibil „sfat tardiv pentru un nu foarte tânăr romancier”, cu sublinierile mele:

„Trebuie să substitui gustului pentru replica semnificativă și bizară gândirea semnificativă și bizară, nu însă dialogată, ci aprofundată și transformată într-un țesut conjunctiv al povestirii. Primul e realism descriptiv, a doua e construcție. Lasă deoparte personajele care spun lucruri inteligente; lucrurile inteligente trebuie să le știi tu și să le folosești în construirea povestirii.”

Nu știu cum se face, însă respectabilul Gheorghe Crăciun nu mi-a dat defel de înțeles a se fi întâlnit, în timpul vieții, cu acest îndemn pavesian de-un ales bun simț, mai înainte să se fi apucat de conceperea mlaștinei textualiste, prețioasă și fără fund - mișunând de intelectuali profunzi, de la țară!, ciobani inteligenți, telurici, și de țațe enciclopedice, cu niște replici istețe, pfuai, mereu la îndemână, mereu bine plasate - care este Frumoasa fără corp.

Apocalipsa memoriilor I & II

„Krisztián!”, aș fi dorit să strig, în marea-mi surpriză, chiar și numai pentru că-n numele pe care-l purta, pe care nu îndrăzneam să-l pronunț nici măcar la începutul prieteniei noastre, subit întreruptă apoi, astfel că-l rosteam doar în sinea mea, simțeam aceeași distincție fină ce exista în toată ființa lui, inclusiv numele lui exercita asupra mea aceeași atracție puternică și irezistibilă căreia n-aveam curajul să-i cedez sub nici o formă; dacă i-aș fi pronunțat cu glas tare numele ar fi fost de parcă i-aș fi atins trupul gol, astfel că mai degrabă îl ocoleam, așteptam până pornea cu alții spre casă, ca nu cumva s-o iau și eu tot pe drumul acela sau să merg cu el, ba, mai mult, și-n clasă aveam grijă să nu ajung întâmplător în apropierea lui, să nu cumva să am posibilitatea să-i vorbesc sau, în urma unei busculade întâmplătoare, să mă lovesc de el (...)
Din Péter Nádas - proaspăt tipărita în România - Apocalipsa memoriilor (deși în original titlul nu este atât de catastrofic-tabloidizat!, ci, dacă nu mă înșeală puțina maghiară știută, s-ar traduce prin Cartea memoriilor, dragă editură Curtea Veche și dragă doamnă traducătoare Anamaria Pop)

O carte frumoasă, crudă, ca un înșelător & sadic cântec de leagăn. 

Sophie's choice

Lectura la Alegerea Sofiei de William Styron (tradusă în românește de Cristina Jinga, la Adevărul!, ici cu profunzimi delicioase, colo neglijent, ca și cum s-ar fi folosit, în marea-i grabă de a preda la termen, de google translate...; vezi construcții aiuristice, forțate, trecute aproape ad litteram în română, ca: „frumos de inevitabilă”, „prost de nefericit” etc; din păcate, sunt mult mai numeroase).

by C.S./2011
În ciuda acestui amănunt amar - ce devine nespus de supărător, pe măsură ce înaintăm în carte -, în câteva dăți a trebuit chiar să mă opresc din citit, într-atât de gustos este scrisă! Nu, Styron nu era evreu, i-am tot scotocit în biografie, dar împărtășește cu scriitorii acestei prolifice și inepuizabile nații sarcasmul nimicitor, umorul, realismul erotic fără perdea. Încărcătura erotică sufocantă. A trebuit, deci, să iau o pauză, să iau distanță, dându-mă câțiva pași înapoi. Să-mi zâmbesc mulțumit.

***

„Psihanalistul meu zicea că omenirea va fi întotdeauna propriul ei dușman, până când nu învață că fiecare ființă omenească are nevoie, enfin, doar de un futai fantastic.” (W.S. - Alegerea Sofiei, în versiunea editurii Adevărul; pentru cei interesați de o versiune cât mai corectă - eu era cât pe ce să mă aleg cu romanul în original, dar n-a mai fost să fie - e recomandabilă și tălmăcirea făcută pentru editura Art de Virgil Stanciu, 2007)

sâmbătă, 5 noiembrie 2011

Madame Julien Sorel

E ora unu noaptea, dansez viclean cu Stendhal, Le Rouge et le Noir, care tocmai a prins din nou viteză, după baletul lent al saloanelor și al scrisorilor bine frazate, ce nu spun mai nimic, dar te fac lesne să leșini. Julien se salvează, în momente de strâmtoare, recitând comod din clasici. Până la un punct, parvine cu ușurință și crește vertiginos în ochii tuturor, bazându-se pe memoria sa impecabilă de latinist autodidact și de cititor de romanțe strict interzise viitorilor prelați. 

Stendhal (pe numele său, Marie-Henri Beyle)
Și ceva ce mi-a amintit, a câta oară?, de primele mele luni de blogăreală, contactul dur cu aristocrăcănații de blog, indivizi și individe cu morgă ridicol de serioasă, cu riduri precoce, de nu râdeau dânșii decât la citate din Proust sau, firește, din Mateiu Caragiale, ça me faisait chier: -„Sa physionomie, noble et vide, annonçait des idées convenables et rares: l'idéal de l'homme aimable, l'horreur de l'imprévu et de la plaisanterie, beaucoup de gravité.” 

M-am îmbătat criță cu franceza aleasă în care-i dichisit romanul. Nu se mai fabrică așa ceva  în ziua de azi! Am trecut peste zâmbete interioare condescendente și peste lungimile, afectările și exaltările de neînțeles pentru omul p(r)ost-modern, scăldându-mă ca un prunc în covată în franceza lui Stendhal. Mi-am astupat urechile, apăsând mâinile pe pavilioane, pân-am auzit pe cineva, un glas străin, citindu-mi baritonal povestea absurdă a tânărului Sorel. Primul străin francez. Puțin cam idiot el, un săvănțel idiot, și mai sentimental (mai labil?) decât anti-eroul lui Camus, dar, în linii mari și groase... Julien e primul străin.

„Je vois en toi quelque chose qui offense le vulgaire.”

„C'est à coups de mépris public qu'un mari tue sa femme au XIXe siècle; c'est en lui fermant tous les salons.”

Mathilde e cea care-l seduce pe Julien, și nu invers: într-o seară, iat-o strângându-i cu putere brațul în grădină! Ce cutezanță, ce scandal! „Lui serrer le bras au jardin, un soir, quelle horreur! comme si elle n'avait pas eu cent moyens moins indecents de lui faire connaître qu'elle le distinguait”

Dacă Madame Bovary e Gustave Flaubert, atunci fie-ne permis: și Julien Sorel al lui Stendhal e Mme Bovary. Eroul făcut din cărți, a cărui unică faptă de glorie (și de arme!) e împușcarea fostei amante. Ani de zile visase și se pregătise să devină al doilea Napoleon Bonaparte. Slava lui fu aceea de a se fi văzut condamnat și executat din pricina unui atentat eșuat asupra unei femei măritate. (În) Julien Sorel este (ceva din) Emma Bovary, cu aproape 30 de ani înainte. Am mai scris asta? Așa stând lucrurile, e nevoie să ne întrebăm cine e Gustave Flaubert?! Și cum se numea Stendhal înainte de pseudonim?

Cred că, dincolo de numărătoarea matinală a ridurilor, vârsta psihică mi se poate măsura și în funcție de antipatia sinceră, fără ezitări, pe care Julien mi-a stârnit-o, cu ideile lui revoluționare cu tot, cu napoleonismul lui idolatru. Ipocrizia lui, cu nimic mai tolerabilă decât aceea a aristocrației (pe care o detesta). Acum cincisprezece ani, aș fi umblat și eu în mâini în urma unui Bonaparte. În prezent - între timp, punându-mi la oarece punct și lecturile din istorie, dar, mai ales, îmbătrânind - îl văd pe împăratul gol așa cum e: caporalul-împărat,  instalat pe tronul unui rege martir, un uzurpator de geniu, care a irosit floarea masculină a Franței de dragul unui război-cu-lumea, ambiție personală, pierdut din start. Dar antipatia de care vorbesc e și simptomul unei lecturi atente, implicate, și efectul unei cărți bine scrise.

Despre Zeruya

C.S./Budapesta/2011
„Purtînd cu ei păcatele părinţilor, o întreagă istorie strămoşească de greşeli şi vină, cei doi soţi sunt şi ei victime ale relaţiei sufocante pe care o întreţin cu ardoare şi naivitate, alunecînd cu atît mai adînc în ură şi resentimente, cu cît legăturile dintre ei devin mai puternice şi mai încurcate.” (M.B. - Soţ şi soţie)

„...din romanele ei nu transpare o tendinţă tezistă, didactică, ea pare doar a observa întunecimi pe care nimeni nu le-ar arăta de bunăvoie. De aceea, este posibil ca din confruntarea cu vreuna din cărţile ei cititorul să iasă cel puţin îngrijorat.” (M.B. - Soţ şi soţie)

DA, cel puțin îngrijorat m-am simțit eu însumi, citind V(iaţa) a(moroasă), una din pricini fiind aceea că episodul orgiei cu cei doi bătrâni dezgustători m-a răvăşit, m-a destabilizat (deși e cu totul irațional, e numai o ficțiune!) pentru tot restul săptămânii imediat următoare lecturii, provocându-mi binecunoscutul val de teorii misogin-conservator-moralizatoare de care, acum, nu mai sunt deloc măgulit!

Prin urmare (iarăşi?) „păcatele părinţilor”, aha! Ca și în V.a. Mai că mi se conturează un soi de cult pesimist al căsniciei dezintegrate observabil la coana Shalev. Nu mă mir că excelează psihologiceşte (intuitiv), cum pomeneai, în scriiturile cu acest subiect.

De transpare vreo „didactică” (ideologie?) la Shalev, aceea e, din nou: „cultul pesimist al căsniciei dezintegrate”. Un soi de apologie aproape senină a dezintegrării maritale fără leac. Ce „salvează” o dată în plus literatura scriitoarei israeliene e tocmai abținerea de la mesajul feminist care (intoxică o parte a literaturii de gen), la o terţă autoare, ar fi dublat în mod sigur intriga propriu-zisă – cale regală către premiul FEMINA.

Dacă facem abstracţie de vârful de sarcină generat în mentalul lectorului de anumite episoade erotice „scandaloase”, într-adevăr, V. a. e cam amăgitoare. Ca și-n realitate, iubirea, în opinia mea.

„Cred că ispăşirea pentru păcatele părinţilor, cu sau fără preferinţa autoarei pentru această temă, este capcana în care putem cădea cu toţii. Cărţile astea au ceva otrăvitor în ele, nu crezi?” (M.B. - 23.11.2009)

Nu aş zice doar capcana, ci destinul în care „cădem”. Păcatele părinţilor au ceva otrăvitor în ele, aşa cum ale noastre îi vor otrăvi pe ai noştri copii. Iar cărţile - ei, da - şi ele inoculează dramul lor de otravă.

Şi e mai bine să ne ferim de sentinţe de genul: „femeile nu înşeală facil…”. Eu cred că am reuşit să mă feresc de aceste sentințe (a se re-vedea în recenzia mea - Viaţa amoroasă). Yaarah însăși nu-şi explică întru totul de ce şi cum a devenit o infidelă. Noi, cititorii (indiferent de sex – eu nu fac mare osebire), din afară cumpănind, putem avea mai lesne acces la adevărul despre sursa deciziilor sau impulsurilor de moment ale lui Yaarah.

Dar, mai ştii, poate e aşa cum se zice: femeile or fi înşelând ca să se exprime sau doar ca să se răzbune, în replică, pe când bărbaţii - „pentru că aşa le vine” din maţe, pentru ei fiind ceva naturel. Ei fiind mai puţin postmoderni, mai primitivi şi mai superficiali. Nu? Ce le mai ştiţi dumneavoastră eufemi(ni)za pe toate…

joi, 3 noiembrie 2011

Degete

Toată povestea Lolitei este spusă, de fapt, de picioarele ei! În film, să ne înţelegem. Picioarele. Încă umede, netede, curate - la început. Murdare de noroi, contemplate de ea cu prefăcută părere de rău - la sfârşit. Sfârşitul nu este Lolita-cea-casnică, aflată în strâmtoare financiară, ci Lolita întorcându-se din pădure cu labele picioarelor ei de treisprezece ani pline de noroi. Sigur, şi Lolita cea cu rujul roşu întins mult dincolo de conturul natural al gurii. Lolita cea cu gura pângărită.

Mă cufund transpirând în poveştile cleioase, urbane, ale lui Juan Carlos Onetti. (Aş servi prânzul într-un cutare somptuos restaurant art-nouveau din centrul Oradei). Înţeleg că urbea lui Onetti este cu totul o născocire. Are asta vreo legătură cu faptul că personajele sale-s atât de echivoce?

Literatură cu parfum de tango.

Dr. Kien. Ocupaţiunea: "proprietar de bibliotecă" (Orbirea - Elias Canetti). Un donquijote al cărţilor însufleţite, pricopsit pe lângă el cu un sancho cu o larg recunoscută faimă de tâlhar. Tot ce are înfăţişare de carte prinde viaţă şi conştiinţă proprie. Toate cărţile-s păscute de primejdii nebănuite. Focul, murdăria, tratamentul inadecvat.

Canetti, Onetti, Ceronetti.

C.S./Budapesta/2011
Despre primul, chiar nu pot spune de ce naţie este: evreu din Bulgaria, trecut şi poposit oareşicât prin Viena, prin Germania, Anglia. Odihneşte în Elveţia. Scriitor de limbă germană. Orbirea sa este un roman halucinant despre halucinaţie şi halucinaţi. Fraze scurte, la limita prostiei celei mai groase - pentru că acolo se situează majoritatea personajelor. Deliruri verbale, realitate transfigurată de minţi egolatre, de oameni smintiţi - inteligenţi sau, pur şi simplu, nătărăi. Foarte dificilă, mâloasă, acaparantă, lectura!

Ceronetti - Tăcerea trupului. Un italian riguros. Un scandalagiu al stilului (admirat de Cioran, nu degeaba...). Un poet al biologicului. Am citit cartea sa de aforisme şi minieseuri, oscilând între acord şi oripilare. Acolo unde oripilarea nu se îngână cu dezacordul, ci cu nerostitul, cu tabu-ul, cu făţărnicia.

Onetti - Viaţă scurtă. Literatura tango. Nu cunosc înţelesurile ascunse ale tango-ului (să mă documentez!), dar scrisul lui Onetti pare similar paşilor acestui dans - cunoscut de toată lumea, performat de puţini. Un conflict mocnit, transpus în ritual. Un pas înainte, doi înapoi. Nu învinge nimeni. Nu oamenii-s câştigători, orişicât. Replicile personajelor, cele rostite (e necesar de subliniat asta), sunt dublate de gândurile lor, concurate de acestea în timp real, trădate - aş spune. Dialogul semnificativ se produce în minte. Între minţi, nemijlocit de rostire.

"În comedia jovialităţii lui Lagos - râde şi vorbeşte iar cu strigăte - există mereu un muşchi facial care nu funcţionează exact ori care nu se mişcă la vreme, care proclamă că nimic nu-i atât de decrepit ca această reprezentaţie a hazului, bucuria de a trăi a - o! - iresponsabilei clipe de maturitate." (J.C. Onetti).